INSEMNARI PE “CALENDARUL MEU” DE RADU GYR...

MIHAI RĂDULESCU Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr – povestiri – cu o precuvântare de MIRCEA NICOLAU Fundaţia “Profesor George Manu” – Bucureşti, 2003 Culegerea, corectura, tehnoredactarea autorului EVOCAREA UNOR EVOCAŢI Dintotdeauna evocările unor dascăli implicaţi în viaţa literar-artistică familiară cititorilor contemporani, fie din lectură sau din auzite, de la prieteni şi cunoscuţi, fie că i-au ştiut întâmplător sau le-au fost mai îndeaproape într-o anumită perioadă, le trezeşte acestora în mod deosebit aviditatea interesată să afle ceva în plus despre ei, spre a confrunta cu ceea ce cunosc, ca în cazul meu. În ceea ce le priveşte pe cele ale scriitorului Mihai Rădulescu, atari prezentări sunt extrem de inedit înfăţişate şi în consecinţă curiozitatea cititorului este incitată la maximum. Autorul se opreşte strict la câteva personaje din volumul “Calendarul meu. Prieteni. Momente şi atitudini literare” de Radu Gyr, în “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr”, personaje pe care, la rândul său, le-a cunoscut. În cazul lui, nu sunt evocări paralele, din alte unghiuri ale comportării lor, ci surprinse mai târziu, la distanţe de câţiva ani, în împrejurări sociale dramatice, comunismul în faza lui brutală punându-şi pecetea asupra existenţei lor. În prezentarea figurii poetului şi pedagogului Ion Dongorozi, Radu Gyr îl înfăţişează ca pe un “bărbat solemn şi distins” şi de o “remarcabilă eleganţă vestimentară”; după câţiva ani, pentru Mihai Rădulescu, îşi schimbase mult fizionomia, având “o chelie pertinentă”, ceea ce îl făcea pe el şi pe colegii săi să-i identifice capul “cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici… de pe timpul Imperiului Roman”. Cu sinceritate autorul recunoaşte că producţia literară a profesorului îi era necunoscută şi că “luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere dongoroziană, pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată...

– Un trecut prezent...

Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată lapidar şi exhaustiv: “HRANDT”, avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii autorului – timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu, citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în “CALENDARUL MEU”, al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu, fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent, învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se înfiripează binecuvântată de mâinile lui...

– Insemnari

ÎNSEMNĂRI PE “CALENDARUL MEU” de RADU GYR O experienţă literară mai puţin obişnuită, din trecutul meu apropiat, mi-a oferit suficiente bucurii pentru a mă simţi incitat să o repet. Adunându-mi într-o cărţulie eseurile privitoare la creaţia lui Mircea Eliade, am avut norocul ca un mult prea smerit cărturar dintre amicii mei, domnul Dinu Mazilu, să-mi atragă atenţia asupra unui fragment din memoriile studiosului român stabilit în Statele Unite, pasaj în rândurile căruia istoricul religiilor aducea un omagiu binemeritat tatălui celui dintâi, profesorului Dumitru Mazilu, acela care i-a deschis ochii elevului, autor viitor al “NUNŢII ÎN RAI”, asupra posibilităţilor sale literare şi, la drept vorbind, l-a determinat a deveni scriitor, singurul dascăl care, în pletora unor cadre didactice înclinate a-l lăsa corijent an de an, i-a ştiut citi psihologia şi să-l îndemne pe făgaşul potrivit firii şi înclinaţiilor sale. Mai mult, ceea ce n-am menţionat-o cu respectivul prilej, deşi îmi stătea în datorie să o fac (dar nu am găsit justificarea de a mă aduce şi pe mine în prim plan), un nepot al aceluiaşi profesor de limba română a jucat un rol de mare însemnătate în propria mea existenţă. Mă refer la cognomenul său Dumitru Mazilu, cunoscut confraţilor literaţi ca şef al secţiei de limbi germanice de la Editura Univers, într-o perioadă când, eliberat din puşcărie şi student a doua oară aflându-mă, a binevoit să-mi acorde credit, confirmându-mi propunerea şi comandându-mi traducerea romanului: “SILAS MARNER” de George Eliot, ulterior al volumului de eseuri de Oscar Wilde: “INTENŢIUNI”. Am mândria că acel roman a fost, în conformitate cu nesigurele mele amintiri de astăzi, prima scriere publicată la noi (într-o ţară comunistă practicând ateismul de stat), cea dintâi operă, spuneam, cu tematică deplin creştină şi deosebit de convingătoare în denunţarea unor racile ale neoprotestantismului şi în...

– Ion Dongorozi...

Cel dintâi nume din “Calendarul meu” reprezentând pe careva întâlnit şi de subsemnatul în copilărie aparţine scriitorului Ion Dongorozi. Astăzi este uitat, datorită unei pauze culturale nedorite, neaşteptate, profund dăunătoare neamului nostru, dar peste al cărei fapt nu putem trece. Ion Dongorozi a fost victima regimului comunist prin aceea că nu s-a învrednicit niciodată să fie reeditat şi că probabil niciodată nu a fost menţionat în vreun op de istorie literară sau text critic din acea perioadă. A fost trecut cu vederea în mod intenţionat, ca reprezentant al unei alte epoci, un reprezentant nedorind să se înscrie, în chip umilitor, în vălmăşagul nechemaţilor care se impuneau cu pumnii şi copitele pe porţile gloriolei politico-propagandistice şi mai ales a banilor aduşi de ea (aproape fără limită, datorită împrumuturilor nerestituibile cu care Uniunea Scriitorilor din România îşi încuraja odraslele risipitoare). Dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-mi pună sub ochi următoarele rânduri cu care Radu Gyr îşi portretizează fostul profesor şi să mă întrebe pe care dintre proprii mei foşti dascăli liceali îl reprezintă ele, n-aş fi ezitat nici o clipă în faţa răspunsului corect. “Ion Dongorozi (…), era un bărbat solemn şi distins, cu un început de calviţie şi-o remarcabilă eleganţă vestimentară, cu voce rară şi sacadată, căreia stăruia să-i imprime un accent moldovenesc şi un ton oarecum afectat. Călca grav, cu pasul cumpănit, calculat parcă, precum o barză pe marginea unui eleşteu. Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine, Ion Dongorozi se dăruia, însă, întru totul, pasiunii sale scriitoriceşti” (p.65-66). Toate sunt adevărate şi în viziunea mea, minus patima cu care dascălul se dedica literaturii, aproape ignorată de preadolescentul ce eram, în clasa a VII-a elementară, când i-am fost, la...

– T. Paunescu Ulmu...

Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar! Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de limba română, T. Păunescu-Ulmu: “Pincică”! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio… Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S. Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un “Cântec de leagăn”, partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din “Amintiri din copilărie”! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te...