Profesorul, scriitorul Mihai Rădulescu a plecat în veşnicie, tăcut, modest, aşa cum a fost o viaţă. Îmi lipseşte dialogul cu dânsul. Dintr-odată, nu am primit nici un semn. Nu ştiam pe cine să întreb, ce mai face prietenul nevăzut, Mihai Rădulescu. Plecase într-o iarnă fără să ne spună. Profesore, cum este acolo, în acea lume în care cei truditori îşi găsesc mântuirea? Cum a fost înâlnirea cu Sandu Tudor şi alţi “oameni mari”? Nu mă certaţi, din acea lume tainică. Parcă v-aş auzi aşa cum mi-aţi scris odată: “De ce mă pui alături de oamenii aceia mari? Nu este corect .Îmi faci un renume păgubitor. Sunt un foarte modest iubitor al lor. Dar de aici, să fiu confundat cu ei!… Habar n-ai ce încălcări morale am săvârşit şi chiar şi acum, când am devenit în parte conştient de ele, încă săvârsesc cu mintea atâtea închipuiri de care mi-ar fi ruşine să vorbesc la lumina zilei! Te rog, nu mă preţui decât pe merit. Ca să nu îţi pregăteşti dezamăgiri neplăcute”. (Mihai Rădulescu) Dar cum să nu-mi preţuiesc prietenul, mentorul? Omul care nu s-a despărţit niciodată de “acest rai românesc”. Plecarea sa a lăsat mult gol în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar şi virtual, sau prin revistele sale. Prin dânsul l-am cunoscut mai bine pe Sandu Tudor. Obişnuiam să-i relatez despre expediţiile mele în munţi.” Îţi invidiez curajul, Mariana. Astăzi, a pleca pe munte mi se pare un act de curaj. Mi se pare că toţi au aceleaşi neputinţe ca mine şi că se cuvine să le aplic temerile mele. Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei.” (Mihai Rădulescu) Aşa am descoperit Rarăul şi mormântul Părintelui Daniel, ridicat în cimitirul mănăstirii,...