LA CAPATUL IADULUI

Marturii si documente Bucureşti EDITURA VREMEA 2005 Acest text apare după o primă ediţie (a autorului) din 2004 Culegerea, corectura şi tehnoredactarea autorului (telefon: 327.01.60; acum: 240.11.34) C Copyrightul autorului....

1. Pastele Badiei Vasile...

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Arestaţii zăceau pe jos, pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea, setea te ardea. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, odioase, le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau căscate de perete uşile camerelor de anchetă, să huiască închisoarea toată de cele ce se petreceau acolo. Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o biserică ieşeană. Ocupa o încăpere a unei case parohiale. De fapt, îi fusese repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el. Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al bădiei Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir de praf nu se clinti. Toată suflarea îngheţase de groază. Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o ruină aţipea deobicei. Acum gemea. – “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?” – “Lăsaţi, copii,...

2. Traiul si sfarsitul lui Ion Fluieras la Gherla...

Victor Frunză, în “Istoria comunismului în România” (Bucureşti: EVF, 1999, Ediţia a treia), califică un discurs al deputatului de Hunedoara Ion Flueraş, susţinut în Parlament, ca: “meritând a sta într-o antologie a oratoriei române” (p.346). Vom cita, după acelaşi, un fragment din discursul pomenit, asociindu-ne opiniei sale pentru eleganţa dovedită în răspunsul lui de către cuvântător, a cărui adresare putea fi încărcată de vrăjmăşie, pentru fina ironie aruncată membrilor Partidului Naţional, pentru demnitatea rememorărilor privitoare la rolul jucat de el însuşi în finalizarea Unirii. “La Aleşd, domnii ardeleni îşi aduc aminte că nu muncitorii industriali, ci muncitorii ţărani au aparţinut Partidului Social-Democrat. Aici, în anul 1904, la o întrunire la care a fost să vorbească şi Francisk Koshuth, muncitorii ţărani au întrerupt pe vorbitor, manifestându-şi neîncrederea. Atunci jandarmii le-au răspuns cu gloanţe. Peste douăzeci de oameni, dacă îmi aduc bine aminte, au murit. Vreo şase au căzut morţi pe teren şi ceilalţi au murit la căşile lor şi spitalele din Oradea. Despre cazul acesta nici Partidul Naţional nu-şi prea aminteşte, întrucât ţăranii aceia nu i-au aparţinut: ei aparţineau Partidului Social Democrat. “Nu am amintit aceasta ca să fac o acuzaţie, ci ca o dovadă faţă de domnul Goga, că şi ţăranii au aparţinut Partidului Social-Democrat, nu numai muncitorimea industrială.[…] “Noi am susţinut cu tărie rezoluţiunea de la Alba-Iulia. Ba ceva mai mult: eu pot afirma aici şi o pot dovedi la nevoie (cu manuscrisul domnului Goldiş, scris în faţa domnului Cicio-Pop), că în proectul rezoluţiunii au fost dictate de modesta mea persoană revendicările Partidului Social-Democrat, pentru a duce mai departe faţă de orice evenimente care ni se vor pune în cale” (p.346-347, preluat după: “Discursul tovarăşului Ion Flueraş la Mesaj. Scurtă privire asupra trecutului mişcării socialiste din Ardeal”, “Socialismul” organul P.S. din România, nr....

