HORIA NIŢULESCU 24 decembrie 1969 Foto 1: (de la stânga la dreapta) Sărbătorirea lui Nichifor Crainic, la 80 de ani, la restaurantul Bucur – poză de grup. (jos: Nichifor Crainic, Părintele Staniloaie; Horia Niţulescu este pe rândul de sus, al patrulea din dreapta). Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic. Foto 1: (de la stânga la dreapta) Nicolae Crevedia, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Horia Nitulescu (la aceeaşi aniversare) Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus (aceasta este fotografia care a apărut în Dicţionarul d-lui Cicerone Ioniţoiu) SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic Foto 1: “Lui Horia Niţulescu, care nu va bănui niciodată câtă neîncăpătoare dragoste îi port peste ani, dincoace şi dincolo de istorie.” – Virgil Ierunca. 1970 Foto 2: Pagina de titlu – “Fundaţia Regală Universitară Carol I”, Paris...

Prin spiritualitatea ortodoxă noi înţelegem întreg adevărul divin revelat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi crescut organic, sub privegherea Duhului Sfânt, în viaţa istorică a Bisericii. Dogmele nu epuizează toată viaţa sufletească a creştinismului. Ardorile creştine şi-au găsit multiple făgaşuri de desfăşurare. Astfel avem acest uriaş holocaust sufletesc, care este întreaga viaţă liturgică, sau aceste tranşee împotriva păcatului, care sunt canoanele. În afara de acestea mai sunt rânduielile monastice, acest cod de onoare al noii aristocraţii spirituale, hagiografiile, cărţile de spiritualitate etc. Spiritualitatea ortodoxă este, aşadar, viaţa religioasă integrală, este organismul vast al trăirii religioase cu multiplele ei accente, aspecte şi atitudini, organic şi unitar închegate. Sunt unele sentimente în trăirea ortodoxă carora nu le poţi defini cu riguroasă precizie izvoarele de spiritualitate şi nici fixa un cadru limitat de desfăşurare. Fac impresia unei miresme insesizabile, purtată de nu ştii care vânt, dar pe care o respiri, o trăieşti. Aşa stă cazul şi cu acest sentiment cosmic, de care vom vorbi în paginile de faţă. Sentimentul acesta pluteşte ca un fel de halou luminos în jurul întregii spiritualităţi ortodoxe. Nu-i poţi identifica o sursă clară, dar îl constaţi ca atare, îl trăieşti ca pe un efluviu tainic al întregii spiritualităţi. Este o realitate. Nu-ţi violentează aderenţa, înţelegerea: dar ţi se cerne pe suflet ca un polen imponderabil. Ce este sentimentul cosmic? Este un mod inefabil de a fi al inimii ortodoxe. O anume simpatie, o duioasă solidaritate de destin şi de iubire dintre om şi întreaga lume creaturală. În păcat, ca şi în mântuire şi transfigurare, omul nu se simte singur; solidar cu el este întreg universul. Atitudinea ortodoxă faţă de lume poartă pecetea unei indisolubile solidarităţi cu ea. Viziunea cosmică a ortodoxiei, de o frumuseţe şi amploare incomparabile, îi este proprie, fundamentală în...

Art. care deschide revista lunară “DACIA REDIVIVA” Anul I, Nr. 1, aprilie 1941 Când te copleşeşte sentimentul tulburător şi adânc, că ceea ce se întâmplă în jurul tău nu-ţi mai aparţine, că nu mai poţi interveni liber în dansul orelor, în relaţiile obscure ale lucrurilor şi în algebra întâmplărilor de toată ziua, când parcă forţa de deasupra te învăluie în rostogolirea lor fatidică, imnul solar al existenţei se face mut, se întunecă. Nu mai strângem în mâini decât nişte harfe mari de ceaţă. Glasul ni se subţie până la a nu mai fi, în contemplaţia tăcută a destinului. Nişte torţe chinuite îşi mai fumegă, uşoară, melancolia. Suntem cântăreţii amurgurilor. În clipele de criză ale tragediei, când marile emoţii rămân în suspensie, freneziile amuţesc, iar măştile înţepenesc extatice, răsună doar spaţiul melodic al corului antic. Noi suntem murmurul Eumenidelor. Dar nu! Nu putem împietri în imobilitatea statuarului. Viaţa este infinit curgătoare, ne învată prietenul Heraclit. O zare tot mai încărcată de miracole ni se dezvăluie înainte, ademenitoare, după fiecare crepuscul, după fiecare înfrângere. Ce demoni ne dau târcoale cu vrăjile ispitirii? Cu siguranţă, un demon teribil, înspăimântător de frumos se agită în fiecare dintre noi. O mie de demoni, o mie de visuri ne locuiesc. De mă întreabă cineva, voi răspunde: “Numele meu este legiune!” Trăiască demonia care ne mântuie de moarte! Ne trebuie o durată imcomparabilă, o învolburată şi frenetică durată. Pe o nouă marcă poştală franceză a apărut mâna lui Napoleon Bonaparte, pură, abstractă aproape, în ultima ei crispare. Acum, când se îndoaie sub cnuturile înfrângerii, ţara catedralelor nădăjduieşte încă, visând pe infolii. Franţa este un dar al istoriei. Ea are în urmă un milion de moaşte, de pergamente, de vitralii. Are o istorie de piatră, grandioasă. Franţa există privindu-se în oglinzile nesfârşite ale...

