DE VIU ARS PE RUG DONJUAN...

MOTTO: Nimeni nu poate mai mult decât ştie şi nimeni nu ştie mai mult decât poate Robert Schumann

INCLESTARE

INCLESTARE (1) Lucia Pătraş se afla pe o pistă de schi, mai sus de Sinaia. Urcase aici pentru a asista la un concurs de amatori, deşi nu înţelegea nimic din performanţe sau greşeli. Printre umerii masivi proptiţi ţeapăn în faţa ei, zărea timp de o clipă zburând câte unul dintre concurenţi cu o repeziciune ce îi dădea ameţeli, auzea urletele spectatorilor unindu-se; torentul sonor o îmbăia, trecea vijelios pe lângă ea şi o părăsea, ca pe o plantă acvatică aţoasă şi încăpăţânată a nu se lăsa smulsă din rădăcini. Ar fi vrut să se bucure ca ceilalţi, dar nu ştia cum, nici de ce. , constată încă o dată, cu sufletul ostenit, aşa cum o făcuse de mii şi mii de ori într-o existenţă ‘de aproape jumătate de secol’ (aşa îşi denumea cei patruzeci şi doi de ani scurşi de când se născuse), cu sufletul ostenit de atât de multe ‘rămâneri în urma generaţiei sale’. ‘Rămânerile în urmă’ erau deosebirile de gusturi, de distracţii, de fel de a se purta. Ar fi vrut să-i placă şi ei sportul, ca tuturora, de pildă. O nenorocire trăită la şaisprezece ani o îndepărtase de această preocupare pentru totdeauna. Abia intrase la şcoala normală, prin mijlocirea unor sacrificii ale familiei sale ale căror amintiri o îndurerau. Fusese fericită făcând pasul decisiv către profesiunea de învăţătoare – tot ce cunoştea mai nobil pe pământ. Într-o zi din miezul iernii, pe când se afla cu colegele de clasă în nouă sală de gimnastică a liceului, profesoara primise vizita unei persoane necunoscute lor. Le ceruse elevelor să se odihnească întinse pe pântec, cât discuta dumneaei cu străina. Clădirea fiind nouă, nu era perfect uscată. Când primiră porunca “Drepţi!”, Lucia se ridică bolnavă. Se vindecă; peste doi ani recidivă. Nu mai folosi decât un...