– “Zarea de apa”

7. “ZAREA DE APĂ”

Mi se pare ciudată apropierea dintre portretul lucrat de mine, ca în guaşă, folosind drept model fuga unor amintiri vechi de cincizeci şi opt de ani, comunicat cititorului în paginile precedente, şi acela schiţat în contur incomplet, în conformitate cu însăşi sugestia sa de comparaţie de mai jos, cu peniţa muiată în tuş, de G. Călinescu în “Istoria” lui. Al meu înfăţişează un Adrian Maniu scăldat în atmosfera saturată de artă a unei odăi dintr-o garsonieră dublă (sau un apartament de două camere, nu ştiu nici eu prea bine), din Maria Rosetti, cu mai multă sau mai puţină viaţă şi culoare, adoptând postura de profesor de mişcare scenică, în profitul unui imberb insensibil. Al istoricului literaturii române îl prezintă pe poet: “Poezia lui (…) e triumful stilisticei şi al manierei. Aici nu există un conţinut şi un stil, ci maniera însăşi este cuprinsul şi conţinutul operei de artă”. Autorul romanului“Enigma Otiliei” îi proiectează creaţia asupra plasticii din epocă, “o puternică mişcare către pictura caligrafică, întemeiată mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale, redusă de cele mai multe ori la desen” . Sesizând că pictura noastră “luneca” într-un neobizantinism de recentă dată, G. Călinescu observă că “Adrian Maniu este spiritual primul poet bizantinizant” .

Aşa sună miezul algebrizat a toate câte le intuisem în hieratismul slobod de carne şi sânge, întrupat de costumul gri şi vorbitorul ce mi se oferea sfetnic şi pildă în clipa când s-ar fi cuvenit să mă iau la harţă şi trântă cu ultima mea aventură·şcolară.

Ce să mai insist asupra receptării estetului de către mine?! Este sigur că Adrian Maniu nu m-a cucerit ca om!

Curând, evadând eu în anii observării, ai decantării, ai cântăririi, ai abstragerii adevărului, Adrian Maniu, pe care nu l-am mai întâlnit la Hrandt Avachian, îşi schimbă locul în felul cum recepţionam, mai nou, viaţa: el deveni pentru mine un exemplu melancolic al eliminării personalităţilor merituoase din domeniul cultural, produse de societatea română interbelică şi pe care tăvălugul analfabetismului ce ura cărturarii le făcuse una cu pământul, le zdrobise, le terfelise.

Începusem să-mi dau seama că acel bărbat, rămas nud în faţa literaturii contemporaneităţii sale, se înveşmântase în sute şi mii de văluri de lumină, prin care mă-ntreb de-l puteam zări eu, barbarul ce abia de-mi deschideam ochii asupra murmurelor omenirii.

Într-o după-amiază, m-am pomenit că nu mai avui chef s-o pornesc brambura prin oraş, ci că îmi doream un salt într-o lume superioară, la care nu mai avusesem acces de mult timp.

Am deschis un album ce ilustra evoluţia arhitecturii italiene din Renaştere, primit în dar de la Hrandt Avachian şi uitat printre alte cărţi încă necitite până atunci. Am răsfoit volumul masiv cu o acuitate a privirii împletită sentimentului, cum nu mai găsisem în mine de nu ştiu când. Reproducerile fotografice de foarte bună calitate, pe hârtie cretată, îmi puneau la dispoziţie fiece detaliu al marmurei uvrajate cu delicii în torsade voluptoase, flori pline de miresme împietrite, dar nu mai puţin vădite, rotunjiri ca de umeri ale balustradelor urmărind priveghetor, în ascensia lor, treptele deschise la bază, cu generozitate, şi îngustându-se pe măsura urcuşului până ce ar fi pătruns în Mister subţiri ca acul seringii.