3. Aventurile lui Karl Mazer în Transilvania...

atunci) Magheru, unde m-a fermecat grafica ce împodobea pereţii, tema ei fiind muzica în diverse ipostaze. Cum treceam printr-o criză muzicală (abia încheiasem de scris romanul “Mozart. Şapte zile pentru nemurire”), doream ca toate preocupările mele să continue a sluji muzei Euterpe şi eram în căutare de subiecte noi din acelaşi domeniu vegheat de ea. Răsărită din pâcla uitării, acea veche amintire mi-a brăzdat mintea cu o lumină piezişă. Aşa cum ni se întâmplă deseori în cazuri similare, am simţit că nimic nu mai avea haz dacă nu o redescopeream pe bătrâna – de pe atunci – slujitoare a artelor plastice, care expusese lucrările ce mă fascinau. Eram dator să-i revăd opera cu care luasem cândva contact, să o preţuiesc altfel acum; cu maturitate, cu un interes nou. Am dat sfoară-n ţară pentru a afla dacă mai trăia. Când mi s-a confirmat nădejdea, m-am interesat de adresa doamnei Maria Manolescu. Am întâlnit-o, în sfârşit. Am contemplat în apartamentul dumisale sute de tuşuri, laviuri, gravuri, destule dintre ele comentând în desen concerte la care asistase; şi mai ales am învăţat să o preţuiesc ca om. Cotrobăind pe unde-mi îngăduia, am dat peste vreo zece imagini reprezentându-l pe Constantin Silvestri la pupitru şi peste şi mai multe înfăţişându-l pe George Georgescu pe când mânuia bagheta dirijorului la Ateneul Român. Însoţindu-le de câte o opinie critică fără pretenţii şi de câte o notă biografică, semnate de mine, revista “Muzica”, stimulată de eminentul muzicolog Vasile Tomescu (care nu mă ajuta pentru prima oară), le-a publicat în două numere distincte. Astfel vârstnica artistă şi-a revăzut numele tipărit după mai bine de un sfert de veac de obscurizare, şi îşi hrăni sufletul cu un curaj reînnoit. Mai mult, soţia mea a invitat-o la un concert al orchestrei Radiodifuziunii, cu scopul...

4. Inceputul amarului...

(Epopeea lui Constantin Cenuşă şi a soţiei sale Mărioara, scrisă de cea din urmă)   Câteva cuvinte de Mihai Rădulescu despre acest text “O, Soare, cu aripa ta alungă Cât mai departe noaptea noastră lungă; Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul, Să nu se surpe, copleşind pământul.” Al. Philippide Câţi ani să fi trecut de când se găseşte acest caiet studenţesc în casa mea şi care să fi fost pricina anume ce m-a ţinut departe de el? Îl privesc cu amărăciune, ca pe un prieten uitat. Prea sfios şi îmbătrânit înainte de a-mi fi dat eu seama, de sfătoşenie sa nu m-am bucurat la timp. Acum resimt temerea că fructul amiciţiei noastre s-a uscat departe de roadele sufleteşti ce ar fi fost firesc să le dea. S-a stins ceva între noi. Ce sorţi sunt să se mai aprindă scânteia darurilor sale? Îl cântăresc cu privirile melancolice, nu suficient de curioase, după atâta trecere de ani. În spaţiul înconjurat de eticheta imprimată, cum se obişnuia odinioară să se orneze cartonul coperţilor, stă scris de mână: “Începutu amarului”, întocmai cum am ortografiat, articolul hotărât lipsind. Iniţial, intenţia fusese ca primul cuvânt să debuteze cu o literă mică: “în…”, dar silaba a fost ştearsă cu o mişcare scurtă a peniţei, dovedind buna intenţie a scriitoarei de a ţine seama de regulile deprinse cândva în clasele primare, câte or fi fost. Majoritatea filelor premergând-o pe aceea de început au fost tăiate cu o lamă probabil, după rupere. Prima rămasă, numerotată cu 1, este o pagină din stânga, al cărei verso a fost cruţat nescris. De aici înainte se înşiruie povestirea până la pagina 78, ceea ce nu constituie continuarea numerotării menţionate. 1 ar echivala cu 36, coala 36; dar acest număr lipseşte, pe fila a...

5. Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu...

Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu, soţul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă   Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea se face pe ambele părţi ale filelor. Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil conţinutul, iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun în situaţia de a nu mai putea urmări firul acţiunii. Aceasta este pricina pentru care suntem datori a interveni, în vederea limpezirii ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole şi alegând pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste precauţii nu fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum, totuşi, paginile alese pentru a fi împărtăşite cititorului rămân documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra existenţei în munţi a fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie să vadă lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor. Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu, care a stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru recuperarea istoriei contemprane a neamului nostru şi din iubire pentru spiţa bucovinenilor care mulţi eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului. În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini ale scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra anilor premergând fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său patriotic. “Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande...