de Cornelia Măruşcă Din tot ce a fost şi ce va fi să fie Doar dragostea e singura comoară Şi călăuza noastră’n veşnicie. Dumitru Oniga Ne-am cunoscut în primăvara lui 1943. Amîndoi absolvenţi de Beiuş – eu, Şcoala Normală de Educatoare în 1939, el, Liceul Samuil Vulcan 1940 – ne-am întîlnit la Bucureşti: el student în anul III la Politehnică – Construcţii, refugiat din Ardealul de Nord, eu tot refugiată din Ardeal, transferată din Basarabia unde aveam postul de educatoare în comuna Chirutnea din judeţul Cahul. La Bucureşti exista pe vremea aceea un “Comisariat al Refugiaţilor” unde domnişoara Slivici (1) şi domnişoara Paraschivescu, (2) personalităţi cu renume în munca socială, cu tineretul, au organizat un serviciu voluntar de ajutorare a studenţilor şi elevilor refugiaţi din Ardealul de Nord, Bucovina şi Basarabia. În cadrul acestui serviciu, fratele meu Ion, (3) student la Academia Comercială, se ocupa de băieţi iar Marga, (4) studentă la Geografie, se ocupa de fete. Se organizau serbări, cursuri de dansuri şi cîntece populare, conferinţe, tabere de vacanţă, cămine studenţeşti, toate conduse de studenţi – refugiaţi sau nu – de la diferite facultăţi, legionari care au muncit cu dăruire pînă la retrocedarea Ardealului, cînd s-a desfiinţat Comisariatul. Pentru noi totul a început odată cu pregătirea căminului studenţesc din strada Gramont. Domnişoara Paraschivescu, avînd nevoie să angajeze pe cineva permanent la acest cămin – iar eu aflîndu-mă întîmplător la Bucureşti – m-a transferat din oficiu din Basarabia şi astfel, spre marele meu noroc, am rămas angajata Comisariatului pînă în 1945, locul de muncă fiind Căminul de studente din Gramont. Am început cu mobilarea căminului. Tot mobilierul – paturi, saltele, noptiere, dulapuri – se afla în curte, urmînd să fie repartizat şi aranjat în camere la subsol, parter, etaj şi mansardă, pentru ca din...

O amintire care revine  iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată, ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau – sau poate erau încă? Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat “dispărut” pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: “Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia… ajută-mă!” Eram, aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră “vaca lui Stalin”. De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând după ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au “muls” ani fără de număr, “datoriile de război” creşteau, în loc să scadă. Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, … acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: “Au sosit prizonierii”, ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în război, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să...