CASA LACRIMILOR NEPLANSE...

CASA LACRIMILOR NEPLÂNSE MARTOR AL ACUZĂRII ÎN PROCESUL “REEDUCATORILOR” Editura Ramida, Bucureşti. 1993 Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 5 Seria “Fiul Omului” – 2 Colecţia “Demnitate Românească” a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990. Seria “Fiul Omului” a fost fondată de autor în 1993, la imboldul şi cu ajutorul instituţiei ecumenice AIDROM, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Vicar Patriarhal Nifon...

1. Auzi-ma Doamne! Cuvânt către cititor...

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne! Omul are nevoie permanentă de Părintele său. Îi este greu să înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori că el se manifestă nevăzut şi nerecunoscut, întru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul. Una dintre misiunile Teologiei este să facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiată de orizonturile înguste ale făpturilor umane ce suntem şi, de aceea, mai importantă pentru biata noastră neputinţă -, altă misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu să se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l pună la încercare. Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi să lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de câte poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experienţe sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trăi viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, această parte din biografia sa trebuie să intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit -, pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusă cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate....

2. Au pus un detinut sa ma bata...

Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin. Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu. Este vorba despre “reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenţă a studenţimii şi elevilor, viitorul ţării. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U.R.S.S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului românesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisă în vederea modificării genetice a generaţiei căreia îi revenea de drept să ducă democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a două dictaturi. Veşnică obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!. Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede că recurg la o metaforă. Însă sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorbă ca “reeducarea” tinerimii să fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectată la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi -, o scornire ce întrece în practică şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele. Dacă eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani...

3. Niste tanci, incepand de la doisprezece ani...

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos. Curăţenia împrejurul locului de muncă este cartea de vizită a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suportă regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii îl sufocă. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit încă stăpână sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentică se pleacă în chingile voinţei şi ascultă de porunca “vizitiului”. Într-aceasta stă deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fără noimă, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Şocul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clatină uneori raţiunea, fără a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai puţin, mulţi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţă delăsată s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptată a propriei existenţe, devenită povară fără rost. Ori de cîte ori mi se deschide uşa unei case necunoscute, mă bucur să citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenţă mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul. Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cât am vegheat împreună ibricul cu cafea turcească, operaţie ce apropie oamenii de faţă, îi leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrată, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante...

4. Mircea Vulcanescu mi-a facut impresia unui schelet de biserica arsa...

În nici una dintre relatările publicate privitor la “reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit mărturii directe care să dezvăluie naşterea “zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovadă, din care se deduce că “reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, dacă cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematică a deţinuţilor tineri. (E o impietate să se creadă că n-au suferit în focurile ei şi adulţi între două vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.) Argumentul pe care mă întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul că, în atelierul de sculptură improvizat în lagărul de la Târgşor – un centru de opoziţie la “reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul -, în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi. Sub masa din faţa mea – masa de lucru actuală -, îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace. De când mă ştiu, am fost frate bun cu copacii. Dacă nu mă năşteam om, mi-aş fi dorit să fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptată îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe dată ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul...

5. De intuneric ce era, aveam impresia ca vad...

Ploaia de mult nu mai ţârâie. S-a aşezat pe vreme rea. Din primăvară, cum arăta a se face, s-a pus pe o întunecare rece şi duşmănoasă, de toamnă târzie. Deşi te simţi gata să numeri zilele până când se cuvine să iasă iarăşi faţa soarelui din ceţuri şi zăbreliri de ape, acum n-ai da drumul afară nici câinelui. Flacăra ochiului de aragaz picoteşte. Nu mai e nici ea prea brează. Mai aprindem o ţigară. Omul smead din faţa mea trage un fum, dar tutunul, prost ca totdeauna, nu vrea să ardă. Îi mai întind o dată pâlpâirea brichetei. Soarbe focul prin cilindrul îngust de hârtie îndesat cu iarbă uscată. O părere de nădejde că de data aceasta a fost mai norocos. Continuă să-mi istorisească despre “neagra” Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră. – Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheaţa cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: “Ce facem.?” În sfârşit, într-un târziu, îl aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. “Ce-i cu dumneata?” – “M-au omorât, bandiţii. M-au omorât.” Îl lăsaseră pe gheaţă. “Bine, dar ce facem? Hai să hotărâm să ne organizăm să rezistăm.” Şi Şainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: “Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne scot şi ne bat acolo, la Reduit”. O făceau ca să timoreze Reduitul, unde erau cel puţin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. “Şi pe urmă – zice -, ne aduc din nou aici. Apoi ne bagă în celulă.” – “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea. Păi...