POVESTIRI DIN VIATA PARINTELUI NICODIM – De vorba cu ucenicii sai...

PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI LUMINA CĂRŢII “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (IOAN, I, 5) Prin reeditarea cărţii de faţă, venerabilul autor îşi propune şi reuşeşte o lucrare cu adevărat parenetică şi îndemnătoare pentru orice creştin. Aceasta pentru că, prin evocarea personalităţii Părintelui Nicodim, întreaga Carte ne încredinţează că “acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (IOAN, I, 7) – pe o parte – pe de alta, arată că pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să punem la inimă răspunsul famenului etiopian: “Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva” (F.A., VIII, 31). Recunoscând în părintele Nicodim “un vrednic mucenic al culturii teologice româneşti” (p. 120), recunoaştem deasemenea că: “Teologia se întemeiază pe Revelaţia divină şi rămâne aceeaşi peste veacuri… Dacă este adevărat, pe de o parte, că orice cultură nu se poate înălţa până la Dumnezeu fără sprijinul teologiei, tot adevărat este, pe de altă parte, că nici teologia nu poate coborî în sfera realităţilor practice pentru a le asuma şi transfigura în Hristos şi Duhul Sfânt, dacă nu angajează dialog cu cultura, ca să găsească astfel răspunsuri la problemele vremii pentru Biserică şi misiunea ei” (Pr. Prof. dr. D. Gh. Popescu, “Teologie şi cultură” , EIB al BOR, Buc, 1993, p. 65). Numai astfel “spre a găsi răspunsuri la problemele vremii” , revalorificând “trecutul de mărire” se justifică efortul şi se revelează scopul autorului. Pentru că “Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o împlinesc” (p.16), spune autorul. Subscriem prin urmare şi noi la realitatea că “Cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de...

PUSTILE AMERICANE

COMEDIE (uf, ce comedie!) În două acte PERSONAJELE (în ordinea apariţiei în scenă) BEAUMARCHAIS VERGENNES, ministru al lui Ludovic al XVI-lea MAUREPAS, ministru al lui Ludovic al XVI-lea Ambii se arată binevoitori lui BEAUMARCHAIS, dar, mai presus de toate, rămân diplomaţi înnăscuţi, semănând foarte mult în toate, mai ales, în perfidă fineţe. LUDOVIC AL XVI-LEA, se dovedeşte şi pe scenă, aşa cum a fost în realitate, un om care înţelege schimbările din lumea sa; li se opune prin fire şi educaţie, şi le ajută (mai puţin) în virtutea necesităţilor politice impuse de salvarea abilă a monarhiei. GENERALUL, un negustor al cărui catehism individual urmăreşte realizarea autorităţii în numele libertăţii, a profitului în numele independenţei, a subjugării celorlalţi în numele eliberării, a moralizării în numele ordinii în vârful căreia astăzi luceşte steaua lui. Un bărbat gras, energic, măsluind adevărul până la a-şi crede propriile minciuni, lipsit de gust şi cultură dar, le nevoie, încurajator al celei din urmă (pe măsura slabelor lui intuiţii sufocate de individualism): reprezentant tipic al burgheziei americane de ieri şi de astăzi. CEI CINCI REBELI, bieţi proletari agricoli americani, braconieri, vagabonzi, urşi ai preeriei şi ai munţilor, abia putând comunica între ei şi cu ceilalţi, atât din lipsa unui exerciţiu al comunicării cât şi din pricina unei continue abrutizări la care au fost supuşi de mediul puterii. Au devenit nişte automate în mâna Generalului şi a altor reprezentanţi ai acestei puteri, nişte automate caracterizate de viciu şi crimă, fără participare intelectuală sau afectivă, motorul acestora fiind subdezvoltat. MĂTUŞA BELLY, o femeie de peste şaizeci de ani, dar nu bătrână care, probabil, alături de-o găină – tovarăşa ei de bordei – nu mai posedă decât Biblia editată de sectă. Este foarte mică de stat, aparent. De fapt, are curiosul dar natural de a se putea “deşuruba”. Astfel încât la nevoie se...

1. Singuratatea Anicai Tupu stand de vorba cu sine insasi...

MÂNTUIREA PRIN SCRIS de Dan Verona O mulţime tăcută bătând pulberea Răsăritului, îndulcind asprimea vremurilor cu suspinul rugăciunilor ei, înaintând spre Sfânta Spovedanie cu teamă şi cu nădejde, încercând să lase în urmă gândurile răutăţii: căci în curând se va afla în faţa Duhovnicului spre “omorârea deplină a voii proprii”. Această lume este cu adevărat îngrijorată pentru sufletul ei, mai ales în perspectiva atingerii zilei celei neînserate, a Împărăţiei viitoare. Ea trăieşte Eshatonul la fel ca în primele veacuri creştine, poate mai puţin spectaculos, dar la fel de intens. Pentru această lume Duhovnicul este o realitate în absenţa  căreia viaţa este de neconceput. El este locul de întâlnire unde realitatea de jos vine să facă ascultare înaintea realităţii de sus. El este uşa pe care dacă o deschizi poţi privi grădina Edenului. Adeseori duhovnicul nu este decât un chip fără faţă, o componentă necesară a vieţii precum apa, aerul, pâinea. Bem apa fără a-i acorda atenţie zilnică. Respirăm aerul fără a medita neîncetat la existenţa lui binecuvântată. Mâncăm pâinea fără să ne întrebăm dacă ni se cuvine sau nu. Ne dăm seama de importanţa lor capitală doar atunci când ne lipsesc. În acelaşi fel mergem şi la duhovnic, spre a primi apa, aerul şi pâinea pentru omul nostru lăuntric, cel care trăieşte deja în realitatea de dincolo. Dacă nu ar primi aceste elemente ale realităţii de dincolo, elemente adevărate – nu simbolice -, omul nostru interior ar muri, cu efecte imprevizibile pentru existenţa noastră în timp. Uneori duhovnicul sare din tiparele obişnuite: continuând să fie distribuitorul hranei pentru omul nostru lăuntric, el este îmbogăţit şi cu unele daruri care fac din el Duhovnicul căutat de mulţimea de credincioşi de la mari distanţe, chiar şi de unii duhovnici cu aprindere pentru misiunea lor, dar cu...

– Actul I

(În mijlocul scenei, un scaun, cu speteaza către rampă. Pe el şade Beaumarchais. Capul lui va pivota pe gât când către un vorbitor, când către celălalt, dar niciodată mai mult decât în semiprofil. În picioare, la dreapta şi la stânga sa, dar mai departe de rampă, Vergennes şi Maurepas. Toţi trei alcătuiesc un triunghi isoscel imaginar al cărui vârf îl constituie scaunul. Regia nu se va teme să pună în practică indicaţiile dintre paranteze, socotind că ele conduc la un fel de “balet mecanic”, acesta intră în vederile autorului.) VERGENNES: Nu e bine ca englezii, nici măcar ca americanii, să bănuiască nici atâtica (plezneşte din degete); să creadă doar că e vorba de-o afacere strict comercială, între amici; în schimbul expedierilor şi împrumuturilor, aceia vor trimite produsele ţării lor: mai ales tabac şi bumbac, pe care până acum le cumpăram de la englezi. Dacă i-am aproviziona pe gratis aceasta ne-ar trăda amestecul. MAUREPAS: Exact cum spune domnia-sa domnul ministru Vergennes. Dacă tratăm afacerea aşa, nu ne compromitem. Mai mult, afacerea asigură, dacă este efectuată cum se cuvine… VERGENNES:…de către ambele părţi, domnule prim-ministru Maurepas… MAUREPAS:…de către ambele părţi, domnule ministru de externe Vergennes…, afacerea asigură deplină satisfacţie atât americanilor cât şi… VERGENNES:… negocianţilor noştri: un singur lucru… MAUREPAS:…un singur lucru este… VERGENNES:…necesar… MAUREPAS:…ca afacerea să fie utilă… (tuşeşte; semn de înţelegere cu Vergennes; fiecare face un pas către celălalt, se dă înapoi, apoi, hotărâţi, schimbă locurile între ei.) VERGENNES: Expedierile se cuvine să fie făcute de o singură… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) MAUREPAS:…şi unică… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) VERGENNES:…firmă comercială… (ambii: un joc de echilibristică a bastonului care este lăsat să lovească podeaua simultan, pe următorul cuvânt.) MAUREPAS: Fondurile să fie reunite… (ambii, prin extinderea braţelor, înclină măciuliile bastoanelor, unul către celălalt,...

2. Calea cartii

HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” În prefaţa cărţii cu mireasmă filocalică: “ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ”, avându-l ca autor pe Dl. prof. Mihai Rădulescu, spuneam că “Sensul adevăratei paternităţi duhovniceşti e mai degrabă acela de a da viaţă”. În cazul Părintelui Nicodim, “frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut prin ucenicii săi” confirmă calitatea părintelui spiritual de a fi: “şi tată şi mamă – stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi” – acum şi pururea. “Liturghisitor al Cuvântului” asemenea “didascalilor” din zorii creştinismului, D-l PROFESOR, prin publicarea a încă două volume despre ilustrul duhovnic, revelează acustica personalităţii acestuia pentru posteritate şi ne cucereşte spre mai multă preţuire şi recunoştinţă. Aceasta pentru că, în contextul oricărei ucenicii a vieţii lăuntrice – cultura duhovnicească ocupă un rol de seamă, căci credinciosul are nevoie să-şi îmbogăţească şi să-şi verifice propria sa experienţă cu ajutorul Părinţilor duhovniceşti a căror autoritate este recunoscută de Biserică. În Ortodoxie cunoaştem atât cât trăim viaţa religioasă, cunoaşterea fiind prin participare la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor în virtutea“credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6) altoiţi fiind în trupul Bisericii, prin Sfintele Taine. Tocmai de aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin “Raţiunile” Sfintei Scripturi şi scrierilor duhovniceşti reprezintă o “cale” alături de cea a “raţiunilor” făptuirii şi a celor revelate de Înomenirea Logosului divin, spre dobândirea mântuirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: “Cuvântul lui Dumnezeu se face trup prin fiecare din cuvintele scrise… se află tainic în fiecare din poruncile Sale… Cuvântul este cale celor ce străbat bine ‘drumul virtuţii’ prin fapte… şi-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu” (“Capete despre cunoaştere”, II, 60, 68, 71). Înţelegem că prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu devine străvezie prin natură şi Scriptură, urmată fiind de cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii prin care omul devine dumnezeu după har prin energiile necreate. “Liturghia Cuvântului” devine astfel liturghie a “Cuvântului...