9. Visele trebuie sa prinda viata

9. VISELE TREBUIE SĂ PRINDĂ VIAŢĂ

‘Oricine poate fi galanton cu bucuria, când se adresează în scris cuiva drag, mai ales dacă are o  pregătire presupunând şlefuirea vorbirii, alegerea cuvintelor cele mai răzbătătoare la inimile sensi­bile, o tehnică a provocării sentimentale, o artă a oratoriei percutante, ceea ce este de presupus că fiece preot avea prin şcolirea de specialitate!’, ar putea mulţi reproşa entuziasmului meu stârnit de câteva fragmente epistoliere, rătăcite prin sertarele amintirilor regăsite. ‘Este o artă mai mult sau mai puţin consumată, risipită prin menţinerea sufletului fiului său la temperatura înaltă a admiraţiei închinate tatălui, dintr-o dorinţă naturală de a nu pierde, la vârsta maturităţii lui Mihail, dragostea dăruită lui Sisoe în copilărie’, ar adăuga ei cu maliţiozitate, folosindu-şi cu cinism cunoştinţele privitoare la relaţiile dintre părinţi şi feciorii acestora. Şi mai-mai că le-aş da dreptate de nu aş fi aflat câte ceva despre alte fapte ale lui Sisoe Stanca, ce nu urmăreau o presupusă întreţinere a combustiei respectului dobândit de la fiul său, ci dăruirea unei bucurii mult mai mari, mai generoase, mai generale, dăruirea unei bucurii ce să salte comuna Boteni însăşi pe o treaptă superioară de civilizaţie şi, prin mijlocirea acesteia, pe o treaptă superioară culturală.
Căci, datorită lui, Botenii se numără printre primele comune electrificate în judeţul Argeş. Aceasta s-a petrecut cu ajutorul părintelui Sisoe, care s-a implicat direct în împlinirea vechiului său vis, imediat după închegarea Întovărăşirii Agricole, prin 1955. Pentru izbânda acestei aspiraţii mereu anevoios de tradus în faptă, ce a schimbat practic faţa comunei, părintele s-a înhămat să străbată zeci şi sute de kilometri, ba la Piteşti, ba la Câmpulung, ba la Bucureşti, asta numai în faza pregătitoare, când scopul îi era foarte mărunt încă, anume a se interesa temeinic cum să procedeze pentru ca şi comuna lor să fie cuprinsă într-un program de electrificare. Să ţinem seama că pe atunci electrificarea unei comune îi costa pe locuitorii acesteia tot atât de mulţi kilometri de stâlpi şi de conductor electric câţi o despărţeau de linia de înaltă tensiune cea mai apropiată. Transformatoarele reprezentau o altă piedică bugetară aproape de nedepăşit, mulţi dintre noi nefiind pregătiţi a pune la socoteală şi munca imensă (plătită, bineînţeles) aferentă acestei acţiuni…
Deşi era vorba despre un om cu pregătire exclusiv teologică şi literară, stând mereu de vorbă cu el asupra acestei întreprinderi, Mihai, cu toată jena cuvenită, se simţea deseori consternat, el, inginerul cu studii specifice, de capacitatea extraordinară de înţelegere a tatălui său, în domeniul unui fenomen ingineresc complex, cum este acela al electricităţii, înţelegere ce i-a permis preotului să dobândească într-un răstimp neaşteptat de scurt un limbaj ce să-i îngăduiască a se adresa organelor competente, un limbaj de specialitate obligatoriu de folosit sub imperiul unor asemenea condiţii necruţătoare; entuziastul era determinat la a-şi dobândi limbajul de specialitate mai ales datorită faptului că în comună nu exista altcineva care să-l posede şi să-l ştie utiliza la momentul oportun. Asta îl consterna pe fiul său: fără a fi avut studii politehnice, tatăl lui dobândise în mod natural aplicaţia de a scrima cu acel limbaj, aidoma unui spadasin profesionist, abilitatea ce pe feciorul său îl costase ani grei de obişnuire, ca şi de contrazicere a năravurilor poetice dobândite de la scriitorii ce-1 formaseră şi pe el, ca şi pe emisarul Altarului, proaspăt învăţăcel al electricităţii.
Mihail era uimit; era uimit din două pricini. În primul rând, îl uluia capacitatea tatălui, ieşită din comun, de a se mobiliza în vederea unui obiectiv foarte străin de domeniul şi firea dumnealui; în al doilea rând, îl mira clarviziunea organizatorică, şi ea ieşită din comun, de care dădea dovadă tatăl, ca şi deprinderea lui de a organiza resursele umane ce să preia o atare activitate într-o perioadă când nu existau utilajele de astăzi, deci într-o perioadă deosebit de dificilă pentru trăirea unei atari aventuri. Încă o dată: trebuia realizată o reţea de joasă tensiune, care nu exista; în comună trebuia efectuată întreagă pozarea a acestor cable şi cele din urmă trebuiau duse pe toate cele cinci componente ale comunei, comuna fiind ca o palmă, ca o mână de om – are centrul, ce reprezintă podul palmei, şi are cinci sate adiacente răspândite şi legate direct de centrul comunei, precum degetele din podul palmei. Toate aceastea au fost electrificate în acelaşi timp; nu s-a zis: aducem de data aceasta electricitatea doar pentru centru sau numai pentru biserică, fiindcă preotul Stanca s-a implicat. Nu! Întregul plan a fost conceput global de la bun început şi toate intervenţiile necesare s-au făcut simultan pentru întreaga comună!
Primarul şi ceilalţi din conducerea ei, fiind complet nepregătiţi şi nedotaţi să fure meseria din mers, s-au ţinut de paroh precum căţeii, deoarece, din păcate, ei erau nişte trepăduşi care nu aveau nimic comun nici cu valorile comunei Boteni, urmându-se la conducerea ei câteva generaţii, una după cealaltă, de descendenţi venetici ai eroilor lui Budai-Deleanu – şi la Câmpulung şi la Boteni. Întâmplarea voi ca momentul când părintele abordă chestiunea luminii electrice să se găsească primar, pentru prima dată după atâta timp, un consătean, care nici el nu cunoştea nimic în nici o direcţie tehnică, însă, fiind om ridicat din vatra satului, se dovedi receptiv atunci când teologul îl abordă şi se strădui să-l însufleţească a porni alături de sine, ceea ce omul lui Dumnezeu făcu din mai multe considerente, dintre care cel mai de seamă a fost că în prim plan era obligatoriu să fie împinsă o persoană oficială ce să depună cererile de rigoare, numai astfel putându-se rezolva ceva, dacă ideii îi era dat să se materializeze. Primarul îl însoţi pretutindeni, preotul acoperindu-i din buzunarul său toate cheltuielile necesare demersurilor făcute aiurea: trenul, autobuzele, maşinile mici, necesitate de deplasările obligatorii.
Nici un an de zile nu fu nevoie să se depene pentru încheierea muncii de pregătire şi a aceleia de montare. Astfel că până într-un an, Botenii fură electrificaţi.
Plata electrificării de către comună însăşi s-a făcut deoarece Statul – care s-a lăudat că a electrificat toată ţara, de fapt n-a făcut-o decât pentru cîteva sute de comune. Majoritatea lor s-au antrenat singure în bătălia gigantică a electrificării, suportând pe speze proprii transformatoarele; conductorii şi celelalte, restul efectuându-se prin muncă voluntară.
Pentru a înţelege cum convingea oamenii să-i sară în ajutor, să intrăm şi noi în biserica lui, în timpul predicii. Pe neaşteptate, numeşte unul dintre credicioşi, numeşte un altul. Nimeni încă nu ştie ce va urma. Au fost citaţi retoric, în legătură cu una sau alta dintre chestiunile morale atinse ca într-o doară de cuvântare. Treptat, preotul revine la cei numiţi. Îi antrenează în dialoguri asupra unei probleme sau alteia. Scoate în evidenţă o hibă legată de curăţenie, ori gospodărească în general. O descrie şi interpelează oamenii pomeniţi, întrebându-se dacă nu s-ar putea remedia necazul în vreun fel, stimulându-i să vină singuri cu idei ce să aducă rezolvările cuvenite. Oamenii, mândri de soluţiile pe cari le găsesc, se angajează câte douăzeci-treizeci de inşi să pună umărul pentru a duce la bun sfârşit lucrări la cari numai un sfert dintre ei ar fi suficient să le scoată la capăt.
Poate că dacă este să numesc calitatea cu care părintele Sisoe
convingea oamenii să-i sară într-ajutor aceasta ar fi: un tact
nemaipomenit. Am numit totodată şi pricina pentru care l-a vânat
Securitatea: avea prea mare putere asupra sufletelor ce-1 înconjurau. Dealtfel, în încheierea reţinerii sale, i-au şi spus că influenţa sa asupra creştinilor, constituia principala acuzaţie ce i se putea aduce. Pentru asta a pierdut aproape un an de zile din viaţă!
După eletrificare urmă o perioadă în care reacţiile binevoitoare se manifestară în lanţ. Au înnegurat cerul şi unele dintre celălalte, dar să socotim că acestea din urmă n-ar constitui obiectul cărţii de faţă. Victoria a înghiţit multe economii din rezervele părintelui. Rămâne întrebarea insolubilă acum, că s-a dus singurul om ce ne ştia răspunde şi el nu ne mai poate lămuri şi pe noi: cum, într-o perioadă grea ca aceea, a fost vrednic părintele Sisoe să adune atâta bănet încât în permanenţă bisericii să nu-i lipsească absolut nimic, necum familiei, atunci când tustrei copiii lui se aflau prin şcoli şi cheltuielile gospodăriei se măriseră considerabil din această pricină, cum – ziceam – avea atâţia bani pentru scopul lui social – nu numai cei zvârliţi pe chitanţe sau bilete de călătorie, ci şi pentru daruri necontabilizabile, de împărţit tuturor acelora de cari depindeau semnăturile necesare unei operaţii de atare anvergură, în umbra acelui sistem înspăimântător introdus de comunişti – moştenit din păcate şi de noi, într-o formă chiar mai dăunătoare – de a se încurca iţele cât se putea de mult, de a se întocmi formalităţi cât se putea de numeroase, astfel încât, când ieşea în lume, părintele nu se despărţea de teancurile cu avizări, cu ştampilări, cu semnături, ordonate în dosare groase şi bine îndopate cu file paraînregistrate şi arhivizate, necesare ducerii la bun sfârşit a muncii începute.
Probabil că, dacă n-ar fi fost omul rugăciunii, părintele Sisoe nu ar fi găsit niciodată tăria de a conduce până la capăt activitatea începută, al cărei ţel îl constituia bunăstarea concetăţenilor săi.
Iar deîndată ce o încheie, se debarasă de ea de ca şi când nu l-ar fi privit nicicând. După electrificare, nu s-a pomenit ca el să menţioneze vreodată rolul pe care îl jucase în văzul tuturor pentru luminarea comunei cu cele cinci cătune ale ei.

O altă acţiune la care a participat direct şi a avut un rol cu tentă inginerească a fost construcţia unor grajduri ultramoderne. Iarăşi s-a depăşit pe sine însuşi. Aceste acţiuni, poate că şi altele, le-a efectuat fiind ferm convins că răul ce s-a abătut asupra ţării noastre şi asupra spiritualităţii româneşti era unul de durată. Ştia că nu urma să se perpetueze foarte mult, însă cum totuşi avea să se prelungească, şi-a zis că trebuia făcut ceva pentru ca fiinţa româneasă să fi supravieţuit.
În acest sens gândea într-un chip deosebit de amplu, spunându-şi că lumina electrică constituia un factor pozitiv, urmând ca la şcoală copiii să aibă condiţii mai bune pentru învăţătură, acasă de asemeni lumina însoţindu-i pe când îşi pregăteau temele sau citeau pentru a se cultiva sau din pură plăcere; deci, condiţiile învăţăturii îmbunătăţindu-se înzecit, cu atât mai mulţi copii urmau să se ridice din comună şi să asedieze liceele oraşelor din jur- lucru ce, dealtfel, s-a şi petrecut. Încă din momentul când şi-a dat seama că nu se putea scăpa de colectivizare şi de toate formele impuse de către statul comunist plugarilor, preotul şi-a zis: ‘Mai bine decât I.A.S.-urle…’ (la Câmpulung s-au creat I.A.S.-uri şi o parte a averii botenilor a fost trecută în proprietatea Statului) şi i-a îndemnat pe oameni, cu autoritatea pe care o avea asupra lor, să-şi creeze ‘colectiva’ lor, dacă tot altfel nu se putea scăpa, urmând să vadă ei cum aveau să se descurce pe mai departe.
Aşa a ajuns să participe la construcţia acelor grajduri pomenite, concepute într-un stil ultramodern, dotate cu puţuri speciale pentru apă. Ea era preluată cu sisteme de pompare, era ridicată în rezervoare, din rezervoare cobora şi vitele erau adăpate automat: apăsau pe o clapetă şi apărea apa. Sistemele de curăţire erau şi ele automate, deci – totul dotat ca în Occident.
