DUBLA PERSONALITATE IN RENASTERE...

– studiu monografic de antropologie stilistică – Capitolul 1 O VIAŢĂ DUBLĂ, în care sunt puse cap la cap câteva ciudăţenii ale existenţei ÎN TIMPUL RENAŞTERII De la începutul maturităţii, celebrul reformator al Bisericii din Anglia, riga Henry VIII, trăieşte o situaţie claudiană, adică se căsătoreşte cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său mai mare, în locul căruia domneşte, devenind astfel propriul său cumnat. Sigur, el nu şi-a ucis fratele pentru asta, aşa cum s-a întâmplat cu Claudius, unchiul-tată al lui Hamlet. Va prefera, în schimb, să-şi ucidă soţia (în sens figurat: prin divorţ; dar pe următoarea nevastă o va omorî în sensul propriu: prin decapitare). Condiţia lui maritală este neuzuală, dar nu pentru el care era, în acelaşi timp docil şi încăpăţânat, îndrăgostit şi necredincios, pueril şi autoritar [K. Anthony, La reine Elisabeth (1533-1603), traduit (.) par S. Campeaux, Paris, Payot, 1931, p.8], adică îmbina extremele într-un singur caracter şi nu putea resimţi ca neobişnuit locul său dublu în aceeaşi familie. Soţia căreia trupul i-a fost scurtat de frumosu-i cap se numea Ana Boleyn. Mai înaintea acestei căsătorii, sora ei beneficiase de amorul frunţii încoronate. Situaţia cumnatei-soţii se repetă, deşi nu în forme dintre cele mai legale. Dealtfel, imaginaţia populară a epocii născoceşte o legendă sinistră întru pedeapsa suculentă a nesaţiului regal de a schimba femeia: Henric a fost închipuit tată al Anei (deci şi soţul fiicei sale), printr-aceasta fiind limpede că sănătatea judecăţii poporane sesiză şi penaliză pe dată singularitatea iubirilor lui. Pentru a-i reuşi această a doua căsătorie, capul ţării (în căutarea unui divorţ neacordat de Papă) se va autopromulga întâistătător al Bisericii. Sieşi îşi găsea el însuşi argumentele ce pledau pentru divorţ; estimp, îi adresa surorii sale epistole docte teologalo-legale lăudând sfinţenia căsătoriei, în scopul de a o împiedica să-l imite. Capul...

– Masca din oglinda...

Capitolul 2 MASCA DIN OGLINDĂ, în care cititorul este invitat să descifreze în gândirea Italiei renascentiste naşterea capacităţii omului de a-şi născoci o mască Evul mediu n-a avut simţul individualului [P.P.Negulescu, Filosofia Renaşterii, Cugetarea-Georgescu-Delafras, S.A. (1945). Ed. II, vol.I, p.98]. Omul acelei perioade se simţea pe sine ca o albină (de neconceput în afara roiului), ca o furnică (element fără rost în afara furnicarului), parte a unei bresle, a unui ordin religios, a unei familii, a unei cetăţi. Nu percepea realitatea decât în raport de nevoile şi idealurile întregului în compoziţia căruia intra. Omul nu era încă o persoană, ci membrul unui grup. Oglindirea acestei situări psihologice apare dominantă în filosofia epocii, în realism , pentru care nu existenţele individuale sunt reale, ci ideile universale. Nu omul, dar neamul; nu credinciosul, dar Biserica; nu meseriaşul, dar breasla. Acestea sunt câteva comprimate ale simţiriişi cugetării veacului mijlociu. Pe măsură însă ce câştigarea unor condiţii mai bune de trai înlesni apariţia răgazului, individul deveni conştient de faptul că nevoile şi bucuriile lui sunt împărtăşite (ca nevoi şi bucurii omeneşti) de toţi, însă sunt resimţite, în raport de istoria strict individuală a fiecăruia, numai de sine. Nominalis– mul, în filosofie, dă prioritate existenţelor individuale, socotindu-le pe acestea reale, în detrimentul ideilor universale. Nominalismul triumfă. Scolastica se împotmoleşte, se sufocă, piere. Privindu-se în oglinda minţii, omul descoperă că unul din obrajii săi râde, iar celălalt plânge. Căci omul se încumetase pe drumul singurătăţii. Omul îşi acceptase condiţia de fiinţă de sine stătătoare, singur răspunzător de el, îndrituit să se apere şi să conducă, să aleagă şi să-şi hotărască soarta fără invocarea altui for decât a celui lăuntric. Abia desprinsă din tot , partea privea cu un ochi în urmă şi cu altul înainte; de aci şi nenumăratele contradicţii sfâşiindu-i fiinţa. Clipa îi înfăţişa pe aceeaşi tavă fructe...

