Mihai Radulescu – un apostol al scrisului...

Întâlnirea cu marele scriitor a fost un eveniment spiritual special în viaţa mea. L-am vizitat ca însoţitor al Părintelui Sebastian – îndrumătorul şi povăţuitorul meu iubit, dar şi al domnului Mihai, precum aveam să constat  cu această ocazie. A fost deosebit de emotionant să asist la revederea după aproape cincizeci de ani dintre fostul student si tânărul călugăr de odinoara; in anii ’50, si unul si celalalt – ca multi altii – fusesera arestati fara vina şi băgaţi în cele mai crunte închisori, în celule reci şi întunecate, lipsiţi de aer, înfometaţi şi torturaţi. E greu şi de închipuit! Mi-am dat seama de eroismul acestor oameni  având ocazia de a sta o noapte numai,  într-o celulă din arestul unei Poliţii în urma unui protest la care am participat. Dumnezeu a făcut să ajung acolo, tocmai pentru a vedea concret şi a simti pe propria-mi piele o infima parte din condiţiile în care au stat ei, Aleşii lui Dumnezeu, in inchisorile comuniste. Atat domnul Mihai Rădulescu – în volumul „Rugul Aprins – Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste”, editura Ramida, Buc.1993, apărută în două ediţii, cat si Parintele Sebastian – într-o carte în curs de apariţie, au adus marturii cutremuratoare despre detentia comunista, dar nici o carte, oricat i-ar fi cuvintele de iscusite, nu poate reda ce au trăit cu adevărat eroii istorisirilor cuprinse in paginile ei;  acele trăiri vor ramane însă înscrise în „Cartea vieţii”, pentru totdeauna. „Biserica şi Liturghia se înalţă pe oase de mucenici, nu pe conştiinţe de creştini compromişi”, scria Părintele Ioan Iovan în celebrul sau Memoriu. Datorită jertfei acestora s-a mai putut păstra in tara noastra un filon de spiritualitate autentică. Dar să revin la prima întâlnire cu domnul profesor Mihai Radulescu. Pentru Părintele Sebastian acesta rămăsese acelaşi Mihăiţă, tânărul...

“TEATRU SI PROZE” DE GABRIEL DIRADURIAN – O LECTURA STILISTICA ANTROPOLOGICA...

I În “Shakespeare – un psiholog modern” (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), am lansat stilistica antropologică, o subdisciplină nouă, a cărei dezvoltare pleca de la descoperirea unei figuri de stil necunoscute, anume dihotomia-antonimică. Atenţia mi-a fost atrasă de o spusă a lui Iago, complet ilogică: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Nu avea corespondent în dicţionarul figurilor de stil. Marele anglist Leon Leviţchi mi-a confirmat descoperirea, m-a ajutat să-i găsesc un nume şi mi-a lansat cartea peste câţiva ani, în cadrul unui simpozion universitar “Shakespeare”, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. La fel, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a încurajat, conducându-mi paşii până înainte de susţinerea tezei de doctorat, ce nu s-a putut realiza din pricina intervenţiilor politicului în ştiinţă (avizarea Elenei Ceauşescu). Va să zică, dihotomia-antonimică presupune un obiect cu două feţe simultan opuse una celeilalte. Ilustrarea clasică mitologică a structurii stilistice este Ianus. Ilustrarea sa în planul concret al vieţii de zi de zi este moneda cu cele două feţe ale ei, de nedespărţit şi simultan opuse una celeilalte. Numeroase incursiuni în literatura universală (nu voi irosi timpul cititorului cu citarea titlurilor de volume şi studii în periodice în care am adâncit această contribuţie până la crearea antropologiei stilistice cu cele şapte subdiviziuni ale ei) mi-au oferit prilejul cunoaşterii figurilor de stil ca manifestări ale unor mecanisme stilistice ale gândirii ce impun gesturi, atitudini, comportamente ş.a.m.d. ale vieţuitoarelor, colorate după câte familii de figuri de stil există. Destul cu introducerea teoretică. Mă aflu în faţa unui volum de Gabriel Diradurian, care autor, străduindu-se a cunoaşte omul mai profund, ajunge pe căi proprii de înţelegere la aspectul dihotomic-antonimic al comportamentului, chiar firii acestuia. Nu se fac astfel de afirmaţii fără aducerea imediată a exemplelor ce să le susţină în faţa cititorului. “Închisoarea este viaţa fiecărui om (… care) este şi...