PREOTI IN CATUSE

PREOŢI ÎN CĂTUŞE Seria FIUL OMULUI – 12 Editura RAMIDA, Bucureşti – 1997 Culegere, Tehnoredactare computerizată şi Grafică MIHAI RĂDULESCU Tiparul realizat la Tipografia Silmy Prod-Impex ’95 Str. Locotenent Alex. Paulescu, nr. 31, sector 2, Bucureşti Tel: 620.63.75; Tel./Fax: 323.70.61 Copyright-ul aparţine lui Mihai Rădulescu; 1997. ISBN 973-97480-8-2 MIHAI RĂDULESCU şi IRINEU...

1. Simturi si puteri necunoscute...

Înalta încordare a nevăzutei anatomii duhovniceşti, la care duce trăirea pe hotarul ce învecinează, fără să-i despartă cu desăvârşire, pe vii şi pe morţi; bâjbâirea către lumină a unor suflete pe cât de hotărâte a o rupe cu carnea şi cu stăpânirea ei, tot pe atât de neputincioase în a se aşeza într-o lume îngerească a cărei lege nu o cunosc; topirea treptată în rugăciune, sângeros întreruptă de năvala neaşteptată a spaimei; toate acestea, dacă nu-l preschimbă pe biet omul întemniţat într-o făptură slobozită de robia pământescului, oricum îi ascut simţurile de rând şi-i trezesc altele neobişnuite, care fie că erau călurite, până la întemniţare, de amorţirea somnului şi cea a neştiinţei, fie abia înmuguriseră. Pentru ascuţirea simţurilor (omului lăuntric), voi da drept pildă mărturia domnului Corneliu Coposu: “Este o experienţă foarte interesantă: în puşcărie, în tăcerea mormântală în care trăiesc deţinuţii, se ascute auzul. După câteva zile ajunsesem, eu cel puţin, să identific cu precizie, după scârţâitul balamalelor, la care celulă se deschidea uşa. Cu ajutorul  auzului reuşeam să ne dăm seama când se întâmpla ceva într-o celulă. Bineînţeles, după ce, prin mijlocul “morselor”, reuşisem să-i identificăm pe toţi ocupanţii celulelor din acest infern de puşcărie. Tot aşa sesizam ori de câte ori câte unul din noi murea. Celula  are muzica ei. Deschiderea  şi închiderea puteau fi sesizate cu ascuţimea auzului, să ştii ce celulă se deschide. cel mai greu lucru, pe care l-am învăţat după trei-patru ani, a fost: din ce direcţie vin paşii. Pentru că, din interiorul celulei, chiar dacă eşti foarte atent şi auzi paşii apropiindu-se, nu-ţi dai seama dacă vin din stânga sau din dreapta” (dintr-o emisiune T.V. din cadrul serialului MEMORIALUL DURERII, realizat de Lucia Hossu-Longin). Despre o asemănătoare creştere a puterilor psihologice scriu şi Hans-Jurg Stukelberger şi...

2. O spovedanie fara precedent...

Legătura dintre om şi Dumnezeu în condiţiile detenţiei politice sub comunişti era extrem de variată. Pe de o parte, deoarece în temniţe, lagăre şi mine s-au găsit la un loc credincioşi ai mai multor religii, alături de agnostici şi atei, precum şi-n cadrul creştinismului – reprezentanţi ai feluritelor culte şi denominaţiuni, ai clerului şi laicilor. Pe de altă parte, ea era dependentă de condiţiile diverse de vieţuire care nu numai că se schimbau de la un loc punitiv la altul; de la o epocă la alta; de la izolarea totală la bacul danubian, în pântecele căruia se înghesuiau mai bine de o mie de inşi. Toate acestea se colorau diferit în raport şi de istoria personală, psihologică, biologică a fiecărui individ în sine, din experienţele duhovniceşti ale cărora a crescut o inflorescenţă imensă şi nespus de neasemenea ei înseşi,  a aspiraţiilor spre Divinitate, astfel încât  nu ar părea nepotrivit ca fenomenul să fie cercetat sub denumirea: Religia (sau: Credinţa) deţinuţilor politici în locurile de detenţie comuniste. Şi poate că volumul meu RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, cât şi cele ce i-au urmat în Seria FIUL OMULUI, nu fac altceva decât să desţelenească ogorul pentru atari studii din viitor de psihologie a religiei. Toată gama imaginabilă de atitudini lăuntrice şi exteriorizate ale făpturii în faţa Creatorului ei se află expusă sub ochii observatorului. De la decenţă la pioşenia sobră; de la pioşenia sobră la lacrima fierbinte; de la lacrima fierbinte la frica îngheţată; de la frica îngheţată la teatralismul bigot; de la teatralismul bigot la postura corporală aiuristică şi penibil de caraghioasă. Am văzut preoţi rugându-se în taină, ori pentru obşte. Dar am văzut şi un laic, care, cunoscând pe de rost Liturghia şi nemaisuportând lipsa ei, şi-a asumat rolul slujitorului...

3. Politica lui Dumnezeu...

Cea dintâi victimă dintre noi n-a fost arestată, nici torturată. A fost de-a dreptul ucisă. Avea 27 ani. Un preot: Mihai Politic, îmi spune conlocutorul meu. ” – Nume predestinat. Politica i-a luat viaţa…, comentez, nesigur  pe ce va urma. Celălalt continuă, neîmpiedicându-se de jocul meu de cuvinte: ” – … Fără ca el să fi făcut vreodată altă politică decât aceea a lui Dumnezeu.” Ceea ce a rostit introduce o nuanţă foarte gravă în convorbirea noastră. ” – Cu atâta s-a ocupat cumnatul meu… – nu ştiu dacă v-am spus că mi-a fost cumnat. Şi a făcut doar politica lui Dumnezeu. Adică s-a ţinut de misia lui: avea cu adevărat chemarea Altarului. Asculta de ea cu simplitate, cu smerenie, cu hotărâre. Nu avea nevoie de nici un efort, de nici o-ncordare pentru a-şi struni hotărârea aceasta. Era în sine – o parte din credinţa lui. Credea. Credea cum respira. Avea o hotărâre dintre acelea blânde, care nu jenează pe nimeni, care nu încalcă buna cuviinţă; nu una care să se ridice ca şarpele-n coadă-n faţa semenilor. (‘V-arăt eu vouă cine sunt eu!’), nu. Hotărârea îi era treabă ce-l privea doar pe el, asupra căreia doar el avea stăpânire, doar el drepturi; ceva foarte lăuntric şi personal, intim. Nu vorbea despre ea. N-o pomenea măcar. Ceea ce vă încredinţez e din observaţia mea. Socotesc că şi ceilalţi băgau de seamă acelaşi lucru. Că de la el nu puteai smulge un cuvinţel despre sine! Mai ales de laudă… sau să-l fi dat în vileag… preot cuminte, aia era. Preot de ţară…” Ultimei noţiuni, vorbitorul i-a dăruit o încărcătură de lirism cu care ne-am obişnuit toţi din literatura ce ne-a format. Ea a clădit în noi imagini pe care n-au izbutit să le şteargă surprizele vieţii,...