Eram copleşit de câteva zeci de pagini cu tot mai multe imagini ale unor scări monumentale, când, în faţa unora deosebit de impresionante nu ştiu de ce, mi-au mijit lacrimile, stârnite de ideea precisă născută la confruntarea cu cele ce priveam: ‘Cum aş putea, sărăntocul în canadiană kaki ce sunt, să lunec amonte pe untul suspendat al acestor trepte de cleştar ce conduc, pe drumul scurt al unui cat sau două, de-a dreptul în rai?’Mă şi vedeam, greoi, ridicol, precum albatrosul lui Baudelaire, neînvăţat cu luxul rafinat al vieţuirii de odinioară în Florenţa lui Medici şi a lui Buonaroti, călcând cu bocancii neşterşi oglinda marmoreică de sub tălpile-mi zemuind de balegă. Mi-era ruşine, eram jenat, eram umilit de mine însumi, copil al secolului industrial bătut de faldurile drapelului de un roşu chimic şi şters de ploi, înălţat şi deasupra cetăţii lui Bucur de cine ştie ce oştean crăcănat sub greutatea armelor, mustrându-mi strămoşii ca şi pe mine cu un “niet haraşo!” bolnav de neştiinţă crudă. Or, acel “niet haraşo!” nu puteam decât să-l accept ca descriindu-mă cu exactitate, pentru că eram produsul armatei “frăţeşti”, ştanţat în milioane de exemplare folosindu-se un prototip penibil tătăresc, după strădanii de sute şi sute de ani de invazii, când în sfârşit ajunseră năvălitorii să ne supună.

Şi, deodată, l-am zărit coborând cu lejeritate, ca din ramă, dar şi ca la el acasă, în pantofii săi elastici, cu talpă subţire şi faţă lustruită ca raza, în hainele sale gri perle , elegante prin sobrietate şi tăietură nedatabilă, atemporalitate ce constituia adevărul oricărui arbitru al eleganţei, l-am zărit cu ochii închipuirii pe Adrian Maniu coborând şi el aceleaşi scări monumentale. El o putea face!!! Eu nu!!! Mie mi-era interzis să mă apropiu de ele! Eu nu mai eram parte din lumea lor, pe când el era înscris în acea epocă cu fiece cută a feţei şi a costumului…

Abia atunci, printre lacrimi, am înţeles de unde provenea admiraţia lui Hrandt Avachian, pictorul, pentru poet. Şi i-am dat, ca totdeauna, dreptate, căinându-mă că izbuteam cu cel mai mare firesc să întârziu cu regularitate ani de zile la cumpănirea corectă a realităţii.

Poate cititorul imagina ce a însemnat faptul că această răsfoire a albumului menţionat avu loc la câteva luni numai înainte de arestarea mea şi că ea avea să mă urmărească prin toţi cei patru ani de detenţie, şoptindu-mi întruna, în fiecare celulă duhnitoare: ‘Aici e locul tău de barbar…!’ ?

Ei bine, nu aş fi crezut că avea să vină timpul când debutul meu editorial, ca poet, urma să se facă sub auspiciile unei prefeţe scrise de Adrian Maniu (bineînţeles nu privind scrierea mea, ci laviurile lui Hrandt Avachian adunate într-o mapă, Hrandt care mă luase părtaş la această agapă a bucuriei!).

