SHAKESPEARE – UN PSIHOLOG MODERN...

O mărturisire Ar fi nepotrivit, poate, ca acest eseu să debuteze cu o destăinuire. Totuşi, dacă aş face-o, aş fi iertat dinainte: cititorul cu care dialogăm trăieşte generoasa vârstă a mărturisirilor. De altfel, eseu fiind, parantezele autorului sunt subînţelese, chiar dacă prima este introdusă înainte de însuşi începutul lucrării în sine. Aşadar, aveam 16 ani: anii celor dintâi întrebări. Unul dintre profesorii mei s-a interesat ce doream să ajung în viaţă. – Până să pot hotărî cine voi fi, am răspuns, aş vrea să ştiu cine sunt. Formulată în mii de chipuri, aceeaşi frământare, transpusă în cuvinte naive atunci de către mine, renaşte cu fiecare adolescent, ca o podoabă a tinereţii sale pe cale de maturizare. – Citeşte opera lui Shakespeare, m-a sfătuit dascălul meu; o să afli în ea multe lămuriri referitoare chiar şi la tine. – Cum se poate?! m-am mirat eu într-o jenată bâiguială. (Poate că fusese şi puţină impertinenţă în replica anterioară, scontând să scot astfel în evidenţă propria mea seriozitate, ca să nu spun “superioritate”.) Şi am adăugat, ca pentru mine: – Personajele lui Shakespeare, după câte am văzut şi eu pe scenă, sunt eroii unor drame cu adulţi. – Cu actori adulţi, vrei să spui. Dacă citeşti piesele cu atenţie, vei vedea că aproape toate personajele sale principale sunt de o seamă cu tine: Romeo, Cordelia, Desdemona, Ofelia; nu are rost să le iau pe toate la rând. Câteodată aduce la rampă şi copii. Pubertatea constituie una dintre vârstele pe care le-a îndrăgit cel mai mult, iar maturizarea timpurie, o temă de predilecţie. Ascultă-mă, nu vei găsi prieten mai îngăduitor, nici sfetnic mai priceput. Nimeni n-a cunoscut mai bine decât el sufletul tânărului. Am rămas pe gânduri. Până atunci Shakespeare fusese pentru mine cel mai mare dramaturg, dar...

– Experimentul lui Hamlet...

Dar, mai înainte de a da cuvântul lui Shakespeare, să vedem care este punctul de vedere contemporan asupra temei enunţată în titlu. Experimentul presupune provocarea unei situaţii special create pentru observarea obiectelor şi fenomenelor urmărite: acestea sunt izolate de mediul lor uzual tocmai în vederea cercetării. “Observaţia constă în urmărirea intenţionată şi sistematică a unui obiect sau fenomen” [12]. Ea, fiind subiectivă, influenţează şi interpretările. Wundt a insistat cu entuziasm asupra ei: “Cea mai bună experienţă ar fi aceea în care observaţia personală joacă rolul preponderent şi în care acţiunea experimentală externă nu ar avea decât valoarea unui mijloc capabil să facă posibilă observarea personală.” [13] Or, nu cunoaşterea acestui adevăr psihologic îl decide pe fostul student al Universităţii din Wittemberg, Hamlet, prinţul Danemarcei, să nu mai încerce a rezolva dubiile sale pe cale raţională, ci să purceadă la observarea directă a reacţiilor conştiinţei lui Claudius, unchiul său, atunci când aceasta este supusă acţiunii unor împrejurări artificiale, create special în vederea reeditării abominabilei crime făptuită cândva asupra tatălui său? Vom vedea că Hamlet stabileşte datele unui experiment perfect.  Şi spunând “perfect” nu exagerăm, căci el suplineşte subiectivitatea inerentă observării printr-un observator de control: Horatio. Să pătrundem în umbra coridoarelor reci ale castelului. Polonius îi anunţă vestea cea bună: a sosit o trupă de actori. Înneguratul prinţ îi cunoaşte. Se bucură. Vederea lor îi tulbură apele unor amintiri demult amorţite. Din mâlul memoriei se ridică la suprafaţă sentimentul a ceva ştiut de mult şi uitat, care i-ar putea sluji acum. Proiectul unui experiment se conturează, încă vag. Era o piesă. Nici titlul, nici subiectul ei nu şi le aminteşte. În legătură cu spectacolul care îi persecută gândurile, răsar în conştiinţa sa simţăminte, judecăţi de valoare şi sociologice, impresii legate de atmosfera piesei şi de opinia...

– Hamlet, print al Danemarcei (I)...