– Limpede ca lumina zilei...

CAPITOLUL 3 LIMPEDE CA LUMINA ZILEI, în care autorul se lămureşte asupra propriilor sale nedumeriri Acum că am isprăvit de înşirat o sumă bunicică de ciudăţenii întâlnite în epoca Renaşterii, s-ar cuveni să încercăm a face puţină ordine în atâtea fapte şi idei care, altfel, ar rămâne într-o devălmăşie primitivă, nevrednică să vadă lumina tiparului. Va să zică, Henry VIII îşi este de două ori cumnat; caracterul său îmbrăţişează două extreme psihologice; viaţa lui se reflectă în cugetele celorlalţi după acelaşi tipar: e închipuit a fi propriul său socru şi deci, cuscru; e întâistătător lumesc şi clerical; divorţează şi pledează împotriva divorţului; născoceşte în interes propriu o situaţie de adulter; îi place să se travestească; mort, este dat drept viu.  Elisabeta are voce de bărbat; fată, este educată ca un băiat; este curtată în acelaşi timp şi de acelaşi bărbat ca şi mama sa vitregă; caracterul ei se reflectă în cugetul celorlaţi, care va să zică e închipuită, a fi bărbat; e anglicană şi catolică; e conducător lumesc şi bisericesc; iubeşte travestiul, ca spectacol şi pentru uz  propriu; fiind cerută în căsătorie, dacă accepta devenea cumnata ei înseşi; află despre moartea Mariei Tudor, dar o consideră vie; îşi obligă iubitul să devină soţul rivalei sale; îl iubeşte pe  intermediarul pretendentului la mâna sa; se teme de falsificarea documentelor intime şi de stat şi o foloseşte ca armă; afirmă despre sine: sunt şi nu sunt.  Mary Stuart îşi iubeşte, ca femeie, fratele de lapte; o amuză travestiul. Francis Walsingham face carieră impunând spionajul ca o meserie de prim rang în stat. Francis Bacon îşi acuză public prietenul intim. Francis Drake este un leneş activ. Harry Goddingham  foloseşte travestiul în spectacol. Curtezanele umblă travestite, au obiceiuri bărbăteşti (una este bănuită de opinia publică a fi bisexuată). Gusturile...

– Inchipuirea ne urmareste...