Până la ieşirea din temniţă a lui Tomaziu şi acordarea acestuia a dreptului să expună iarăşi, Hrandt Avachian a fost unicul practicant perseverent al laviului în arta plastică românească. Este adevărat că Sorin Ionescu, alt mare prieten al meu, descoperise din joacă o tehnică specială a acestei maniere de a trata imaginile. Anume, pe un calc boţit a şters pensula de negru, udând-o mereu, pentru a o curăţa. Pe când făcea aceasta, a îndoit coala, să dobândească o faţă complet curată. Când a dezdoit-o, a băgat de seamă că se alcătuise un desen figurativ şi misterios simetric, după exemplul jocului copiilor sau al testului psihologic pe care le-aţi recunoscut. Când şi-a dat seama ce interesantă construcţie dobândise şi cum putea aceasta fi îmbunătăţită prin intervenţia penelului pentru întărirea contururilor ce erau sugerate de petele create şi de şifonarea calcului de bază, astfel încât să se apropie de sugestia unor corpuri şi obiecte, s-a distrat ani de zile cu acest tip nou de laviu (va să zică, prin laviu se înţelege imaginea lucrată într-o singură culoare de tuş, negru sau maro, diferenţiată într-o mie de nuanţe prin tratarea cu o mai mică sau mai mare adipozitate, ceea ce face tehnica deosebit de preţioasă, monocromia înlocuind cu mare efect policromia. Adrian Maniu, în Cuvântul Înainte la mapa-album, defineşte: “voita inspiraţie a pictorului, care numai din neagra fiere de sepie şi din fum al combustiei vegetale a ales nuanţele pentru paleta în care topeşte gradarea tonurilor” , arătând cum în aceste “desene de fum lichid, (…) prin negru – pictorul scoate lumina ca un foşnet de mătasă” . Tehnica lui Sorin Ionescu nu se poate compara cu dedicaţia cu care Hrandt Avachian muta peisajul cu obstinaţie într-o singură culoare, creând poezie şi nu un joc al hazardului, “în străvezie cerneală neagră, oglindiri de ape legănate şi palpitândul sălciilor argintii “, cum atrage atenţia acelaşi prefaţator. Cât despre Tomaziu cel pomenit, el folosea o tuşă groasă şi apăsată (poate datorată neexersării picturii în jur de douăzeci de ani, cât a zăcut sub tălpile Securităţii), o tuşă brutală ce jefuia întregul de transparenţa care triumfa în lucrările lui Hrandt reprezentând “zarea de apă” . Pe de altă parte, el a fost nu peste mult timp scos din ţară de britanici, pentru care îşi jertfise viaţa, va să zică nu a mai rivalizat cu regele laviului românesc, cu acest Hrandt Avachian care, fără prea mare efort, se confundă cu “un zeu Dunărean – moşneag cu barba mâloasă, purtând pe plete cunună de papură şi în pumnul vânjos furca tridentului, sceptru din care îşi ocârmuia morunii de un stânjen şi plevuşca scânteind solzii înstelaţi”. Iar dacă pare ridicol să fac această comparaţie, se cade să rămânem convinşi că atunci când Hrandt surprinde “pulberea de lumină peste valul sălciu (…,) unduirile tăcute încep să cânte” şi “răsfoitul orizonturilor de trestie prinde glas”.

Or, mapa-album pregătită de Hrandt Avachian, la care mă adoptase mărunt asociat, era una exclusiv de laviuri, având drept temă şi titlu: “Delta” . Cuprindea “privelişti necontenit osebite, pe albia uriaşă prin care a curs istoria”. Pe latul sau înaltul colilor de desen Avachian turnase “emoţie picturală, încinsă în brâuri de nămol pe trunchiul zăvoaielor” .

Nemanifestându-se nici un interes oficial pentru păstrarea amintirii lucrărilor sale cu ajutorul unui album publicat de editura de stat specializată, Meridiane, ceea ce ar fi constituit şi o recunoaştere publică, precum şi o înlesnire a amatorilor de artă de a se obişnui cu opera sa, de a-i pătrunde poezia, de a visa cu reproducerile ei înaintea pupilelor – ce să mai insist: publicarea unui album cu lucrările cuiva, conţinând şi un punct de vedere critic, reprezintă o nouă consacrare, la un nivel frolând istoria (abia pomenită, cu alt înţeles), nivel nemaiatins până atunci de respectivul artist -, nemanifestându-se un atare interes al conducerii Uniunii Artiştilor Plastici (reamintesc cititorului: al cărui membru Hrandt Avachian nu mai era), setea sa de a vedea acest omagiu adus şi lui, la o vârstă de pe acum înaintată, aşa cum altora le era adus chiar şi din tinereţe, setea aceasta modestă îi folosi pentru a închipui, tot frământându-şi dezamăgirea pe toate feţele, îi folosi pentru a închipui altceva decât ideea albumului de masă: un mic studiu, la nivelul cititorului mediu, o sumă de reproduceri de dimensiuni deseori foarte mici, deci ilizibile, şi nişte date biografice şi bibliografice.