4. Crestinul si canibalii...

Nu-i recunosc vocea în micuţul difuzor al reportofonului pe care mi l-a împrumutat Prea Sfinţitul Irineu. Vorbeşte rar şi apăsat, ca din faţa Uşilor Împărăteşti. Parcă citesc în rostirea sa o oarecare căutare a cuvintelor, să-şi facă înţelesul cât mai limpede, mai convingător. Oare anii să-i fi cuminţit spiritul ghiduş şi entuziast al fluenţei de odinioară? Trecură  vreo douăzeci de ani şi mai bine, nu? Poate treizeci. Ori mai eram student de-al doilea (adică după întreruperea adusă de puşcărie), ori abia mă nimerisem profesor, când l-am cunoscut. Trăsesem în Govora-Sat, în vacanţă, pătimaş să cunosc mănăstirile Olteniei ca, de aici, mai târziu din Jiblea, iar şi mai târziu din Polovragi, să calc prin cât mai multe. Bun înţeles, l-am vizitat mai întâi pe preotul locului, să-l descos asupra zonei. Se numea Petre Gheorghe şi era bucuros de un conlocutor, mai precis de un ascultător. De atunci am vorbit în multe rânduri despre el studenţilor. L-am dat pildă de ce poate face un om cu viaţa sa; l-am citat dimpreună cu  părintele Oancea, fondatorul muzeului de icoane pe sticlă, din Sibiel, şi cu Nicolae Popa, cântăreţul bisericesc din Târpeşti, arheolog amator şi sculptor în lemn, întemeietor al altui muzeu. le-am repetat cuvintele preotului Petre Gheorghe, care a extins aria neoliticului cu un judeţ, lucru complet străin oamenilor de ştiinţă, până la descoperirile sale, adică nimeni n-a avut cunoştiinţă că şi pe aceste meleaguri au vieţuit strămoşii noştri din perioada numită, reluam pentru ei, ziceam, vorbe ca: ” – Arheologia are multe taine. Trebuie să ‘miroşi’ locul unde sunt cioburile şi cioburile trebuie a le ‘mirosi’. Unii spun că e greu. Este într-adevăr o taină să găseşti un ciob în pământ. Atunci când am săpat şi am găsit ciobul ăla ‘Coţofeni’, şi am ştiut că era...

5. Glasul nevinovatiei pedepsite...

Harul cântecului atrage, printre alte calificative, şi următorul: ‘a fi dăruit cu glas’. Rareori, foarte arareori, i-am auzit pe semenii noştri remarcând despre altcineva că ar avea un glas ieşit din comun, cât priveşte vorbirea de rând – şi nu când cântă. Şi, totuşi, a grăi cu limpezimile cerului seninşi însorit, cu desprinderea de pe buze a sonului slovei, ca un salt firesc – şi mic şi pe nesimţitelea – , cum aparţine păsărilor când îşi iau zborul, a nu-ţi lipsi nici un sunet când vorbeşti, a nu le înghesui unul în celălalt, a nu-l grăbi pe acesta în paguba altuia, a nu impune accentuări la tot pasul, a-ţi fi rostirea egală ei înseşi, expusă în afara cavităţii vocale şi nu înghiţită, nu muşcând coada, nu rostogolită, nu hărtănită, nu izmenită, nu trasă cu tunul, nici cu mitraliera, nici cu praştia, dar nici cu carul, a n-o avea muşcătoare, nici înţepătoare, nici linguşitoare, nici aruncată în duşmănie, nici scuipată, nici hodorogită, nici şuierată, a-ţi fi şirul vorbelor ca o punte între tine şi infinit, iată cum mi se pare că arată, mai bine spus, sună, ‘glasul cu dar’. Şi el este odihnitor, şi e încurajator, şi respiră dragoste de viaţă şi de oameni, şi te ademeneşte, şi te încântă, şi te înmoaie, şi te cucereşte. O astfel de voce mi-a fost dat să aud în Dăeşti, în Vâlcea, când am fost întâmpinaţi de părintele Ioan Druţu, la poarta grădinii sale îmbrăţişată de meri, şi mai având şi magnolii, lilieci, smochini şi cine ştie câte alte bogăţii şi minunăţii ascunse în mirifica ei verzime deasă, dar şi aerisită şi desfăşurându-se în soare, după tipicul cerul de pomicultură şi de ştiinţa îngrijirii întru iubire a sorei noastre blânde, tăcute şi darnice, vegetaţia. Nu era întâia oară...