DECAMERONUL DIN NOWHERSHIRE...

O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii. O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy (‘Ameţitu’), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea. Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde: “Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul...

– O expunere intr-o sala de expozitii...

Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă – atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci – într-un mod greu de exprimat – într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor – în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică. Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină – a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi. George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei...

– Intinderea de ligament...

EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală. – Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba. – I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns? – Ai şchiopătat. – M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit “Pater Noster”. – Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul. – Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu’ şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale? –  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici. – N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul… –  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea. – Aşa-ţi închipui? Mie...

– Femeia de alaturi...

LUCIE A DESCOPERIT, nu cu suficientă uimire, după părerea mea, că trăia, la rândul său – adevărat că-n închipuire, dar cu vigoarea realităţii -, toate câte îi povesteam a fi trăit alte femei alături de mine. Trăia până la finalizarea eruptivă a dorinţei, o finalizare tandră, interiorizată, din care eram oarecum exclus. Socoteam că era mai potrivit să apară sentimentul geloziei în astfel de împrejurări, când un bărbat îşi relatează femeii iubite acum felurite aventuri, mai superficiale sau mai profunde, ce l-au marcat odinioară. O întrupare de acest soi, nu doar imaginativă, ci chiar prin forţarea limitelor cărnii absente a celeilate partenere era o surpriză psihologică. Lucie prelua simţurile şi simţirile eroinei din istorisirea mea. Se furişa în trupul ei. Se ciucea în adâncul căldurii ei umede şi mă primea acolo, de ca şi cum în ea pătrundeam, când pătrunsesem în cealaltă. Era un furt de personalitate; întemeiată pe el, repeta scena din trecut cu o intensitate sporită faţă de relatarea ce-i făceam. Proiecta asupra ei înseşi cele şoptite de cuvinte. Le muta în celulele sale, adăugindu-le propriile-i emoţii, dublând-le cu propriile sale dorinţe. Găsise o metodă să se bucure în locul tuturor femeilor, să le frustreze de ceea ce le era mai autentic şi mai personal. Şi cu cât trecuse mai mult timp de la fapta reală din trecut, cu atât era mai exultantă în jaful la care se deda. Mă reînvia pe mine cel de atunci şi mă folosea în pielea însăşi a femeii de atunci. Va să zică, una dintre marile ei satisfacţii – nu numai în atari ocazii – era să-şi ia plăcerea tâlhăreşte. Eram absolut siderat de capacitatea sa de a-şi apropria drepturile femeilor, necunoscute decât prin vorbele mele, drepturile lor la intimitate şi o iubeam cu atât mai...

– O hotie ce s-ar putea repeta...

MRS. ULPIA DEAN avea o vârstă respectabilă pe care şi-o etala cu dezinvoltură pe fiece petic de carne vizibil. Ceea ce vrea să spună că se afla între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora mai ales lipsei sale de interes pentru atari cochetării feminine ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în evidenţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei şi mai târziu iernile”, avea obiceiul să zică, “e cel mai firesc lucru din lume. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva naturii, dar e şi indecent pe deasupra. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chipul tău, te urâţesc, te zbârcesc”. Iar numai de riduri nu se putea plânge dânsa, nu: avea o faţă ca un lighean nou-nouţ şi ca emailul lui îi era pielea întinsă pe întregul trup. “Odihna, dragă Sweety”, îşi dăscălea doamna Ulpia Dean nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de odihnă, ţuşcă scumpă; ea e mama frumuseţii! Femeia să înveţe să facă efortul minim. Acesta este elixirul tinereţii”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă. Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de superb ştia s-o arate şi cu câtă bună dispoziţie îşi purta povara unui “secol din care lipseşte adolescenţa”, cum glumea dumneaei. Fiica sorei sale, în schimb, era o stressată. Pentru ea nu exista lucru uşor de rezolvat pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i stârnească probleme. Nimic n-o satisfăcea, nici măcar pe jumătate. Posibil să nu fi fost vinovată prea tare pentru sentimentul că-i era viaţa grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din dificultăţile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu un soţ beteag şi imobil în scaunul cu...