– Mă gândesc la un album cu reproduceri nelegate între ele la cotor. Nici măcar un album, ci un fel de cutie, o mapă-cutie realizată tot tipografic, ce să conţină reproducerile astfel încât să poată fi scoase, chiar şi definitiv, fără a se strica nimic din întreg…

Rămăsesem cu ochii cruciş, datorită dezacordului meu cu cele auzite, întemeiat pe multe motive. Cititorul a observat că cea dintâi reacţie a noastră când cineva ne comunică hotărârea ce a luat-o, opţiunea ce a făcut-o, realizarea obţinută fără cunoştinţa noastră, reacţia oricui, ziceam, imediată, spontană (adică fără să ne fie cerută părerea), categorică, sigură pe sine astfel încât nu îngăduie contrazicere, paranoidă până la a căuta să se impună tardiv, împotriva a ceea ce s-a izbutit să se înfăptuiască şi doar ni se împărtăşeşte acum, să se impună numai pentru că este reacţia noastră , această reacţie e una a opoziţiei, a nimicirii imediate – dacă ar fi cu putinţă -, o reacţie a dezacordului total.

Nu aveam de ce să mă abstrag regulii generale; eram conceput din aluatul comun. Însă eram dator şi cu respectul celui de vizavi, ca şi cu dragoste. Cum eram mândru de stăpânirea de sine dobândită în închisoare şi pusă în aplicare în al doilea rând de facultăţi, urmate la vârsta maturităţii, când numai de disciplină şcolară nu-ţi mai arde, m-am concentrat, să-mi adun minţile, să caut argumentele convingătoare şi să-mi îndulcesc pilula ‘lecţiei’ ce urma să i-o dau ‘visătorului’, cu băgare de seamă să nu-l rănesc pentru nimic în lume şi nici să-l lipsesc cu ceva din respectul datorat.

Nu sunt în stare să imit acum tonul de atunci, dulceag şi artificial ca o bomboană, nici seriozitatea adoptată de glas, de ca şi cum ar fi aparţinut unui universitar discutând o chestiune ştiinţifică cu un student mai puţin pregătit. Cert este că am emis câteva remarci ale bunului simţ: dacă planşele nu erau legate între ele, desprinzându-se cu uşurinţă, intervenea riscul să se piardă şi curând ‘cutia’-mapă ce le conţinea să rămână goală; dimensiunea lor fiind cât două coli dactilo (A4), erau incomode; amatorului, obişnuit cu tipul de album respins de autor acum, i se crea o stare de discomfort spiritual şi se risca să nu mai recepţioneze mesajul artistic aşa cum îi era transmis…

– Ideea mea este ca omul, plăcându-i una sau alta dintre reproduceri, să o poate scoate cu uşurinţă din mapă şi s-o înrămeze: să aibă şi el ceva frumos pe perete, nu numai cei bogaţi… Pentru asta reproducerile se cuvine să fie de o dimensiune rezonabilă, de laviu adevărat: când sunt depărtate de ochi, prin căţărarea sus, să continui a le putea citi semnificaţia, detaliile.

Era, în dorinţa sa, şi o replică dată industriei de stat, care vindea pe piaţă destule reproduceri după diverse tablouri celebre, tocmai cu scopul enunţat de Hrandt Avachian. El aducea la dispoziţia iubitorilor de Frumos sărmani lucrarea alb-negru; în papetării se vindeau numai reproduceri policrome.

Din toată chibzuinţa aceasta se deducea – ceea ce surprind acum şi n-am făcut-o atunci – că pictorul avea şi o bosă a pieţii comerciale, un simţ practic negat de el şi ironizat când se gândea la al lui însuşi, de câte ori avea prilejul. Era o înclinare curioasă, pentru că, după cum se observă, în acest caz, simţul practic se opunea la tot ce avea mai de preţ sufletul său: respectul pentru Artă; i se opunea prin aceea că promova obiectul de serie, şi nu unicitatea creaţiei originare şi originale, încuraja deformarea chemării de a-ţi împodobi casa cu ceva frumos, cu un obiect de artă. Prin punerea la dispoziţia colecţionarului a reproducerii, se făcea un pas considerabil de mare către bombardarea lui cu kitschuri.

