Editura Muzicală, Bucureşti – 1987 – Nu! Nu! Nu! “S-a sfârşit, pricepu Nucu Misail. Cele 203 zile şi nopţi petrecute cu descifrarea fotocopiilor după manuscris îi reveniră în minte; nu o înşiruire calendaristică, ci un efort peste puterile sale. Simţi din nou, ca în întreg acest anotimp al îndârjirii, arsura din creştet, cât o floare de piron. Încercă să alunge apăsarea nedorită. Ce-ar fi putut replica? Nu izbutea să se concentreze. O singură idee îl persecuta, sfâşietoare ca ţiuitul continuu al unei sirene defecte: trebuia să dispară, să se volatilizeze, împreună cu dosarul din faţa doamnei Didal şi să se recompună, cu gând, trup şi veşminte, la el acasă, (“Casa mea e citadela mea”, şi-l aminti vorbind pe un personaj al lui Harold Pinter…), cu memoria perfect curăţată de acest refuz opiniatru, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost rostit nicicând, ca şi când acest apartament n-ar fi existat şi nici el n-ar fi recurs vreodată la bunăvoinţa acelei… Numai că răspunsul ei negativ fusese formulat. Starea de încordare în care aşteptase Nucu Misail timp de o lună ca ea să parcurgă manuscrisul îi slăbise nervii. Brutalitatea acelui întreit “nu” părea să se fi instalat în cameră, între el şi gazdă. Descoperind, datorită unui hazard, un manuscris austriac din secolul al XVIII-lea, îl tradusese – prima treime doar – şi intenţiona să-l pună la dispoziţia publicului. Cum îi sta în obicei să nu facă nici un pas în viaţă fără a-şi lua măsuri de prevedere, hotărâse ca, mai întâi, să-l supună opiniei doamnei Didal, o intelectuală ce i se impusese în ultimii ani prin seriozitatea cu care discuta orice problemă, prin sobrietatea remarcilor, prin calitatea judecăţii. Sosise clipa verdictului. – N-are nici o legătură cu personajul istoric. Nucu Misail îşi adună puterile pentru a...