– Vrea tot omul sa fie fericit?

ÎN A DOUA JUMĂTATE a anului trecut am discutat, tot la acest post de radiodifuziune, despre una dintre cele mai însemnate temelii ale vieţii duhovniceşti, anume Chemarea lui Dumnezeu, sub genericul:  CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Iar Chemarea lui Dumnezeu am căutat-o în cele mai grele condiţiuni de viaţă ale semenilor noştri, în temniţele comuniste pentru deţinuţii politici. Recunosc că mediul era sumbru, iar povestirile la care am recurs pentru a exemplifica varietatea Chemării erau zguduitoare, cum se şi cuvine unui subiect cu caracter atât de neobişnuit. Odată cu începerea unui an nou, am decis să vă chem, stimaţi ascultători, într-o lume luminoasă, aceea a fericirii. De aceea vă întreb pe fiecare în parte: EŞTI FERICIT, PRIETENE?
Răspunsurile nu pot fi  decât de patru feluri: Da şi Nu, rostite cu gura plină; al treilea este: Uneori; iar al patrulea mă întristează ca orice vădeşte neputinţa omului de a judeca, din lipsă de cunoştinţe – el bâiguie: Nu ştiu.
Nu este cazul să comentăm aceste răspunsuri acum. În schimb, ne vom pune o altă întrebare: dacă reporterii lumii întregi ar trece la anchetarea tuturor oamenilor de pe pământ asupra dorinţei fiecăruia de a fi fericit, oare ar primi răspunsuri pozitive? Iar dacă ele ar fi ca atare, oare anchetaţii vor vorbi despre acelaşi lucru, răspunzând afirmativ sau negativ? Cu alte cuvinte, toţi ar înţelege prin fericire aceeaşi fericire? Tare m-ar mira să fie aşa.
Nu urmează, ţinând cont de opiniile cu siguranţă foarte diverse ale oamenilor despre fericire, decât să ne  întrebăm: CE ESTE FERICIREA?
“Fericirea ţi-o faci când pui umărul la fericirea celorlalţi”, spune francezul, evitând să dea o definiţie a fericirii, însă indicând o direcţie precisă de găsire a ei: facerea de bine te face face fericit. Din păcate, tot din cugetarea poporană franceză aflăm şi ceva mai puţin optimist:
                           “Fiecine îşi are fericirea sa: cu ea te mulţumeşte:
                                       De vrei s-o creşti, uneori te părăseşte”.
Să căutăm împreună  a afla ce este fericirea. Pentru că ne găsim în lumea franceză, merită să specificăm că, dintre cele trei cuvinte desemnând fericirea: le bonheur, la félicité şi la béatitude, termenul dintâi – le bonheur – ce desemnează fericirea aceasta ce ne preocupă, a omului de rând, derivă din adjectivul bon – bun – şi substantivul: heur, cu înţelesul: şansă. Deci le bonheur, fericirea, ar fi un fel: şansă bună, favorabilă. Va să zică, în adâncurile timpurilor, când s-a format limba franceză, oamenii, văzând cât de fugară este starea de fericire, şi că s-ar părea că ea nu depinde de voinţa omului – atenţie: am spus “s-ar părea”, nu că altfel stau lucrurile! – fericirea e legată de noroc. La félicité constituie o fericire superlativă, iar prin la béatitude aceiaşi francezi înţeleg doar fericirea în sens evanghelic: prin extindere, beatitudinea indică fericirea desăvârşită. Nu mă depărtez, totuşi, de acest cuvânt, fiindcă un altul din aceeaşi familie se oferă să ne deschidă încă o uşă spre înţelegerea fericirii: e vorba despre béat – din el s-a format béatitude – ; béat ne indică, în calitatea sa de adjectiv: calmul şi absenţa grijii; iată un câştig: cel fericit este calm şi lipsit de grijă. Despre cei fericiţi mai ştim că sunt mulţumiţi de soarta lor, că sunt favorizaţi de hazard, că le reuşeşte ceea ce întreprind.
Nu cumva vom percepe mai bine înţelesul acestei noţiuni recurgând la antonimul ei? Mai ales deoarece un alt proverb francez ne îndreaptă către el:fericit la joc, nefericit în iubire. Le malheur provine, după modelul lui le bonheur – fericirea – , din mal: rău şi acelaşi heur, cu sensul: şansă – şi le malheur vrea să spună: nefericire, nenorocire. Acest cuvânt apare şi el în zicători: cum ar fi cea care ne infuzează oarecare optimism: “La ceva tot slujeşte şi nenorocirea”. O alta, dimpotrivă, ne atenţionează asupra unor posibile adânciri ale nenorocirii: “O nenorocire nu vine niciodată singură”. A treia îi încurajează pe sărmani, care, îndeobşte, sunt cei mai tare bântuiţi de rele, deci asupra cărora nenorocirile se năpustesc mai dihai, îi încurajează, ziceam, cu: “Nefericirea nu pândeşte totdeauna uşa săracului”. Proverbul adaugă că: “nefericiţii n-au nici o rubedenie”, adică toţi, chiar şi cei mai apropiaţi, fug de cel nefericit şi nu vor să-i dea ajutor, refuzând să mai asculte de glasul sângelui.