Dar nu mi-au venit în minte toate acestea, cu atât mai mult cu cât am priceput că m-aş fi războit cu o foarte veche aspiraţie a lui. De altfel, nu îndrăznisem niciodată să am o opinie aparte de a sa, în indiferent ce domeniu: îl frecventam deoarece învăţam în prezenţa lui, evoluam. Or, a-l fi contrazis însemna să-i neg superioritatea.

Spuneam că rumega de mult timp conceperea mapei cu imagini. Am priceput vechimea ideii când mi-a scos, dintr-o stivă culcată orizontal peste albume de artă, în raftul de jos al unei mobile mici negre folosite drept bibliotecă, un dosar roz. S-a apropiat de scaunul meu cu precauţie, de parcă mi-ar fi înfăţişat un prunc ce dormea. Mi l-a întins, provocându-mă să-l deschid. Filele dactilografiate erau uşor îngălbenite; se vede treaba că datau de cel puţin zece ani. La partea superioară a celei dintâi scria: ” DELTA de Adrian Maniu” .

Era ‘prefaţa’ însăşi: un text aerisit, cu destule spaţii albe despărţindu-i întregul, menajând respirarea cititorului, pentru ca să aibă răgazul să-şi mute cugetul la o chestiune nouă de analizat sau de trăit. Scriitura era şi ea concepută luminos, la suprafaţă, în subţirimea reflectării imagistice ce acoperă masa informaţiei, după tipicul metaforelor citate mai sus şi mai jos, ce izbuteau să desemneze atât arta laviistului, cât şi orizontul etern al apelor din delta Dunării: “peisajul mişcător părea oglindă inaccesibilă de aramă sau de cositor, după lumina zilei şi a nopţii” . Cuvântul devenea, sub creionul poetului, penel abia atingând coala de desen: “din monotonia domoală, izbucnesc stoluri în zbor pâlpâitor” . Literatura ajungea să slujească picturii, ilustrând-o: “Salcia începe, dezmierdată în vânt, să pâlpâie când cocleală de bronz, când clar de lună” ; ori muzică pentru pian de Claude Debussy, cum a şi recunoscut cititorul: “acele singuratice bărci cu forma de midie sau de frunză veştedă – de pe luciul umed devenit metal” .

De la sine înţeles, şi aici regăseai pecetea fricii, cenzura interioară dobândită datorită spaimei de a nu fi publicat dacă nu ţineai socoteală de rigoarea câtorva prejudecăţi obligatorii, născute în anii dominării ideologice marxiste: erau pomenite, cu delicateţe, dar erau – industria nouă, viitorul, bogăţia naturală a ţării, munca. Fără ele măcar, nu ieşea nimic din teasc. Adrian Maniu pleca fruntea în faţa banalităţilor generalizate, de dragul răspândirii laviurilor prietenului în care credea.

– Uite şi mapa cum va arăta.

Cartonul de desen, îndoit în forma şi la dimensiunile exacte ale mapei, când avea să iasă din tipografie, purta consemnări făcute pe el cu creionul, fiind imaginat pe de-a-ntregul, din punctul de vedere al tehnoredactării. Înăuntru, Hrandt Avachian îndesase câteva cartoane decupate pe măsura viitoarelor planşe. Nu numai că mapa exista în închipuirea lui, dar tocmise şi prototipul.

– Ai putea să te ocupi tu de publicare?

I-am pomenit de Editura Litera, unde scriitorii, pentru care arena literară nu se deschidea cu uşurinţă, puteau plăti ca să li se editeze o carte. M-a rugat să mă interesez cât l-ar fi costat publicarea a o mie de exemplare.

Ducând acasă toate elementele viitoarei mape, fotografiile inclusiv, mi-am pierdut noaptea visând pe marginea lor. A doua zi dimineaţa, notasem pe hârtie fragmente din varii poezii scrise în minte în anii petrecuţi în lagărele din Deltă şi Balta Brăilei, ce consonau cu imaginile sale.

Albumul de debut al lui Hrandt Avachian şi al meu se născuse prin bunăvoinţa sa faţă de mine şi eventualul meu talent.