– “Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?” – “Da”, am răspuns. – “Cu d-nul profesor pot vorbi?” – “La telefon.” – “Bună ziua, d-le profesor. Sunt Toma.”             Îi recunoscusem tonul frust, blând, neîncrezător în sine, în schimb încrezător în mine. O voce tenorală, fără strălucire, chiar uşor voalată. Odată cu primele silabe rostite, ele mi-au readus în minte imaginea lui pe care timp de un an o revăzusem mult mai rar iar în anul următor deloc. Scund; îmbrăcat cu un veston rămas cam mic, dintr-o ştofă cu ţesătură în alb, gri şi vernil; cu stângăcie, îl purta mereu închis la toţi nasturii, ceea ce trăgea niţel de el, din pricina strâmtării survenite odată cu creşterea; pantalonii coborau cenuşii de-a lungul picioarelor. Mă obişnuisem să-l văd într-o cămaşă cadrilată cu pătrate mici şi contur prăzuliu; cravata, dintr-un material de duzină, dacă ţineam bine minte lăbărţa pe coşul pieptului o pată roşie; nodul nu-l obişnuia pretenţios; pantofii îi întreţinea curaţi, fără excesul lustrului căutat. Din aceste veşminte modeste răsărea capul acoperit de păr des şaten deschis, tăiat scurt şi purtat cu cărare. Dacă era lăsat mai lung, ar fi îngăduit să i se perceapă ondularea. De-aci în jos i se desfăşura figura. Mai înainte de orice, te atrăgea prin aceea că era simpatică, lucru ce rămâne cu neputinţă de explicat. Fruntea înaltă abia de-i era umbrită de vreo două dungi recent adâncite pe orizontală. Ele deveneau mai marcate atunci când băiatul făcea un efort de concentrare. Sprâncenele şi genele aduceau un aer bălai pe chipul său încă neatins de brici, iar irisurile se colorau între albastru deschis şi culoarea bălţii în care se oglindeşte vegetaţia, nuanţă irizată de punctişoare aurii de dimensiuni inegale. Privirile-i scoteau din adânc o mare seninătate, dublată...