Art. din revista “Mesterul Manole”, anul I, nr. 5-6, iulie-aug. 1939, în grupajul  – Eminescu văzut de “Meşterul Manole“ Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-avem în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelectuale pe care, la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică, ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică. Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigurant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa clară de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale. Înaintea lui Eminescu, în anii primei ucenicii şcolăreşti, citeam pe Coşbuc şi Goga, mai ales poeziile de război ale primului, pe care le citeam emfatic, orgolios oarecum, cu patriotismul acela războinic şi naiv al anilor copilăriei. Noi, posteminescienii – va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural – suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual – pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate – şi ne impune condiţii necesare de existenţă, neînduplecate. Suntem născuţi într-un univers spiritual eminescian, suntem aprioric eminescieni. Ne regăsim în spirit prin Eminescu, descoperind treptat anumite reminiscenţe subiacente, cunoaştem retrospectiv, pe un ecran determinat al spiritului, ca în mitul platonic. Noi nu cunoaştem, ci recunoaştem. Nu trăim, noi retrăim, regăsim, ne regăsim. Aşa incât este fatal ca, odată cu lărgirea experienţelor intelectuale să te regăseşti identic în spiritul lui Eminescu, chiar dacă în vremea aceasta ai colindat, pe cât se putea atunci, încă multe literaturi. Fiecare nouă evaziune, consumată în ascuns, ca un delict, ca un adulter, era urmată de o mai aspră penitenţă, de o mai fierbinte...

Între creatorii de poezie ai generaţiei sale, Horia Niţulescu (1914- 1982)  este de menţionat printre primii. Pot fi mulţi (critici literari chiar) cei care azi, neauzind şi neştiind nimic de acest nume, să suspecteze veracitatea acestui anunţ, dar valoarea poetică a poeziei lui e în afară de orice discuţie. Colaborator, în perioada interbelică, la reviste dintre cele mai importante, ca “Gândirea”, “Revista Fundaţiilor regale”, “Convorbiri literare”, “Universul literar” etc., Horia Niţulescu s-a bucurat de un foarte bun şi un meritat  renume între cunoscătorii de poezie ai vremii. Autor, la scurt interval, a doua cărţi de poeme – “Toamnă în paradis” (Bucureşti, 1943) şi “Drumul soarelui” (Bucureşti, 1944) -, el anunţa în anii războiului o carieră strălucită, dar împrejurările unui destin nefericit au făcut ca, la treizeci de ani, să-şi înceteze activitatea. Fizionomia liricii lui Horia Niţulescu s-a conturat cu claritate dintru-nceput, în numeroasele poeme pe care acesta le-a publicat în presa vremii, înaintea debutului în volum, creaţia ulterioară nefăcînd decît să accentueze liniile deja trasate. Individualitatea poeziei lui în ansamblul creaţiei generaţiei de care a ţinut e conferită de două elemente: de fragmentele de gândirism încorporate, şi de ceea ce s-ar putea numi “cuminţenia” acestei poezii. Sub primul aspect, trebuie spus ca gândirismul a luat, la Horia Niţulescu, forma unor date de ortodoxism ce amintesc de Vasile Voiculescu, explicabile acestea prin formaţia teologică a poetului. Cel de-al doilea element vizează tonalitatea şi atmosfera poeziei. Versurile lui Horia Niţulescu, de un remarcabil rafinament artistic, sunt expresia unui temperament viguros. Emanaţie însă a unui autor din familia de spirite a celor ce pun surdină emoţiilor, poezia sa îşi învolburează arareori apele, lăsându-se abia atinsă de aripa unei discrete tristeţi sau de exuberanţă. Cu o caldură de miere în ochi, lirica lui Horia Niţulescu se conturează ca...