MORALA PRACTICA PENTRU CRESTINUL INCEPATOR Jul30

MORALA PRACTICA PENTRU CRESTINUL INCEPATOR...

MIHAI RĂDULESCU Morală practică pentru creştinul începător  Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ Editura RAMIDA Bucureşti 1999 Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul: Eşti fericit, prietene? Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători. Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului. Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin. Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV). Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri. Autorul CUVÂNT ÎNAINTE Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată. Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr...

HRANDT

Mihai Rădulescu HRANDT LECŢIA LUI HRANDT AVACHIAN I-am cunoscut şi eu pe Beatrice şi Hrandt Avachian. Am fost în locuinţa pictorului de pe Maria Rosetti colţ cu Vasile Lascăr. O benzinărie este un colţ de reper al zonei. Şi o farmacie, chiar vizavi de blocul unde, la ultimul etaj, locuia Hrandt. Cu Doamna lui, nemţoaică, plinuţă, zâmbăreaţă şi guralivă. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie. Prin casă, peste tot, erau răsfirate obiecte de artă. Unele din ele, de mare valoare, erau folosite chiar în scopuri practice şi nu ţinute-păstrate ca obiecte de veneraţie. Fel de fel de vase, de ceramică sau bronz, covoare, şaluri, perdele, brocarturi, dar şi multe porţelanuri, ceramică de variate feluri şi origini – tot, mai ales orientale, arme vechi şi, ţin minte perfect, figurine de bronz cu Vishnu, Shiva, Budha. În dreptul fiecărei ferestre – apartamentul era pe colţul clădirii şi beneficia de multă lumină, chiar dacă, datorită precarităţii acoperişului, apa se infiltra şi, deja, provoca necazuri mari – străjuia câte o zeitate indiană . Privind în afară undeva, nu se ştie bine unde. La prima vizită nu le-am atins. Apoi, cu permisiunea gazdelor, m-am uitat mai cu atenţie mutându-le din locul lor şi încercând să desluşesc mai mult. Erau fascinante. Hrandt Avachian era mândru de ele. De altfel era mândru de orice: era o natură fericită. Cu toate că grozăviile vieţii nu-l ocoliseră pe traiectul Alep, în Siria, unde se născuse, până la Bucureşti, rămăsese cu un soi de superioară înţelegere. Cine l-a cunoscut îi ştie zâmbetul îngăduitor şi tandru de înţelept oriental. Gustul lui pentru Orient se conjugase cu pasiunea pentru pictură. Chiar şi în pasta cu care a pictat a transmis ceva din această melancolie colorat-profund-înţeleaptă a metafizicii Orientului şi Extremului Orient. Poate a fost şi o...

– Vrea tot omul sa fie fericit? Jul29

– Vrea tot omul sa fie fericit?...

ÎN A DOUA JUMĂTATE a anului trecut am discutat, tot la acest post de radiodifuziune, despre una dintre cele mai însemnate temelii ale vieţii duhovniceşti, anume Chemarea lui Dumnezeu, sub genericul:  CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Iar Chemarea lui Dumnezeu am căutat-o în cele mai grele condiţiuni de viaţă ale semenilor noştri, în temniţele comuniste pentru deţinuţii politici. Recunosc că mediul era sumbru, iar povestirile la care am recurs pentru a exemplifica varietatea Chemării erau zguduitoare, cum se şi cuvine unui subiect cu caracter atât de neobişnuit. Odată cu începerea unui an nou, am decis să vă chem, stimaţi ascultători, într-o lume luminoasă, aceea a fericirii. De aceea vă întreb pe fiecare în parte: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Răspunsurile nu pot fi  decât de patru feluri: Da şi Nu, rostite cu gura plină; al treilea este: Uneori; iar al patrulea mă întristează ca orice vădeşte neputinţa omului de a judeca, din lipsă de cunoştinţe – el bâiguie: Nu ştiu. Nu este cazul să comentăm aceste răspunsuri acum. În schimb, ne vom pune o altă întrebare: dacă reporterii lumii întregi ar trece la anchetarea tuturor oamenilor de pe pământ asupra dorinţei fiecăruia de a fi fericit, oare ar primi răspunsuri pozitive? Iar dacă ele ar fi ca atare, oare anchetaţii vor vorbi despre acelaşi lucru, răspunzând afirmativ sau negativ? Cu alte cuvinte, toţi ar înţelege prin fericire aceeaşi fericire? Tare m-ar mira să fie aşa. Nu urmează, ţinând cont de opiniile cu siguranţă foarte diverse ale oamenilor despre fericire, decât să ne  întrebăm: CE ESTE FERICIREA? “Fericirea ţi-o faci când pui umărul la fericirea celorlalţi”, spune francezul, evitând să dea o definiţie a fericirii, însă indicând o direcţie precisă de găsire a ei: facerea de bine te face face fericit. Din păcate, tot din cugetarea poporană franceză aflăm...

– Laviuri – Galeria...

...

– Patima

I. PATIMA PRINTRE ZEII DE BRONZ Când mi-a sunat şi mie ceasul să deschid ochii asupra Misterelor Orientului, existau tare sărace mijloace de a afla câte ceva despre ele. Asta se petrecea prin anii ’50. Sigur, pentru cel norocos, se mai năzărea de prin bibliotecile nobleţei intelectuale căzute în bolgiile puşcăriilor câte un volum sau altul privitor la yoga, ori la teosofie, la Himalaia, la Krishnamurti, la tainele faraonilor şi ale piramidelor acestora, ascunzând secrete matematice asupra Vieţii şi Morţii, cărţi cumpărate de tatăl meu pentru mine, la talcioc, unde nevestele, mamele şi fiicele celor arestaţi îşi desfăceau casele pentru dobândirea mărunţişului de care atârna zilnic sacoşa. Pe de altă parte, se strecurau, din mână în mână, dactilograme ale unor traduceri aproximative despre tratamentele prin magnetism, presopunctură, postúrile de hatha-yoga, acupunctură şi alte ‘minuni’ importate fraudulos şi cu mari riscuri din lumea liberă. Mi-a rămas până astăzi în minte numele unuia dintre acei tălmăcitori: Rusu-Bahmut. Bietul om, inconştient de cât de departe se întindeau antenele Securităţii, avea naivitatea să creadă că munca era sfântă, drept pentru care se cuvenea, de dragul onoarei, să se cunoască fiecine cât şi ce a muncit în ogorul culturii naţionale, aşa că îşi divulga identitatea, în chip ridicol, celor care-l pândeau în pânza lor armată, de păianjen cu muşcătura înveninată. Pe această cale, el se punea la dispoziţia organelor de anchetă, legându-şi singur mâinile, de acasă, şi lăsându-le lor doar plăcerea de a-l transporta la Malmaison, la Uranus, la Jilava, ori la Internele de vizavi de Palatul Regal. O mai fi trăind? Va să zică, potrivindu-mă la aste împrejurări, am ajuns şi eu la porţile Necunoscutului, la Veşnicie, la Adevăr, la Iniţiere. Însă ceea ce m-a agăţat pentru totdeauna de poalele căutării lui Dumnezeu pe căi atât de întortocheate,...