TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU Apariţia acestei cărţi se datorează entuziasmului soţiei mele Delia, încrederii doamnei profesoare Florica Raica, sprijinului încurajator al publicistei Lelia Munteanu, jertfei colegiale a poetului Constantin Aurel Dragodan, iubirii studenţilor mei, asistenţii Mihai Spătărelu şi Nicolae Teodoreanu, precum şi frăţietăţii cu care m-a ajutat d-nul ing. Andrei Szöcs. Bucuria că ea apare în editura autorului o datorez conjuraţiei tăcerii ce împrejmuieşte eminenta personalitate a domniei sale domnului Corneliu Coposu , care şi-a irosit ceasuri preţioase stând de vorbă cu mine. Acestor oameni şi împrejurări autorul le mulţumeşte.   Mihai...

Domnule Director, În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri. Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre domnul Ion Băieşu, fost redactor la Scânteia Tineretului , că a debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta, domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie. Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi caută un nou echilibru. Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă următoarele precizări: 1. În anii când “Arghezi vindea cireşe”, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo “cafeluţe cu cornuleţe croissant“, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete, însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam figura, deci, printre “dezertorii politici”, de vreme ce nu am părăsit ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu epitete de “duşman al comunismului” şi de “contrarevoluţionar”. 2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu de unde a cules domnia sa o...

Una dintre primele povestiri ascultate în închisoare, privind suferinţele acelora care mi-o luaseră înainte în a cunoaşte detenţia politică sub regimul comunist, a fost aceea despre un domn pe nume Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu. Era prin 1957 şi aveam douăzeci şi unu de ani. Despre politica premergând înscăunării dictaturii dejiste aflasem prea puţin. Cu atât mai neştiutor eram în legătură cu acel personaj, care zăcea atunci de vreo zece ani prin temniţe, în jurul căruia se ţesuseră şi circulaseră, în umbra gratiilor, istorisiri de groază, adevărate romane gotice. Cel mai puternic m-a impresionat şoapta că fusese, cândva, zidit în celulă. Multe nopţi nedormite, pe parcursul celor patru ani ai ispăşirii mele, mi le-a însoţit imaginea nebuloasă a acelui uriaş, cum mi-l descriseseră bătrânii puşcăriaşi. Încordându-mi imaginaţia, îl observam, adus în propriu-mi spaţiu mental, cum urmărea, cu ochii măriţi, înălţarea pripită a unui baraj de scânduri în dreptul uşii de stejar care-l despărţise până atunci de coridorul de beton. N-a rămas slobodă decât vizeta prin care încăpeau tineta de lut ars şi castronul de tablă cu hrană. Prin respectiva vizetă erau urmărite şi mişcările prizonierului izolat. Mă închipuiam în locul său, pradă celor mai nebuneşti gânduri ce dădeau târcoale, asemeni unor hiene, pieirii prin sufocare lentă, neştiută de nimeni. La fel bănuiesc că simte victima unei morţi aparente, când se deşteaptă în coşciug, sub povara a doi metri de pământ. Îmi ziceam că, dacă omul acesta izbutise să suporte atare caznă morală, toate câte ne erau date puteau fi suferite. Nu m-am amăgit cu nădejdea să-l întâlnesc vreodată. Acum, iată-mă şezând intimidat pe marginea fotoliului, în casa domniei sale, faţă-n faţă cu dumnealui, iscodindu-l despre temniţele trecute. În cazul oricui, ar fi fost firesc să-mi relateze evenimentele ce l-au năpăstuit mai înfricoşător,...

Domnul Corneliu Coposu nu se grăbeşte să intre în amănuntele temniţelor sale, deşi scopul vizitei mele este de a scrie despre ele. Îi înţeleg ezitarea şi nu-l grăbesc să-şi depene amintirile despre perioada în care i s-a interzis dreptul la demnitate, la cuvânt, ba chiar şi la decenţa traiului de ceas de ceas. În faţa întrebărilor mele, suficient de generale pentru a nu-i deveni neplăcute, recurge la o stratagemă a jocului de şah: rocada. Tura domnului Corneliu Coposu, îndărătul căreia se ascunde în cele ce urmează, va fi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar rocada sa constă în evitarea solicitării de a-mi vorbi despre sine; la fel, ea stă în introducerea în conversaţie a temei Armistiţiului; de fapt, este tema lucrării domniei sale, apărută de curând: Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui , urmată de o Addenda: Riposta unei contestări neîntemeiate a actului de la 23 August (Editura “Gândirea Românească”). Deplânge condiţiile sub orice critică ale ediţiei şi cu osebire absenţa totală de corectură a tipăriturii conţinând extrem de valoroase mărturii inedite, privitoare la schimbarea destinului ţării. Chemat de acest nou subiect, trece la: – Cu Lucreţiu Pătrăşcanu am fost prieten; de familie chiar. Ne vizitam, îmi mărturiseşte gazda mea. Nu are nici o reticenţă în afirmarea publică a acestei amiciţii. Întrevăd trei motivări ale ei, dacă nu chiar mai multe. Satisfacţia noastră a tuturora de a evoca un om pe care l-am simpatizat şi care s-a stins. Într-un fel, este ca şi când l-am aduce de faţă, să retrăim momentele când l-am putut vedea. Un alt motiv poate fi generat de gândul că, indiferent de crezurile distincte şi opuse ale celor doi, banditismul căţărat în prepeleacul puterii le-a impus amândurora o soartă a suferinţei, vădind astfel, într-un mod alambicat, rezistenţa sentimentului ce-i lega, căci interlocutorul meu...

