POETI DUPA GRATII – vol. II...

VASILE VOICULESCU Neagra labă A ridicat păcatul neagra-i labă O-nmoaie-n scârna aurului greu Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu. Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu, Fereşte-mă să nu mă fac tarabă Şi-n orice poezie, cât de slabă Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.   Doamne În vârful copacului tău sunt o floare… Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă legăn în talazul de azur şi soare Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod trainic, bob de poezie Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă Miresme, cântec gata s-audă. Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele, Beau apele lumii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. … Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine, Singură moartea e dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vămile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine. Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina, Pururea mărire Ţie: Floarea căzută din împărăţie A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat lumina. 1951, marţi, 5 Iunie, Bucureşti   Crucea-remediu Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer? Mi-s voile şi gândul zădarnică-alifie, Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie Şi n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer! Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană, Împunsule în coastă, bătutule în cuie, Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană. 1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, Bucureşti   Nebiruita armă În van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duşmanu ne-mpăcat, Când te-am chemat în ajutor şi-n grabă Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat. Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii...