RADU GYR Voi n-aţi fost cu noi în celule Voi n-aţi fost cu noi în celule să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne. Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite, străpunşi de cuţitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-aţi dus povara durerilor sfinte spre slava şi binele ţării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereţii, voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harfele vieţii. Ce-i truda de braţe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârţâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde să spuneţi aproapelui vostru. Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare cum minte nădejdea şi visul, când uşi se închid sub zăvoare, cum în noi insul se vede pe sine, privind povârnişul în groaznica lui încleştare. Aţi stat la ospeţe-ncărcate gonind după fast şi orgoliu, nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate, nici candelă – aprinsă şi nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi că pumnul e singura faimă. Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi, când noi cu obraji ca pământul şi vineţi, gustăm din osândă şi spaimă. Când porţile sparge-se-or toate şi morţii vor prinde să urle, când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate, voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-aţi fost cu noi în celule. Imn morţilor Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde...