RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI SUB LESPEZI...

CUVÂNT ÎNAINTE Volumul de faţă constituie o primă încercare făcută în ţară de a aduna la un loc mărturii despre detenţia a numeroşi clerici ortodocşi români sub autoritatea atee comunistă, de a le comenta şi organiza. Cercetarea martiriului clerical din România a fost deschisă de dl. Cicerone Ioniţoiu. Vieţuind în străinătate – deci având la dispoziţie mijloace anevoioase de informare şi, pe de altă parte, respectiva analiză fiindu-i sponsorizată de către Biserica Catolică -, lucrarea domniei sale enumeră nenorocirile abătute asupra Bisericii Unite şi lasă impresia că Biserica majoritară a neamului nostru a dat prea puţini mucenici – ceea ce, de altfel, marele truditor al istoriei nu afirmă niciodată, nici nu are în intenţie. Am specificat că este vorba despre o impresie şi am desemnat cauzele posibile. Aducându-i lauda cuvenită, autorul paginilor intitulate “Rugul aprins” – Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste s-a hotărât să contribuie la eliminarea acestei impresii false şi la înlocuirea ei cu o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti, preoţi, monahi, monahii, teologi şi, uneori, de laici în numele credinţei sau care, după eliberare, au pus început nou existenţei pământeşti, reorientându-şi vieţile spre dedicarea lor lui Dumnezeu. Vom întâlni, în continuare, istorii sordide ale torturii individuale; dezvăluiri asupra modului cum întreaga familie a preoţilor ajungea în detenţie sau era scoasă în afara societăţii; consemnarea amănunţită a felului cum preoţimea ortodoxă română şi-a desfăşurat, fără întrerupere, activitatea misionară şi slujitoare în închisori şi lagăre; date privitoare la naşterea spontană aecumenismului local , încă din primul lagăr politic înfiinţat de tiranie, ecumenism al confesiunilor creştine, dar şi între religii osebite, născut prin marea frăţietate şi dragostea întru Hristos profesate de clericii ortodocşi, pomenirea unor stupefiante convertiri,...

1. “M-am hotărât să nu-mi mai fie frică.”...

În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania comunistă sau fascistă: “Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea [.]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii” (p. 93). Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu (“Chinurile unei familii”, în Din documentele rezistenţei , nr. 3, p. 100-104), despre distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan, născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de divizie, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, profesor de Istorie Militară şi autor al unor lucrări...

2. Cuvant de folos despre studentii teologi in temnite...

Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare; şi de câteva în plus, cu prilejul “reeducărilor” de la Piteşti şi Gherla. Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor “argumente” în “convorbirile” cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, “neagra” şi ranga. Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu şoricioaică , apărută în volumulCaidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992). Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit “cel Mare”, spre a fi deosebit de un Nistor zis “cel Mic”, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad (Ciotică) la “program” – cum era denumit momentul în limbaj oficial -, adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu “descoperit” că folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor, oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca, pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei “pregătiri fizice”, se executa, fără...

3. Bita ce schimba fata adevarului...

Înscenările politice nu constituiau doar privilegiile oamenilor liberi. Ele erau îndreptate şi împotriva celor închişi. Bucur Stănescu istoriseşte, în “O zi de pomină” (Din documentele rezistenţei, nr. 3), cum, pe când muncea la Canal, a fugit de sub escortă, ameninţat cu bătaia de un caraliu de la colonia Culme, şi cum s-a opus acestuia într-o luptă corp la corp, până ce gradatul şi-a tăiat palma în ascuţişul sapei cu care se apăra naratorul. Pe parcursul acestei aventuri, de pe urma căreia i s-ar fi putut trage moartea, deţinutul a crezut că ea se născuse dintr-un hazard, dintr-o toană a subofiţerului renumit ca bătăuş, din propria sa temere de a fi lovit fără să răspundă, de a-i fi încălcată demnitatea. Evoluţia ulterioară a incidentului neaşteptat dovedi că acest prolog fusese impus, fără ca vreunul dintre muncitorii în zeghe martori ai lui, ori acela direct implicat, să o fi bănuit. Provocarea naratorului fusese necesară pentru incriminarea unui terţ. Ea era preludiul forjării artificiale a unei acuzaţii de instigare la rebeliune, îndreptată împotriva conferenţiarului universitar de la catedra profesorului de limba ebraică Gala Galaction, savantul teolog şi arheolog I.V. Georgescu, jenant pentru regim, în calitatea sa de promotor al spiritualităţii ortodoxe. Cârdul fără capăt, colbuit, zdrenţăros, lihnit şi vlăguit, al hainelor vărgate şi bocancilor fără şireturi fu aşteptat la întoarcerea de pe câmp, în seara zilei respective, în poarta coloniei, de către comandantul ei adjunct, locotenentul-major Scarlat. Acesta îl scoase din rând pe domnul Bucur Stănescu, după cum era de aşteptat. Numai că, alături de el, fură opriţi încă alţi doi din aceeaşi brigadă: preotul Dumitru Mitoi (astăzi slujitor undeva prin judeţul Vaslui) şi cărturarul argeşean I.V. Georgescu (despre care se crede că ar fi murit prin 1972). Acesta fusese arestat odinioară, în 1945, în Piaţa Universităţii,...