Am încercat, în repetate rânduri, să obţin făgăduinţa domnului Corneliu Coposu de a-şi sacrifica un ceas – două pentru mine, deoarece aveam intenţia să scriu despre domnia sa. Programul încărcat îl împiedica să-mi dea un răspuns precis. L-am întâlnit pe neaşteptate la o onomastică. Gazda, săritoare foarte, cunoscându-mi vechiul of, a făcut în aşa fel, încât să rămân singur cu persoana care mă interesa. Exasperat de aşteptarea unui cuvânt de acceptare după atâtea luni irosite, am lărgit la maximum evantaiul posibilităţilor, aruncând cu acel prilej nada: – Mă trezesc la 4 dimineaţa! Distinsul meu conlocutor, om vesel – ceea ce nu ştiam despre dumnealui -, mi-a răspuns, de parcă ar fi jucat ping-pong cu mine, scurt, iute şi răpindu-mi şansa să mai prind mingea: – Tot nu ne putem vedea. La 4 dimineaţa eu abia mă culc. Schimbul acesta de replici îi aminti de o întâmplare petrecută la o oră la fel de neobişnuită pentru vizite, păţanie cu adevărat ieşită din comun. – În 31 martie 1990, pe la ceasurile 2 dinspre zi, mă aflam la masa de scris. Deodată, a sunat careva la uşa de la stradă. M-am gândit că era o farsă. Nu m-am grăbit să las stiloul din mână. Ţârâitul clopoţelului s-a făcut iarăşi auzit. M-am desprins anevoie din preocupările mele, m-am ridicat şi am deschis. În faţa mea, un bărbat matur, necunoscut, prezentabil. “Domnule Coposu – mi s-a adresat politicos, deci pe mine mă căuta -, aş vrea să vă comunic un lucru ce v-ar putea interesa.” – “Poftiţi – l-am îndemnat -, intraţi.” Tocmai a trecut pragul şi a împins uşa îndărătul său, că l-am văzut ridicându-şi ambele braţe-n sus, de parcă l-aş fi ameninţat cu pistolul şi voia să mă convingă că se preda de bună voie. Domnul...

Îmi lansam volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste. În cuvântul adresat celor de faţă, mi-am pomenit, jenat, scurtimea detenţiei: patru ani, în perioada majoratului. Un domn smead, cu chip ascetizat de o suferinţă pe care n-o cunoşteam, cu ochi vii şi priviri rămase undeva mai în adânc, fără a-şi fi pierdut concentrarea observării, cu trăsături fine, ca arse de amărăciune, dar şi de îndârjire, cu maxilarul inferior ascuţit şi vag ieşit în afara liniei de profil a feţii, în semn de hotărâre, mă asculta cu pleoapele uşor umezite. – Cine era bărbatul acela de la capătul primului rând? – am întrebat-o mai târziu pe profesoara Florica Raica, organizatoarea inimoasă şi energică a sărbătorii mele. – Nu-l ştii? Un om care a trecut prin multe: secretarul general al organizaţiei muncitoreşti centrale a PNŢ-CD, domnul Victor Răducan. Îmi doream să-l cunosc. Durerile, chiar când tac, îşi găsesc în mine o placă de rezonanţă pregătită să vibreze. Aşa am început să-l însoţesc, de când era ţânc agăţat de bocceaua muicăi, trasă de cealaltă mână de către fratele lui mai mare, bejenită din plaiurile Gorjului, din pricina sărăciei. O ademenea Capitala. Aceasta avea să-i aducă femeii fără sprijin înălţarea unei case, dar şi invaliditatea pe viaţă a unuia dintre feciori: vremurile bune de odinioară năclăite de vremurile rele. – În ’46, făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. Ţinea de sectorul condus de domnul Ion Marinache – azi infirm datorită puşcăriilor făcute – şi activam şi în cadrul organizaţiei muncitoreşti, împreună cu Ion Lambru, tot de la Griviţa, a început să-mi răspundă întrebărilor domnul Răducan. Războiul sfârşit, tânărul îşi reluase serviciul la Atelierele CFR – Griviţa, secţia a III-a –...