JUSTITIA NU E TOTDEAUNA OARBA...

Comedie în două acte, un prolog şi un epilog SCRISOARE CĂTRE CITITOR  Autorul a ezitat îndelung dacă este cazul să semneze această piesă ca pe una originală sau ca adaptor al celebrelor Memorii ale lui Beaumarchais, publicate cu prilejul afacerii Goëzman. Dacă materia subiectului aparţine istoriei literare, iar replicile – foarte multe – Memoriilor, după cum se va vedea, există totuşi, suficiente ajustări şi îmbogăţiri ale subiectului, şi, la tot pasul, reordonări, coordonări şi, câteodată, completări ale replicilor, ca imaginaţia noastră scriitoricească să-şi primească umilul tribut al recunoaşterii contribuţiei sale. Astăzi, problema pare falsă. Avem înaintea noastră exemplele atâtor adaptări scenice ale corespondenţei marilor scriitori, semnate de cei care au avut ideea să urce genul epistolar pe scenă, încât ne întrebăm de ce sunt necesare atâtea scrupule. Acestea apar deoarece găsim un model de semnare satisfăcător în istoria muzicii: un opus Bach – Bussoni reprezintă mai mult decât o adaptare, şi nu este o piesă aparţinând exclusiv unuia dintre cei doi compozitori şi nici nu poate persista a exista prin excluderea vreunuia din ei. Dar, să semnezi : Rădulescu – Beaumarchais pare … Astfel încât, ţinând seama de cele expuse aici, cititorul pretenţios va confrunta textul nostru cu cel al Memoriilor şi îşi va forma propria sa opinie asupra reglementării juridice a semnăturii în cazuri similare. PERSONAJELE (în ordinea intrării în scenă) CETĂŢENI AI PARISULUI  BEAUMARCHAIS MAGISTRATUL GREFIERUL MADAME GOËZMAN CONTELE, BRID’OISON, DOUBLE-MAIN, MARCELINE, FIGARO, BARTHOLO (din Nunta lui...

– Prolog

Pe scenă se plimbă persoane singure, perechi, în grup. Îmbrăcămintea lor este aceea a epocii când se montează piesa. Un singur obiect evocă, prin strălucirea lui, moda celui de-al treilea sfert de veac din secolul al XVIII-lea. Paşii graţioşi ascultă de ritmul unui fragment din opera Bărbierul din Sevilla,transmis în surdină. La câtva timp după ridicarea cortinei. GLASUL LUI BEAUMARCHAIS (din culise): Am învăţat, da, am învăţat pe spinarea mea, am învăţat… (Apare. Se adresează Primului bărbat întâlnit.) Am învăţat pe spinarea mea, sacrificându-mi odihna, am învăţat cât de periculos este să ai un duşman calificat. Am crezut că ruinându-mi averea aş putea învinge un vrăjmaş bine văzut. PRIMUL BĂRBAT: Aveţi un adversar care este bine văzut, domnule? BEAUMARCHAIS: Exact. PRIMUL BĂRBAT: Bine văzut astăzi? BEAUMARCHAIS: Doar nu ieri! PRIMUL BĂRBAT: Şi eu sunt destul de bine văzut şi nu pricep de ce n-aş mai fi. Aşadar mă iertaţi. (Reverenţă. Îi întoarce spatele.) BEAUMARCHAIS (se adresează unei perechi): Ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi este ce-l aşteaptă pe omul singur când trebuie să facă faţă unui atac şi să-l respingă fără nici un ajutor străin.Toţi trebuie să ştim să ne apărăm. Justiţia este împotriva noastră. Oamenii legii ne încalcă drepturile. AL DOILEA BĂRBAT: Poate dumneavoastră, domnule. Mie, nu… BEAUMARCHAIS (îi taie vorba):… încă. Nu încă. (Al doilea bărbat îşi trage Însoţitoarea departe de Beaumarchais.) ÎNSOŢITOAREA (hohote de râs): Nu încă! Nu încă! BEAUMARCHAIS (opreşte Al treilea bărbat): Nu cer decât dreptate. AL TREILEA BĂRBAT: Vă referiţi la unul dintre domnii… aceia? (În şoaptă.) Nu v-apropiaţi de mine! (Fuge.) BEAUMARCHAIS (Celor Trei domni): Nu sunt toţi supuşii Regelui egali în faţa legii? (Îl apucă de rever pe unul dintre ei.) Sau adversarul meu o fi chivotul lui Dumnezeu şi o fi atât de sfânt încât să nu mă pot atinge de el fără să fiu trăznit?! CEI...

– Actul I

Doi valeţi cară un birou. După ce-l depun, Primul valet dă fuga în culise; revine cu o tavă; pe ea o sticlă destupată, plină pe trei sferturi, şi un pahar. Întretimpl, Al doilea valet s-a aşezat pe birou; şi-a scos pantofii pe rând şi şi-a şters tălpile picioarelor cu o batistă imaculată; cu morgă deosebită, în continuare, şi-a tamponat, delicat, tâmplele. Tava e depusă pe birou. La un semn al Primului valet, biroul este dus mai departe. Paharul clănţăne îngrozitor. Nou gest al Primului valet. Biroul e lăsat jos. Alt gest al aceluiaşi. Al doilea valet îşi umple paharul şi-l dă pe gât. Scoate batista, îi şterge marginea jur-împrejur, îl umple, îl reaşază pe tavă, se caţără cu şezutul pe birou. Primul valet ia paharul; se prăbuşeşte pe podea, rezemat cu spatele de birou; degustă băutura. Cât bea, Al doilea valet îşi şterge tălpile picioarelor, cu acelaşi tipic. Se-ncalţă; îl atinge pe umăr pe Primul valet. Acesta se ridică. Reiau căratul biroului până în capătul opus al scenei. Primul valet dă să plece de unde au venit; e oprit de plesnetul degetelor celuilalt. Se opreşte, îl priveşte. E chemat, cu arătătorul. Revine. Al doilea valet îi tamponează grijuliu fruntea, cu batista. Primul valet a închis ochii de plăcere. Cu cealaltă mână, Al doilea valet îi întoarce capul, ca un frizer respectuos, să-i tamponeze ceafa. Primul valet întors, Al doilea îşi propteşte talpa în spatele lui şi-l proiectează ca pe o ghiulea. Apoi, îşi toarnă un pahar şi-l dă pe gât. Primul valet revine cu câte un fotoliu pe după ambii umeri, cu un sfeşnic cu lumânare între dinţi şi, sub braţ, cu un pămătuf din fulgi, de şters mobila de praf. Este complet cocârjat de povară. La difuzor, bătaie pripită de inimă şi gâfâieli...

– Actul II

Aceiaşi, fără Doamna Goëzman.  BEAUMARCHAIS: Domnule judecător, curajul care te face să bravezi tot, activitatea care te face să parezi tot, şi răbdarea care te face să rabzi tot, nu izbutesc să facă jignirile mai puţin sensibile, nici suferinţele mai puţin dureroase. Femeile, a căror purtare este atât de încântătoare încât nu par să fie sortite decât pentru a răspândi flori în existenţa noastră, femeile însele ne predau fără răgaz lecţia dulce a acestui curaj instinctiv, a acestei filosofii practice: făurite de natură mai slabe ca bărbaţii, şi suferind aproape necontenit, au o răbdare, o blândeţe, o seninătate la necaz ce m-au îndemnat întotdeauna să roşesc de ruşine, pe mine, făptură total lipsită de cuminţenie, irascibilă şi care, totuşi, pretinde la cinstea de a şti să se stăpânească. Mai puţin preocupate să se plângă decât să ne placă, le vedem dându-şi uitării suferinţele pentru a nu gândi decât la plăcerile noastre. S-ar spune că stima şi iubirea noastră le răsplătesc toate suferinţele. Obiect al cultului meu, de când mă ştiu, acest sex îndatoritor îmi este model şi acum. Aşadar, sunt precum Sosia; nu mai sunt eu cel care suferă şi este nenorocit, sunt un alt eu, curajos, arzând de dorul de a repara pierderile pricinuite de răutate în opinia concetăţenilor mei, un eu măcinat de nerăbdarea de a fi înţeles de sufletele sensibile, un eu care se străduieşte să excite curiozitatea celor indiferenţi. Aspir la bunăvoinţa publică, aspir să opun proteguirea oamenilor de bine urii celor care mă persecută. Pe scurt, stând de vorbă cu dumneavoastră, îmi uit durerile, mă simt mai nobil, văd revenindu-mi buna dispoziţie. Stimate domnule judecător, ce-ar fi să ne jucăm toţi trei? MAGISTRATUL: Aud? BEAUMARCHAIS: Foarte bine, auziţi foarte bine, domnule judecător! GREFIERUL: Să consemnez? MAGISTRATUL (Grefierului): Nu e nevoie. Se ştie că aud...

– Epilog

În fundul scenei au apărut câteva practicabile. Ele sunt dispuse astfel încât Grefierul să pară caraghios de mic în raport cu “înălţimea” conferită de practicabilele pe cel din vârful cărora îşi face el apariţia, simbolizând Justiţia. Lumină ciudată, funebră, asupra lui. Bărbaţii şi femeile din prolog vin, dansând infernal, sub privirile impasibile ale Grefierului, nemişcat. Femeia închipuind Justiţia va pătrunde cu o splendidă majestate; este îmbrăcată în acelaşi maiou; de umeri îi atârnă o pelerină somptuoasă, de mătase cu fir de argint; intrarea ei în scenă este izolată de a celorlalţi. Grupul dantesc iniţial l-a adus la picioarele practicabilelor pe Beaumarchais, pe care l-a obligat să îngenuncheze, cu faţa spre Grefier. După intrarea “Justiţiei”, un moment de tăcere solemnă. GREFIERUL: Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, o condamnă pe Gabrielle-Julie Jamart, soţia lui Louis-Valentin Goëzman, să fie adusă la tribunal şi să fie ruşinată, blamată şi smerită, în genunchi. Va plăti amenzi Regelui şi Tribunalului şi va fi obligată să contribuie la întreţinerea penitenciarelor ţării cu echivalentul sumei însuşite de la Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Cererea acestuia ca femeii numite să i se ierte plata sumei deja restituite lui a fost respinsă. La fel, Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, îl condamnă pe Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais să fie adus la Tribunal şi să fie ruşinat, blamat şi smerit, în genunchi. Va plăti amenzi regelui şi Tribunalului. Mai mult, Memoriul său, care începe cu cuvintele: “Pe când lumea discută despre un proces…”, cel care începe cu: “Grăbit să-mi dovedesc nevinovăţia expunând faptele…”, cel care începe cu: “Ei bine, doamnă, hotărât lucru, întruna vă prind contrazicându-vă…”, cel care începe cu: “Conform desfăşurării uzuale a unui proces…”, adică toate cele patru Memorii publicate de numitul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais vor fi rupte în bucăţi şi arse la picioarele scărilor...