4. Intelepciunea sarpelui si blandetea porumbelului...

Cercetarea pe care o întreprind s-a născut din imboldul de a restabili, cât mai stă în puteri astăzi, o parte din adevărul privitor la atitudinea păstorilor Bisericii Ortodoxe Române confruntaţi cu ateismul comunist exclusivist şi agresiv. Această restabilire a adevărului este impusă de ţinuta discretă a respectivilor clerici care, deşi au fost victimele principale ale doctrinei înstăpânite în ţară şi ale metodelor ei de eliminare sângeroasă a adversarului de idei, nu şi-au făcut publice nesfârşitele amărăciuni zilnice, ori suferinţele şi nedreptăţile strigătoare la cer abătute asupră-le, ci le-au tăinuit cu pudoare, cu demnitate şi cu spaimă de câte ar mai fi putut pătimi, încredinţându-le doar Dumnezeului slujit în cămara lăuntrică. Astfel stăteau lucrurile când, după Revoluţia din Decembrie 1989, condeie gazetăreşti iubitoare de dreptate, dar neascultând întotdeauna de sfatul cel mai bun, s-au năpustit asupra Bisericii noastre mume şi au stârnit patimi uneori justificate, alteori rău-intenţionate, ce au tulburat multe cugete şi au adus apa la moara vrăjmaşilor Ei (dacă nu cumva aceştia au fost uneori spiritul tutelator al noilor disensiuni.). Jurnaliştii respectivi nu greşeau în toate, însă nici nu erau suficient de informaţi, nici suficient de pregătiţi să elucideze poziţii atât de subtile, atât de dibace amestecate, ca acelea pe care a fost datoare Biserica noastră naţională să le adopte pentru a-şi menţine cât de cât stăpânirea spirituală între hotarele Patriei, putere absolut necesară în vederea susţinerii fiinţei noastre etnice. Ea a fost datoare să acţioneze cu înţelepciunea şarpelui şi cu blândeţea porumbelului, comportament ambiguu a cărui judecare are nevoie de o îndelungată scrutare şi analiză premergătoare acuzării lui. Fiind principala victimă religioasă a partidului comunist român, singura, împreună cu două-trei dintre cele în jur de douăzeci de secte din perioada dată, căreia îi era interzisă catehizarea şi activitatea misionară, Biserica Ortodoxă Română...

5. Inanitia de gradul trei si mamona cu ciorapul in dinti...

Una dintre cele mai grele sarcini ale unui cronicar decis să încerce a pune pe hârtie ororile trăite de preoţimea ortodoxă în temniţele comuniste este să evoce clericii decedaţi în cursul săvârşirii condamnării sau detenţiei fără condamnare. Pentru că, de omiţi să evoci victime rămase în viaţă şi astăzi, ele îşi pot face singure dreptate, acuzând informarea incompletă ce stă la baza scrierii tale şi revelându-şi singure suferinţele. De omiţi victimele trecute în lumea cealaltă după eliberare, mai rămân rude, prieteni, vecini, recipienţi ai unor fragmente de nenorociri communicate lor şi şansa de a le face publice pe acestea subzistă. Însă, precum a dedus cititorul din câte cunoaşte până în prezent despre represiune sau cum intuieşte când se străduieşte să se strecoare în pielea unui închis din acele vremuri, numărul imens al deţinuţilor, slăbirea memoriei datorită hranei mizerabile şi traumelor fizice şi psihice, loviturile ulterioare ale sorţii în condiţiile luptei pentru existenţă când târai după tine obezile unui dosar de cadre în care sta scris negru pe alb că ai fost condamnat politic şi celelalte necazuri ale vieţii: boli, schimbarea caracterului celor dragi – modificare ce-ţi impune o tensiune surdă, dar nu mai puţin ameţitoare – şi în care ai încredere, oscilarea dintre disperare şi speranţă, mizeria comună, toate acestea la un loc şi câte altele i-au făcut pe foştii puşcăriaşi să-şi piardă, nu rareori, ţinerea de minte a dezastrelor dintre gratii şi să lase să se scurgă în canalele uitării cele mai de seamă amintiri – acelea privitoare la morţii neamului în condiţiile ferecării alături de viaţă. Acolo unde eu citez, în aceste pagini, un caz, cititorul trebuie să-l înmulţească cu o sută; unde citez două, el se cade să le multiplice de o mie de ori. În definitiv, acesta şi este scopul...