Acum suntem mai înarmaţi să înconjurăm cu mintea noţiunea fericirii. E sentimentul acelui ins al cărui prag e mereu (sau măcar uneori) călcat de noroc, ceea ce îl face mulţumit de soarta lui, pentru că cele întreprinse îi izbutesc, ca unui favorizat al hazardului. Datorită acestui sentiment, el este calm şi lipsit de grijă. În aceste condiţii, cum să nu vrei să fii fericit? Rezultatul stării de fericire înlătură cele ce sunt greu de suferit: grijile, starea de tulburare. Iar starea de fericire provine din nişte misterioase conjuncturi ce s-ar crede că nu depind de individ, ci că atârnă de alţi factori, exteriori voinţei umane.
În nici un caz nu se poate afirma că a atinge fericirea este lucru lesnicios. Un geniu ca Goethe, al cărui succes profesional, în literatură, a fost magnific, a cărui realizare socială a fost vrednică de invidiat, a cărui bogăţie ar fi satisfăcut pe oricine, ale cărui iubiri şi prietenii puteau stârni gelozia oricărui bărbat, a cărui sănătate şi viaţă lungă i-au permis nu numai călătorii fascinante, ci şi un studiu dificil la care râvnea permanent, un om care şi-a ştiut spori bucuriile cu desfătările minţii şi ale sufletului conferite de toate artele şi de ştiinţe, Goethe a afirmat că nu s-a bucurat mai mult de cinci săptămâni de adevărată încântare, în întreaga-i viaţă. Iar califul Abdalrahman, petrecând cu cugetul prin toţi cei cincizeci de ani de domnie lăsaţi în urmă-i a ajuns la concluzia că n-a cunoscut fericire adevărată şi pură decât timp de paisprezece zile. Ceea ce-l îndrituieşte pe Samuel Smiles, din a cărui scriere CARACTERUL am scos aceste două exemple, să  exclame: “După toate acestea, nu ne este îngăduit să spunem că e doar iluzie să urmărim fericirea exclusiv?”

Înainte de a continua investigarea fericirii, este util să-l ascultăm pe acelaşi Samuel Smiles filosofând pe marginea fericirii, încercând să-şi explice afirmaţia precedentă:
“Viaţa, de n-ar exista decât soare, fără umbră, fericire, fără necaz şi plăcere fără suferinţă, n-ar mai fi viaţă. Uitaţi-vă la soarta celui mai fericit: e doar un fir încâlcit. Ea se compune din amărăciuni şi din bucurii, iar bucuriile nu sunt decât mai plăcute din pricina necazurilor: privaţiunile şi binefacerile se succed şi, pe rând, ne întristează şi ne fericesc. Moartea ea însăşi face viaţa mai vrednică de îndrăgire, căci îi apropie unul de celălalt pe cei care rămân aicea jos.Doctorul Thomas Brown pretinde că moartea constituie una din condiţiunile necesare fericirii umane.”
Că are dreptate sau nu, avem timp destul înainte-ne, pe parcursul acestei emisiuni, vreme de şase luni, s-o verificăm. Dar nu ne vom despărţi de el fără să ascultăm un aforism al său, un aforism de un adevăr simplu şi extraordinar de limpede: “Unul poate fi rege în inima sa, precum celălalt poate fi sclav într-a lui.” Din aceasta aş deduce că fericirea stă înlăuntrul nostru şi, în aceeaşi cămară a inimii, putem fi şi fericiţi şi nefericiţi, asta nedepinzând de noroc, cum ne sugerau mai adineaori nişte proverbe şi zicători, ci depinzând numai şi numai de noi. Şi ce important este să ştim că viaţa şi fericirea noastră depind de noi, de orientarea pe care o adoptăm, de gândurile şi simţămintele pe care le nutrim, de felul în care vieţuim. Dacă vă miră că se spune, cum aţi auzit: fericirea şi nefericirea sălăşluiesc în noi, să nu vă mai mire: din moment ce ele sunt sentimente, nici nu am putea fi conştienţi de existenţa lor de nu ar fi izvorâte din noi, dezvoltate în noi şi simţite de noi. Rămâne de văzut dacă ele sunt urmarea unor idei, ale unor evenimente, ale unei educaţii, ale unor factori exteriori, ori ale tuturor acestora şi ale altor pricini, la un loc.
