Introducere Tema pe care mi-am propus să o abordez Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică (1948-1964) a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai multe aspecte privitoare la viaţa deţinuţilor politici din temniţele comuniste şi tragedia prin care au trecut ei, dar şi membrii familiilor lor, supuşi la diferite represalii din partea sistemului. Pasiunea mea pentru memoriile de detenţie apărute după 1990 la noi în ţară provine din imboldul primit prin lectura celor cinci volume dinÎnchisoarea noastră cea de toate zilele (1) semnate de către Ion Ioanid, precum şi a lucrării lui Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?Reeducarea de la închisoarea Piteşti (2). Deşi este un subiect incitant, memorialistica privitoare la universul concetraţionar românesc este destul de greu de tratat, din varii motive. Materialul impune o anume ordonare, reliefarea diferitelor specifice, contribuţia fiecărui autor la cunoaşterea şi conştientizarea situaţiei create de către un sistem totalitar. Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării. A constituit un impuls în nevoia de a înţelege şi analiza perioada de mari suferinţe ale poporului român, determinate de impunerea unui regim marionetă aservit unei puteri străine. Am încercat să fac o sinteză asupra acestui subiect, având ca punct de plecare mărturiile victimelor care au trecut prin diferite penitenciare între 1948 şi 1964. Intervalul cuprins între aceşti ani a marcat vieţile a sute de mii de oameni, pornind din 1948, când s-au înregistrat valuri mari de arestări şi încheind cu decretele din 1964, prin intermediul cărora au fost eliberaţi deţinuţii politici. Literatura memorialistică, atât cea apărută înainte de 1989 în străinătate, dar şi cea publicată după 1990 în ţară, are câteva deficienţe: autorii redau trăirile şi evenimentele petrecute în infernul concentraţionar prin prisma propriului adevăr, manifestându-se astfel o notă de subiectivism, fenomen explicabil ţinând...