Stafeta – o scrisoare si un indemn pentru Tudor
Draga Tudor,
Pun ramasag ca randurile mele – ivite ca din senin de nicaieri, din neanturile spatiului cibernetic, fara nici o atentionare sau pregatire prealabila, te vor surprinde peste masura, iar mesajul purtat de cuvintele scrise special pentru tine sunt sigura ca te va uimi si mai mult, cel putin in primele momente.
La drept vorbind, cine se autodefineste drept “un impatimit al aventurii” (iti mai amintesti…?), scriind pentru o revista de suflet intitulata nu intamplator “Ecoul Hangului”, trebuie sa fie pregatit pentru astfel de “surprize”, pe care mie imi place sa le numesc “mici minuni”.
In primul rand, trebuie sa-ti marturisesc ca “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” si “Biblioteca magica” au avut un puternic ecou in inima mea. Citindu-ti scrierile, cu emotie, am inteles imediat ca in ciuda diferentei de varsta de peste patru decenii, ne fascineaza in aceeasi masura universul cartilor si al informatiei. Fara nici o urma de indoiala, ne simtim Acasa in spatiul luminos al bibliotecii! Cat despre oamenii speciali intalniti in calea noastra si eu si tu ne facem o datorie de onoare din a le spune cu recunostinta: “Multumesc!”
Pe fondul amintitelor asemanari ne leaga si mai mult inclinarea spre scris, nevoia interioara de a da glas gandurilor, trairilor si sentimentelor. Intr-un cuvant, manuitori ai condeiului in scopul deprinderii exprimarii de sine, apartinem amandoi aceleiasi “bresle”; deocamdata ca incepatori.
Ai dreptate, in aceasta lume in continua transformare sunt si lucruri care au ramas si vor ramane neschimbate. Ma refer la intreaga gama de sentimente si simtiri ce ne invaluie in fata rafturilor pline cu carti – aievea sau virtuale -, dar mai ales la starea de minunare pe care taramul fermecat al Bibliotecii o dezvaluie numai alesilor sai; prin noi si cei asemenea noua, mirajul cartilor va dainui in timp si va ramane vesnic nemuritor.
Doresc sa anticipez viitorul si sa-ti dezvalui un mic secret: cu cat ai sa petreci mai mult timp rasfoind si citind cartile preferate, respirand aerul proaspat al Bibliotecii magice, ai sa realizezi cum locul – in care alegem ce vrem, ceea ce ne intereseaza si ne defineste -, devine un spatiu al libertatii – libertatea de a fi noi insine. Aici nu ne vom simti niciodata singuri sau ai nimanui; aici vom descoperi cine suntem si ce cautam…
A sosit timpul sa-ti marturisesc ca si in viata mea de eleva a existat un dascal de care imi amintesc cu mare emotie si drag, la fel de special ca si invatatoarea ta, doamna Nacu Elena. Si eu, impreuna cu colegii mei din clasa a IX-a B a Liceului nr. 33 din Bucuresti, “am fost indrumati – folosind propriile-ti cuvinte -, cu mare daruire, perseverenta si rabdare, sa citim, sa scriem si sa fim cei mai buni” (1). Am simtit din plin sentimentul pe care ti-l da increderea cuiva in ceea ce poti si esti in stare sa realizezi. Ca si cum domnul Mihai Radulescu – profesorul nostru de engleza -, ne stia pe fiecare in parte mai bine decat ne cunosteam noi insine…
Daca ar fi sa aleg o singura amintire din perioada mai sus amintita, aceasta ar fi fara indoiala istorisirea despre Biblioteca de imprumut…
“- Parca-l aud pe domnul profesor Radulescu adresandu-ne cu patos acea surprinzatoare intrebare, rostita cu atata simţire in glas: “ştiţi voi ce inseamna o carte?” Noi, proaspeţi elevi de liceu cu minţile inca necoapte, nu ne-am grabit sa ne spunem parerea, crezand pesemne ca-i vorba de vreo intrebare de forma sau poate ne-o fi derutat aparenta lipsa de legatura dintre limba engleza şi subiectul ridicat. Raspunsul ni l-a dezvaluit mai apoi tot domnul profesor, pe larg şi ajutat de o povestire adevarata, din indepartata-i copilarie bucureşteana.
– Ştiţi voi ce puteri nebanuite se ascund intr-o carte şi cum te poate ea ajuta, modesta carte, sa-ţi fie mai bine şi mai uşor in viaţa? Hai sa va povestesc cum ne-am descurcat in timpul razboiului, cand mama a transformat biblioteca noastra personala intr-una de imprumut. Erau vremuri grele, necazuri şi lipsuri, iar lumea simţea nevoia sa evadeze din apasatoarea viaţa de zi cu zi. O carte te poate invaţa sau instrui, slujindu-ţi şi imbogatindu-ţi in felul acesta mintea, dar tot la fel de bine sta in puterea carţii sa tamaduiasca şi sa aline durerile sau ranile sufleteşti, ca sa nu mai vorbim de inalţarea spirituala, spre care tot ea, cartea, te poate purta. Şi toate acestea dupa nevoia şi alegerea ta. Intr-un cuvant, ideea mamei a prins viaţa, iar lumea lua carţi cu imprumut din biblioteca noastra, in schimbul unei modeste plaţi. Din banuţii aceia, puşi unul langa altul, ne-am intreţinut noi pana la terminarea razboiului, cand tata s-a intors de pe front. Da, da, in multe feluri te poate sluji o carte…” (2)
Draga Tudor, nu vreau sa mai lungesc vorba. Iti incredintez istorisirea domnului Radulescu despre Biblioteca de imprumut, pentru ca am facut un legamant cu mine insami de a transmite mai departe, tinerei generatii, povestea acestei minunate idei creatoare. Tu esti alesul; tie iti predau stafeta! Stiu ca prin tine, semintele semanate pe vremuri de catre dascalul meu vor ajunge intr-un sol roditor. Nu e nevoie sa faci sau sa promiti ceva anume. Te rog doar sa nu uiti…
Dupa citirea acestei scrisori poate vei fi ispitit sa gandesti ca mesajul din randurile ei se adreseaza cuiva mult peste varsta ta. Nu te lasa derutat! Scriind si fiind tu insuti ai dovedit deja ca esti la inaltimea oricarei misiuni sau vis mult dorit. Aminteste-ti de cuvintele adresate doamnei invatatoare Elena Nacu: “Va multumesc pentru ca ati avut incredere in mine si in tot ce am realizat pana acum, de parca as fi fost un om in toata firea.” (3) Continua pe acest drum!
Daca vei dori sa ne cunosti mai bine, pe mine sau pe cel ce mi-a fost dascal – scriitorul Mihai Radulescu, te invit sa ne vizitezi pe site-ul intitulat sugestiv “Literatura si detentie”. Vei putea afla, citind scrieri semnate de mine la rubrica “Cartea prietenului meu”, amanunte despre reintalnirea cu domnul profesor, dupa 37 de ani si despre puterile magice ale… Bibliotecii de imprumut.
Si pentru ca stiu ca iti place geografia, da te rog fuga la un atlas cu o harta a lumii. Cauta din priviri Marea Neagra si indreapta-te spre sud-est, strabatand Turcia dupa o linie imaginara, ce imparte tinutul acestei tari in doua parti aproximativ egale. Asa vei ajunge in Orientul Mijlociu, unde pe tarmul rasaritean al Mediteranei se afla orasul unde traiesc in prezent, in Israel. Mai adaug ca m-am nascut in Bucuresti si ca Valea Bistritei – cu locurile si oamenii ei – cunoscuta inca din copilarie din vacantele petrecute la poalele Ceahlaului, la rude, ocupa un loc special in inima mea.
A sosit timpul sa facem cunostinta. Ma numesc Monica Levinger si inchei acesta scrisoare cu mult drag, cu bucuria de a te fi cunoscut (ce-i drept intr-un mod inedit, cu totul si cu totul virtual J)!
P. S. Cand Liliana – inimoasa bibliotecara de la Hangu si buna mea prietena, a hotarat sa publice aceasta scrisoare in paginele revistei “Ecoul Hangului”, mi-a venit ideea ca gandurile tale de scolar sa se alature alor mele… Cu alte cuvinte, te anunt draga Tudor ca vom apare amandoi, impreuna, la rubrica “Cartea prietenului meu” de pe site-ul Literatura si detentie. Daca aceasta ‘tovarasie’ va fi in mod simbolic o stafeta a varstelor, purtatoarea unui mesaj destinat generatiei ce va sa vina, o vei hotari doar tu, la vremea potrivita.
Cu acelasi drag,
Monica
[Lista citatelor: (1) “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” – Tudor Popa/ (2) Biblioteca de imprumut – Monica Levinger/ (3) “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” – Tudor Popa]
Ganduri de scolar
Ultimul clopoţel, clasa a IV-a
Aş putea sa ma bucur ca vine vacanţa mare!!! Ma bucur, dar tot sunt un pic trist…Trist pentru ca se termina clasa a IV-a.
De cateva zile doamna ne tot spune „E ultimul spectacol impreuna!”, „E ultima activitate in aer liber!”. Oare doar pentru mine, aceste cuvinte işi gasesc un ecou trist in ganduri??? Poate. Mi-aş dori, insa, sa nu fie aşa. De ce? Pentru ca doamna invaţatoare a fost speciala. Ma speriasem in
clasa I, cand am intrat timid şi sfios, in sala de clasa, dar i-am intalnit zambetul, care mi-a alungat orice teama şi de atunci, chiar daca uneori nu ne zambeşte, e cea mai speciala invaţatoare.
Dintre toate disciplinele, mi-au placut mai mult romana, geografia şi desenul, şi da…., cel mai mult serbarile noastre super şi, mai mult decat atat, toate activitaţile noastre extraşcolare, pe care le-am realizat, de cele mai multe ori la biblioteca comunala sau impreuna cu doamna bibliotecara – Liliana, activitaţi unde imaginaţia noastra era lasata sa zburde.
Acum zambesc! Nu zambesc pentru ca mi-am dat seama ca, in clasa a V-a vom avea profesori, iar doamna invaţatoare va deveni o amintire placuta, ci pentru ca, in aceasta lume in continua schimbare, biblioteca şi doamna bibliotecara nu se vor schimba, cel puţin aşa sper şi aşa imi place sa cred şi aşa aş vrea sa fie, din tot sufletul.
Viaţa mea ar fi foarte plictisitoare şi searbada fara biblioteca comunala.
In acest moment sunt din nou trist; suparat ca trebuie sa ne desparţim de doamna invaţatoare, trist şi suparat pentru ca, poate, biblioteca – acest univers in care carţile, calculatoarele şi Internetul formeaza cea mai stralucitoare galaxie – nu ar fi insemnat nimic, daca doamna nu ne-ar fi invaţat, cu mare daruire, perseverenţa şi rabdare, sa citim, sa scriem şi sa fim cei mai buni.
Va mulţumesc, doamna invaţatoare pentru tot, dar mai ales pentru ca aţi avut atat de multa incredere in mine şi in tot ceea ce am realizat pana acum, de parca aş fi fost un om in toata firea. Va mulţumesc!
Popa Tudor, elev in clasa a IV-a, invaţatoare Nacu Elena (Ecoul Hangului nr.5)
Recent Comments