Tags

Related Posts

Share This

Monica LEVINGER: Memorialul din creația unui anonim

Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți. Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?

Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.

Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.
Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.

Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă poate ar fi mai potrivit să trec la creația de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritual-religioase.” (Nicolae Balota)

Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.

Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar și în prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.
În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol: Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu.“ Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!

Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” să-mi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”

Când pe 19 ianuarie 2009 Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.

Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””, ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.

Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!

Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)

Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa, să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ, căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.

Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți.

———————————-
Monica LEVINGER
Israel
19 ianuarie 2019