Scriam odată, în CARTEA CREŞTINULUI ÎNCEPĂTOR, despre nefericiţi: “Oameni roşi de remuşcări, care îşi dau seama că le trece viaţa de pomană, care nu pot dormi din pricina viselor rele. Aţi auzit cum ţipă oamenii în somn? Vezi ditamai bărbatul, spătos, muşchiulos, înalt, cruce de voinic. Când ţipă în somn o face cu glas piţigăiat de animal mic şi speriat; de şoarece prins în cursă. E un ţipăt subţire, nefiresc, ce-şi bagă groaza-n suflet şi ai vrea să nu-l mai auzi niciodată. (…) Relele săvârşite ziua ne urmăresc nopţile. Sângele vărsat, spaima de a fi prinşi asupra faptei nelegiuite, groaza urmăririi, teama de pedeapsă, toate acestea izvorăsc visele negre şi istovitoare.
Mi-au spus unii că le e frică să mai adoarmă, din pricina viselor ce-i deşteaptă, asudaţi, cu muşchii crispaţi, cu gura uscată ca iasca, cu dureri pretutindeni. De ce să fim atât de nefericiţi încât să nu ne putem nici odihni?
(…) Alţii sunt bolnavi. Îi rod junghiurile; tusea le scormoneşte plămânii până scuipă sânge; ulcerul le sfâşie stomacul. E un alt chip al nefericirii. Înaintează spre moartea timpurie, fără nici o nădejde. Aşa cum se spune: boala intră ca prin roata carului şi iese ca prin urechea acului. Degeaba s-au născut, se căinează; de pomană trăiesc. nu cunosc decât suferinţa şi durerea.
Drept este că nici unul dintre aceştia nu se-ntreabă dacă ar putea fi şi fericit. E un gând care nu le trece prin cap. ‘Fericirea? ce prostie!…’, sar de colo, dacă mă aud acum vorbind. ‘Scornirea unora care n-au ce face!’, îşi zic. ‘Plimbă ursu’ de-aicia, că-ţi dogoreşte gura de minciuni…’, m-ar apostrofa dacă m-ar avea la îndemână.
Dar eu nu le dau ascultare, ci-i întreb: – De ce să fim nefericiţi, dacă putem fi şi noi fericiţi?”

Iar acum veni clipa să-i dăm cuvântul unuia dintre scriitorii români care au meditat asupra fericirii. Numele său este Al. Vlahuţă, iar schiţa din care extragem începutul se numeşte: O VIAŢĂ FRUMOASĂ.
Să-l invităm între noi să ne citească:
“Fiecare om îşi poate face o viaţă frumoasă. Şi-o poate face în sărăcia unui bordei,  – fireşte, ceva mai greu – cum şi-o poate face în strălucirea unui palat. Adesea împrejurările îi stau împotrivă. Dar omul e făcut să lupte. Şi cine luptă cu tot sufletul, nu se poate să nu biruie. Nenorociţi până la sfârşit rămân numai netrebnicii, cari fug de orice fel de luptă!… Despre aceştia, cu bună dreptate se poate zice că au numai chip omenesc. Şi omenirea nici nu-i socoteşte în oastea ei. Ea are drum de făcut, război de purtat, şi paturile de ambulanţă îi trebuiesc pentru răniţi, nu pentru infirmi.
Este un echilibru între ce poţi tu, şi între ce trebuie să vrei, – un echilibru pe care e de ajuns să-l cauţi pentru ca să-l găseşti, şi, odată găsit, să-l ai pentru totdeauna. În tine sunt armele biruinţii tale. Şi mai presus de soarta pe care ţi-o pregătesc împrejurările, – este o soartă pe care ai puterea, şi deci datoria, să ţi-o faci tu. oricine ai fi şi oricât de bine ai crede că ne aduci cu vrednicia ta, gândeşte-te că eşti numai necesar, nu indispensabil. Nu căuta să umpli lumea cu zgomotul eu-lui tău. Urzeşte şi ţese în tăcere pânza pe care crezi că ţi-a fost dat s-o ţeşi. Nu te întreba pentru cine. Închide-te în munca ta, şi nu-ţi face supărări din bucuriile altuia. Raza de soare care te încălzeşte pe tine, nu ţi-e întru nimic împuţinată, prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău. Fii liniştit. Este fericire, – şi încă de cea mai bună calitate – pentru toată lumea. Mai întâi, ai fericirea pe care ţi-o dă raza ta dinlăuntru, – lumina minţii tale şi bunătatea inimii tale. Dar natura cu bogăţia priveliştilor ei, cu farmecul veşnicei reînnoiri a podoabelor ei, de care toţi ne bucurăm! Dar fericirea de a putea face pe altul fericit! Dar speranţele! Dar visurile!…”
Încă nu ştim ce este fericirea sau, mai bine spus, cei care cred în ea şi-o închipuiesc după pregătirea, visurile, idealurile lor. Până să ne edificăm asupra conţinutului ei, să reţinem această frază a lui Vlahuţă, atât de directă şi conţinând un adevăr valabil pentru toţi, un sfat, dacă vreţi, pe care-l putem folosi: “Fiecare om îşi poate face viaţa mai frumoasă.”