Polonius: Cum îi mai merge bunului meu stăpân Hamlet? Hamlet: Slavă Domnului, bine. Polonius: Mă mai cunoşti, măria ta? Hamlet: Cum să nu! Eşti un negustor de peşte. Polonius: Eu nu, stăpâne. Hamlet: Măcar de-ai fi atât de cinstit. Polonius: Cinstit, stăpâne? Hamlet: Ei, domnul meu, în lumea noastră a fi cinstit înseamnă a fi unul dintr-o mie. Polonius: Adevărat, stăpâne. Hamlet: Căci dacă soarele dă naştere la viermi într-un câine mort, darămite când e vorba de un hoit bun de sărutat. Ai vreo fată? Polonius: Am, măria ta. Hamlet: Nu lăsa s-o bată soarele. A zămisli e un har al cerului, dar nu în felul în care ar putea zămisli fata domniei-tale. Ia seama, prietene! Polonius: Ce vrei să spui, măria-ta? (Aparte.) Merge cu gândul la fata mea. Totuşi la început nu m-a recunoscut. Mă lua drept un negustor de peşte. A luat-o razna de tot. La drept vorbind, am îndurat şi eu în tinereţe multe necazuri din dragoste. Aproape tot ca şi el. Să-i mai spun ceva. (Tare.) Ce citeşti, măria-ta? Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe. Polonius: Şi despre ce e vorba, stăptâne? Hamlet: Între cine şi cine? Polonius: Adică despre ce e vorba în cartea pe care o citeşti măria-ta? Hamlet: Vorbe de clacă, domnul meu. Pamfletarul ăsta nemernic susţine că bătrânii au bărbi cărunte, obrazuri zbârcite, că din ochi le curge un clei vâscos ca răşina prunului, că sunt cu totul slabi la minte şi totodată au şi încheieturile slăbite. Toate acestea, domnul meu – deşi sunt pe deplin încredinţat că aşa şi este – nu se cuvine totuşi să fie aşternute pe hârtie, fiindcă şi domnia-ta, domnul meu, ai putea fi de vârsta mea, dacă ai da înapoi ca racul. Polonius (aparte): Oricât ar părea că e nebunie ceea ce...

– Furtuna

(Intră Ariel, nevăzut.) Caliban: După cum ţi-am mai spus, sunt robul unui tiran, al unui vrăjitor care, cu şiretlicurile lui, mi-a furat insula. Ariel: Minţi. Caliban: Minţi tu, maimuţă batjocoritoare. De te-ar răpune bravul meu stâpân! Eu nu mint. Stephano: Trinculo, dacă-l mai întrerupi, îţi zbor câteva măsele. Trinculo: Dar n-am spus nimic! Stephano: Atunci, taci – nici o vorbă mai mult! (Către Caliban) Zi mai departe. Caliban: S-a-nscăunat pe insulă prin vrăji Şi mi-a furat-o. Bunul meu stâpân, Răzbună-te, căci ştiu că ai curaj – Ăstlaltul nu-ndrăzneşte. Stephano: Cred şi eu! Caliban: Tu să domneşti, iar eu îţi voi sluji. Stephano: Foarte bine, dar cum să facem asta? Poţi tu să mă duci în faţa duşmanului? Caliban: Măria-ta, ţi-l dau plocon când doarme, Ca să-i înfigi în creştet un piron. Ariel: Minţi, minţi – nu poţi. Caliban: Ce măscărici bălţat / Bufon scârbos! Te rog frumos, măria-ta, pocneşte-l Şi i-ai clondirul; şi-o să bea atunci Doar saramură – eu n-am să-i arăt Izvoarele cu apă dulce. Stephano: Trinculo, bagă-ţi minţile-n cap: dacă-l mai întrerupi pe monstru măcar cu o vorbă, pe pumnul ăsta al meu, las mila la o parte şi te fac icre de morun. Trinculo: Dar ce-am făcut? N-am făcut nimic. Uite, mă dau mai încolo. Stephano: N-ai spus că minte? Ariel: Minţi tu. Stephano: Ce face? Mint eu? Na, atunci! (Îl loveşte pe Trinculo.) Dacă ţi s-a făcut de bătaie, să mai spui şi a doua oară că mint. Trinculo: Nu ţi-am spus că minţi. Ţi-ai pierdut şi mintea, şi auzul? Lua-l-ar dracii de clondir! Ia uite ce face băutura din om! Dea ciuma-n monstrul tău, iar ţie uscaţi-s-ar degetele! Caliban: Ha-ha-ha! Stephano: Ei, spune mai departe. (Către Trinculo.) Te rog să stai mai încolo. Caliban: Mai dă-i, mai dă-i...

– Othello

Iago: Stai deoparte Şi pune-te la pândă cu răbdare. Când copleşit de-amar zăceai aici – De-un astfel de-om nevrednică tristeţe – Sosi şi Cassio. L-am îndepărtat, I-am dat şi lămuriri de-al tău leşin, Şi l-am rugat să se întoarcă-ndată Să stăm de vorbă. Mi-a făgăduit. Ascunde-te şi fii cu luare-aminte La râsetul, batjocura, dispreţul Înscrise pe-orice colţ al feţei lui, C-am să-l stârnesc să-mi spună iar povestea Cum, unde şi de când, de câte ori El ţi-a iubit şi-ţi va iubi soţia. Ia seama,-ţi spun, la gesturi! Fii cuminte, Observă-l bine,-ţi spun! Te stâpâneşte! Sau cred că eşti cu sufletul bolnav Şi nicidecum bărbat. Othello: Ascultă, Iago! Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei. Dar cât mai sângeros – m-auzi? – la faptă, Iago: Nu-i rău! Dar mai aşteaptă. Nu te-ascunzi? (Othello se ascunde.) Acum pe Cassio îl întreb de Bianca; E-o gospodină care se-nvârteşte Făcând negoţ cu farmecele ei. I-e drag de Cassio;-i soarta-acestor fete: Să-nşeli o lume, să te-nşele unul. El nu se poate-opri de-a hohoti Când îi vorbeşti de ea. Dar iată-l, vine! (Intră Cassio.) Un zâmbet doar, şi-Othello-şi pierde capul, Şi-n oarba-i gelozie tălmăceşte Uşernica purtare a lui Cassio Şi gesturile-i, zâmbetele-n rău. Ce faci, locotenente? Cassio: Rău de tot, Că mă saluţi c-un titlu făr ‘ de care Pot şi să mor. Iago: Ai să-l recapeţi sigur Rugându-te frumos de Desdemona. De-ar sta-n puterea Biancăi păsul tău, Ce iute-ai izbuti! Cassio: Vai, biata fată! Othello (din ascunzătoare): Ia uite cum s-a şi pornit pe râs! Iago: Eu n-am văzut femei iubind atât! Cassio: Zău, biata fată, poate că-i sunt drag. Othello (din ascunzătoare): Acum tăgăduieşte slab, dar râde. Iago: Ascultă, Cassio! Othello (din ascunzătoare): Iago îi dă ghes Să-i spună tot. Aşa! E bine-adus. Iago: Ea spune-n lume ca...

– Comedia erorilor...

O sală în palatul ducelui. Intră ducele, Aegeon, temnicerul, ofiţeri şi curteni. Aegeon: A vrut, Solinus, soarta să mă vândă; Deci curmă-mi tu durerea prin osândă. Ducele: Prea stărui, negustor siracuzan! Nu-nclin de fel să sfărâm legea ţării: Discordia şi vrajbele iscate De-nverşunarea celui ce ţi-o duce, Ce paşnicilor noştri negustori Le cere, de n-au galbeni, să plătească Cu sângele, decretul lui smintit, Alungă mila din privirea-mi cruntă. Căci între-ai tăi, ce-au provocat, şi noi, Demult se-aprinde ucigaşa vrajbă, Şi-i decretat în adunări solemne, Aici ca şi-n vrăjmaşa Siracuza, Ca orice schimb de mărfuri să se curme. Mai mult: dacă vreunul din Efes Va fi văzut pe pieţi siracuzane, Sau, dimpotrivă, om din Siracuza Mai calcă prin Efes, l-aşteaptă moartea Şi tot ce are, ducele-i confiscă, Afară doar de şi-ar răscumpăra Cu mărci o mie capul şi osânda. Averea ta, oricât aş preţui-o De larg, nu urcă nici până la sută. Eşti deci prin lege osândit să mori. Aegeon: Mă mângâi doar că-n asfinţit de zi, Curând, şi chinul meu va asfinţi. Ducele: Prea bine. Spune-mi dar, siracuzane, Pe scurt, ce vânt te-a depărtat de casă Şi ce-ai venit să cauţi în Efes? Aegeon: Corvoada cea mai grea ce-mi poţi impune: Nespusele-mi dureri să-ncerc a-ţi spune. Dar, ca să ştie lumea că sfârşitul Natura mi-l urzi, nu josnicia-mi Ţi-oi spune, cât mi-ngăduie mâhnirea: În Siracuza m-am născut; şi-am luat Acolo, fericit-aleasă fată, Ce-aş ferici-o azi de-ar vrea şi soarta. Cu ea trăii în desfătări. Averea Mi-o tot spoream călătorind adesea La Epidamnum. Dar murind deodată Cel ce-ngrijea negoţul meu pe mare, Uriaşa grijă ce-mi lăsă pe seamă Mă smulse-mbrăţişărilor soţiei. Doar şase luni de când lipseam s-au scurs. Şi ea, – răpusă-aproape de pedeapsa Ce dulce încearcă-n viaţă pe femei – Se pregăti pe...