Pe malul lacului Fundeni. Pe rugul prieteniei care arde vesnic, un prinos de recunostinta si un omagiu in memoria lui...

Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstruşnice, ‘nevinovate’ la prima vedere, însă în realitate neînchipuit de grele. Aşa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii paşi în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar şi 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet şi am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era defapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creaţie unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenţie la Români. Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune şi nici, mai presus de toate acestea, Cărţile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existenţe tumultoase, plină de urcuşuri şi coborâşuri deseori ameţitoare. Desigur că citisem reflecţii filozofice de genul celor care-ţi amintesc că “moartea pune capăt unei vieţi însă nu şi unei relaţii”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire, adevărul profund al acestor cuvinte. Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veşnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viaţă promiţător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcuşul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că defapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înţeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care...

ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I)...

PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE Se cuvenea – dacă în această materie există o ordine firească a lucrurilor – ca prima istorie a literaturii române de detenţie să fie alcătuită şi publicată de un fost deţinut politic. Cronicarul nu trebuie, în mod necesar, să fie în acelaşi timp un martor, dar atunci când cercetarea sa istorică se conjugă cu mărturia unor experienţe trăite de el, cronica sa nu este doar o relatare dinafară, ci şi o descoperire dinăuntru. Astfel, Mihai Rădulescu nu este doar un explorator, ci şi un mărturisitor. L-am întâlnit pentru întâia oară, cu mulţi ani în urmă, în camera nr. 36 din Reduitul Jilavei. Într-o scriere a sa a evocat cu atâta căldură simpatetică acea întâlnire a noastră, săptămânile petrecute împreună, încât recitindu-i paginile am regăsit brusc, cu o prospeţime nealterată, ca într-o oglindă dezaburită, imaginile noastre alăturate, în mijlocul unui spaţiu al penitenţei de-a buşilea, al ascensiunii lente pe un Carmel spiritual. Într-o închisoare în care mai numeroşi erau cei vârstnici, în care multă vreme am fost – prin diferitele celule pe unde am fost azvârlit – cel mai tânăr, iată întâlneam câţiva ceva mai tineri decât mine, aduşi de valul stârnit şi la noi de Revoluţia din Ungaria. Printre aceştia, Mihai Rădulescu era, fără îndoială, mai deschis decât oricare la cele ale spiritului. Înzestrat, în acelaşi timp, cu darurile artistului, cu iscusinţa speculativă a cugetătorului dar şi cu haruri mai tainice duhovniceşti, manifesta acea stare admirabilă de continuă disponibilitate care e semnul celor chemaţi. De la jocurile verbului poetic (ne văd pe amândoi elaborând mintal – căci cum să scrii! – un sonet, ale cărui versuri erau compuse pe rând când de unul când de altul), prin prelungitele discuţii pe teme literare sau filosofice, până la rugăciunile rostite în...

TESTAMENT INTRE INGER SI DIAVOL May09

TESTAMENT INTRE INGER SI DIAVOL...

CUVÂNT ÎNAINTE Desigur că Mihai Rădulescu nu a greşit revenind într-un mod nou, în cartea de faţă, asupra temei RUGUL APRINS. Societatea religioasă şi culturală ce a luat fiinţă la Mănăstirea Antim, curând după încetarea războiului, a avut o însemnătate prea mare pentru Ortodoxia Română ca să nu se încerce o adâncire a fenomenului, o îmbogăţire a documentaţiei, o portretizare mai colorată şi mai amplă a membrilor ei, decât în RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE de acelaşi autor, care a stârnit interesul, epuizându-se îndată după apariţie şi a provocat realizarea a două emisiuni ale Televiziunii. Dintre prezenţele acestor membri în TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, aceea a întemeietorului grupului menţonat de clerici şi mireni cărturari, ieroschimonahul Daniil, ca şi ale dr. V. Voiculescu şi Gh. Dabija, capătă acum proporţiile cuvenite unor adevărate personaje de roman. şi nu numai ele. În plus, lucrarea se vădeşte una confesivă, gen cvasiabsent din literatura privitoare la viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Undeva în text, scriitorul îşi arată speranţa de a putea, cândva, pune bazele romanului ortodox. Credem că a şi făcut-o cu incitantul TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, fără să se depărteze de adevărul istoric din care s-a născut scrierea, ci revelându-l cititorului dornic şi de informaţie, nu numai de defrişările psihologice şi de satisfacţiile literare oferite de această scriere. Neaşteptate documente din epocă, de altfel, îmbogăţesc structura lucrării. Pe de altă parte, socotim că acest titlu putea fi înscris ca nr. 3 al Colecţiei POVESTIRI DIN VIEŢILE SCRIITORILOR ROMÂNI, înfiinţată de autor anul acesta, alături de cele două apariţii precedente, privitoare la Liviu Rebreanu, ţnându-se seama de ponderea pe care o au în trama naraţiunii personajele poeţilor Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) şi V. Voiculescu, citaţi mai sus. Totuşi, mai înainte de orice, TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL...

DUBLA PERSONALITATE IN RENASTERE...

– studiu monografic de antropologie stilistică – Capitolul 1 O VIAŢĂ DUBLĂ, în care sunt puse cap la cap câteva ciudăţenii ale existenţei ÎN TIMPUL RENAŞTERII De la începutul maturităţii, celebrul reformator al Bisericii din Anglia, riga Henry VIII, trăieşte o situaţie claudiană, adică se căsătoreşte cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său mai mare, în locul căruia domneşte, devenind astfel propriul său cumnat. Sigur, el nu şi-a ucis fratele pentru asta, aşa cum s-a întâmplat cu Claudius, unchiul-tată al lui Hamlet. Va prefera, în schimb, să-şi ucidă soţia (în sens figurat: prin divorţ; dar pe următoarea nevastă o va omorî în sensul propriu: prin decapitare). Condiţia lui maritală este neuzuală, dar nu pentru el care era, în acelaşi timp docil şi încăpăţânat, îndrăgostit şi necredincios, pueril şi autoritar [K. Anthony, La reine Elisabeth (1533-1603), traduit (.) par S. Campeaux, Paris, Payot, 1931, p.8], adică îmbina extremele într-un singur caracter şi nu putea resimţi ca neobişnuit locul său dublu în aceeaşi familie. Soţia căreia trupul i-a fost scurtat de frumosu-i cap se numea Ana Boleyn. Mai înaintea acestei căsătorii, sora ei beneficiase de amorul frunţii încoronate. Situaţia cumnatei-soţii se repetă, deşi nu în forme dintre cele mai legale. Dealtfel, imaginaţia populară a epocii născoceşte o legendă sinistră întru pedeapsa suculentă a nesaţiului regal de a schimba femeia: Henric a fost închipuit tată al Anei (deci şi soţul fiicei sale), printr-aceasta fiind limpede că sănătatea judecăţii poporane sesiză şi penaliză pe dată singularitatea iubirilor lui. Pentru a-i reuşi această a doua căsătorie, capul ţării (în căutarea unui divorţ neacordat de Papă) se va autopromulga întâistătător al Bisericii. Sieşi îşi găsea el însuşi argumentele ce pledau pentru divorţ; estimp, îi adresa surorii sale epistole docte teologalo-legale lăudând sfinţenia căsătoriei, în scopul de a o împiedica să-l imite. Capul Anei se...

SHAKESPEARE – UN PSIHOLOG MODERN...

O mărturisire Ar fi nepotrivit, poate, ca acest eseu să debuteze cu o destăinuire. Totuşi, dacă aş face-o, aş fi iertat dinainte: cititorul cu care dialogăm trăieşte generoasa vârstă a mărturisirilor. De altfel, eseu fiind, parantezele autorului sunt subînţelese, chiar dacă prima este introdusă înainte de însuşi începutul lucrării în sine. Aşadar, aveam 16 ani: anii celor dintâi întrebări. Unul dintre profesorii mei s-a interesat ce doream să ajung în viaţă. – Până să pot hotărî cine voi fi, am răspuns, aş vrea să ştiu cine sunt. Formulată în mii de chipuri, aceeaşi frământare, transpusă în cuvinte naive atunci de către mine, renaşte cu fiecare adolescent, ca o podoabă a tinereţii sale pe cale de maturizare. – Citeşte opera lui Shakespeare, m-a sfătuit dascălul meu; o să afli în ea multe lămuriri referitoare chiar şi la tine. – Cum se poate?! m-am mirat eu într-o jenată bâiguială. (Poate că fusese şi puţină impertinenţă în replica anterioară, scontând să scot astfel în evidenţă propria mea seriozitate, ca să nu spun “superioritate”.) Şi am adăugat, ca pentru mine: – Personajele lui Shakespeare, după câte am văzut şi eu pe scenă, sunt eroii unor drame cu adulţi. – Cu actori adulţi, vrei să spui. Dacă citeşti piesele cu atenţie, vei vedea că aproape toate personajele sale principale sunt de o seamă cu tine: Romeo, Cordelia, Desdemona, Ofelia; nu are rost să le iau pe toate la rând. Câteodată aduce la rampă şi copii. Pubertatea constituie una dintre vârstele pe care le-a îndrăgit cel mai mult, iar maturizarea timpurie, o temă de predilecţie. Ascultă-mă, nu vei găsi prieten mai îngăduitor, nici sfetnic mai priceput. Nimeni n-a cunoscut mai bine decât el sufletul tânărului. Am rămas pe gânduri. Până atunci Shakespeare fusese pentru mine cel mai mare dramaturg, dar...