Încă de la începutul adolescenţei, de pe la treisprezece-paisprezece ani, începem a ne pune întrebarea: voi fi fericit? Sau întrebarea ce se naşte în mod firesc din ea: ce să fac pentru a fi fericit? V-aţi lămurit că, neştiind ce este fericirea, ea poate trece pe lângă noi şi să n-o recunoaştem. De aceea este folositor să stăm de vorbă despre fericire: împreună, sper să înţelegem mai uşor ce  este fericirea, cum putem fi toţi fericiţi cu adevărat, cum se cuvine să trăim ca să fim fericiţi. Voi începe prin a lansa ceva ce poate părea un paradox: fericirea se învaţă; tot astfel  cum copilul învaţă să distingă gustul dulce de cel amar, gustul plăcut de cel sărat sau acru; tot astfel după cum copilul învaţă să distingă plăcerea de durere; la fel, el se cade să înveţe gustul fericirii ce-i stă la îndemână, ce-l aşteaptă pentru a-i îmbogăţi viaţa.
Şi apoi, vă voi spune un lucru ce pare de râs: fiecare vârstă are fericirea ei şi fiecare stadiu de dezvoltare culturală şi sufletească are fericirea lui. ‘Cum vine asta că fiecare vârstă şi fiecare stadiu de dezvoltare culturală şi sufletească au fericirea lor?’, mă veţi întreba.
Hai să observăm puţin omul, din copilărie înainte, în alt domeniu. Să socotim că avem în faţă doi fraţi, unul de vârstă preşcolară, celălalt de vârsta şcolii primare. cel mai mic se delectează, de pildă, săpând gropi în nisip şi umplându-le cu apă, mereu minunându-se de ce dispare apa din ele şi străduindu-se, prin umplere nouă, să răzbească a o păstra în ele. Cel mai mare soseşte acasă şi se lasă încântat de înmulţire, de scădere, de adunare, ori împărţire, sau de putinţa de a lega literele, silabele, propoziţiile, frazele între ele, cum a fost învăţat la şcoală, şi de a ajunge la o povestire ce-l absoarbe. Dacă încearcă să-i trasmită şi lui prâslea ceva din cele ştiute, acesta, curând plictisit, îşi va îndrepta iarăşi atenţia către gropile sale, mult mai interesante, după părerea lui. Când el va deprinde alfabetul şi socotelile, celălalt va afla istoria omenirii şi geografia ei, câte ceva despre trupurile, hrana şi modul de viaţă al animalelor, insectelor, păsărilor, ce e curentul electric, ce este căldura, cum vedem, cum auzim, cum gândim şi aşa mai departe: va avea alte bucurii, anevoie de sesizat de către cel mic. La anii  când cel mai puţin vârstnic va ajunge să fie preocupat de ştiinţele naturii, de istorie sau geografie, de fizică, al doilea se va încânta cu poezia, cu filosofia, cu geometria în spaţiu, cu trigonometria, cu algebra, ce rămân încă de nepătruns pentru fratele său încă nedezvoltat ca el. Iar când adolescentul ce se apropie de maturitate începe a fi frământat de viitoarea lui profesiune sau meserie şi-şi va găsi obsesia formativă în înţelegerea diverselor moduri ale oamenilor de a sluji societatea şi de a se încadra în ea, frăţiorul abia gustă visarea omenirii, transpusă în versuri sau scrieri filosofice.
Nu cumva la fel se poate urmări şi evoluţia fericirii, după vârstă, pregătire, cunoştinţe?
Eu cred că da şi că este obligatoriu ca fiecare să-şi descopere fericirea potrivită vârstei şi pregătirii sale.
Săptămână de săptămână, întâlnindu-ne la aceeaşi oră, pe calea undelor, ne vom apropia de treptele ce trebuie urcate una după cealaltă, pentru ca toţi să izbutim a ne face o viaţă frumoasă, cum spunea Al. Vlahuţă.

RECOMPENSA EI, veţi descoperi, repet, este fericirea.