CAPITOLUL 4 ÎNCHIPUIREA NE URMĂREŞTE CA UN BLESTEM, în care se subliniază rolul imaginaţiei în dedublarea realităţii, după opiniile domnului Montaigne Nimeni nu poate rămâne indiferent la întâmplări ca cea istorisită de André van Lysbeth: Cunoaşteţi povestea autentică a acelui om, închis din greşeală într-un vagon frigorific, care şi-a descris senzaţiile ceas de ceas şi care a fost găsit mort de frig …atunci când, de fapt, mecanismul frigorific NU FUNCŢIONA. Acest exemplu in extremis ilustrează bine influenţa mentalului asupra trupului nostru şi reacţiilor lui [André van Lysbeth, Resister au froid, in Yoga, no30, janvier 1966, p.18]. Şi este cu neputinţă să te abţii a căuta să clarifici, cât de cât, care este rolul acesta. Dacă mulţi gânditori ai celor două milenii moderne s-au simţit atraşi să facă investigaţii pentru a înţelege în ce anume constă crugul psihicului, prea puţini s-au lăsat înflăcăraţi suficient să nu mai cântărească lucrurile din afară, ci să se afunde în obscuritatea oceanului lăuntric. Cei dintâi au construit psihologia (şi nu una, ci multiple), adică descrierea relaţiilor dintre simţuri, concepte şi act, cei de pe urmă au încercat sporadic să lămurească interdependenţa dintre psihic şi organism sau chiar rolul preponderent al primului. Rezultatele acestei activităţi, în Occident, din păcate, sunt nesemnificative, dacă le raportăm la imensul volum de strădanii depuse în sensul discutat de speculaţiile sau experimentele individuale ale Orientului străvechi sau contemporan. Civilizaţia europeană a fost atrasă de câte vedea cu ochii, de câte i se năpusteau în pavilioanele urechilor, de câte îi lunecau peste papilele gustative, de câte îi înfiorau nările sau pielea. Civilizaţia occidentală s-a robit simţurilor cu entuziasm şi delicii; vrem să spunem că s-a orientat, în dezvoltarea ei, exclusiv către mediul înconjurător. S-a străduit să-l înţeleagă pentru a-l putea exploata. În el şi-a aflat surcele să-i amorţească frigul rămas...

– Sa vezi dublu e o boala?...

CAPITOLUL 5 SĂ VEZI DUBLU E O BOALĂ? se întreabă autorul judecând atât triumful cât şi eşecul Renaşterii O plagă ascunsă cangrenează pe nesimţite robusteţea atât de recent dobândită de către omul Renaşterii. El  cunoaşte o împrospătare a forţelor, a încrederii în meritele proprii, în destinul său, a nădejdii de înnoire a valorilor umaniste, neechivalată, poate, decât de omul contemporan nouă. Dar vigoarea proaspătului înviat, fără precedent în lumea creştină, va fi curând ruinată datorită unei boli psihice (?) de masă. La ce ne referim? La acceptarea unei realităţi ce se lasă surprinsă ca având două aspecte simultan opuse . In acelaşi timp, dealtfel, trupul este şi el atacat de o altă maladie conceptualizabilă conform aceluiaşi tipar: fericirea îndrăgostitului naşte nebunia sfrinţitului – această maladie tot a Italiei pomenite, mal de Naples! -, dobândită prin însăşi transpunerea în viaţă a idealurilor îmbătătoare nutrite de omul complet , a setei de viaţă intelectuală, dar şi fizică, specifică noilor valori către care tinde, ameţit de bucurie, trufaşul redescoperitor al existenţei materiei. O analogie între starea sănătăţii trupeşti şi aceea psihică ne poate fi îngăduită, ambele examinându-le în depănarea veacurilor, fără a forţa cumva apropierea. Fiecare epocă îşi oferă sânul unei boli mai hulpave decât toate (ba chiar la două-trei, încăpăţânate a nu cruţa suflarea omenească). Vorbeşti de ciumă, de lepră, mintea le asociază Evului Mediu. Renaşterii i-am numit hiba. Pome- neşti tuberculoza şi retrăieşti ultimii ani ai romantismului. Auzi rostindu-se cuvinte ca infarct, cancer, sida, ştii că vorbitorul se referă la contemporaneitate. La fel, sofismul îţi aminteşte de o ciudată anomalie a gândirii într-o anumită perioadă a antichităţii, scolastica pare o fiică a sofismului, ea dominând procesele psihice în Evul Mijlociu (aşa cum fiul ei s-ar zice că este talmudismul); mai târziu, patima regulilor e obsesia clasicismului; le mal du si è cle ne şopteşte despre...