Din păcate, astăzi, după Revoluţia anticomunistă din ’89, aceste grajduri se găsesc într-o stare jalnică: unul a fost dărâmat, iar celălalt a fost cumpărat de către un ziarist bucureştean – măcar să fi fost născut în zonă! – care, în patru sau cinci ani scurşi de atunci, n-a trecut barem o dată să-şi vadă bunul achiziţionat.

A mai existat un prilej în care să se vădească extraordinara capacitatea a preotului Sisoe – care n-avea nici cea mai mică înclinaţie tehnică – un cui dacă-l punea preoteasa să bată acasă, nimerea cu ciocanul pe alături de floare fără doar şi poate -, iar el a constat în refacerea bisericii imediat după cutremurul din ’77.
Părintele venea din închisoare, deci ar fi putut foarte bine să se dea de o parte şi să îşi spună, de parcă ar fi vorbit cu publicul său politic, acela compus din ofiţerii cu petliţe albastre şi din batalionul lor de turnători, publicul personal ce îl urmărea în fiece acţiune a lui: ‘Dom’le, m-aţi chinuit, mi-aţi făcut în fel şi chip, familia mi-aţi batjocorit-o, nu mă mai angajez cu nimic!’.
Numai că acest om nu a rămas agăţat de simţămintele celui scăpat ca prin urechile acului, prin minune, căci altfel nu e de înţeles, din chingile torturii. Dimpotrivă, 1-a solicitat şi pe Mihail cu acest prilej căruia nu-i făceau faţă slabele sale lumini tehnice, căci biserica era ruptă în foarte multe locuri şi era necesară întocmirea a numeroase proiecte, unele de consolidare – ceea ce-i depăşea spectaculos capacitatea, oricât de uluitoare era, fiindcă nu putea să se descurce cu evaluarea exactă a daunelor şi a reparaţiilor necesare. Biserica fusese practic ruptă la nivelul clopotniţei, al altarului, în patru-cinci locuri, rămânând în picioare, totuşi, spre uimirea tuturor. Lucrările impuse, erau cu totul deosebite, consolidări cu centuri, cu sisteme de strângere, pentru ca fisurile să fie din nou împreunate; şi aşa mai departe.
Şi de această dată părintele, având doar parţial sprijinul preotului cu care funcţiona în cadrul parohiei – acesta neîngrămădindu-se la o atare muncă şi răspundere, a preluat întreaga lucrare, de la nivelul poiectanţilor. A alergat după ei prin diverse centre de proiectare până ce a reunit un colectiv la care a simţit a vibra şi un dram de înclinare către cele duhovniceşti şi a adus oamenii, mai cu de-a sila, mai cu dragă inimă, la faţa locului, să-i ademenească şi cu vraja viului ce pulsa din întreaga comună unde plutea duhul dragostei lui. Au făcut măsurătorile, prospecţiunile şi s-a întocmit proiectul, pe care, iarăşi, 1-a urmărit în chip direct.
A urmat etapa cealaltă, deosebit de grea: o astfel de lucrare costa de ca şi când biserica ar fi fost ridicată din nou. O operă neaşteptat de scumpă, ce presupunea o serie întreagă de activităţi. Iar printre ele, cea mai grea: găsirea sursei de fier beton care să fie cea mai ieftină şi aducerea lui în comună. A umblat foarte mult, pe banii dânsului, pentru a descoperi un furnizor de fier beton la un preţ cât mai rezonabil. A colindat şantiere după şantiere; de la unii a izbutit să obţină chiar şi câte o maşină de fier beton gratuit.  Apoi, bineînţeles, ciment, pietriş şi toate materialele care erau necesare pentru aşa ceva. Nu s-a mulţumit numai cu consolidarea bisericii, ci a efectuat cu acelaşi prilej şi o reparaţie generală a întregului locaş, cu acoperirea din nou cu tablă, acoperire ce o efectuase şi când venise la Boteni, cu douăzeci şi ceva de ani mai înainte, şi, după cum este de bănuit, a repictat-o în zonele avariate, iar pictura veche a spălat-o şi restaurat-o.
Mihail şi astăzi, când umblă din parohie în parohie, de la un preot la alt preot, oferindu-le cărţi de cult şi spiritualitate ortodoxă, din dragoste de Biserică, istorie şi neam, preoţi pe care nu-i aude scoţând decât un singur geamăt, ca într-un glas: “N-avem cu ce, n-avem cum să facem…”, rămâne să se întrebe la nesfârşit cum de izbutea tatăl său, care nu numai că fusese atât de şicanat, ba chinuit – ce mai, în permanenţă! -, care îndurase tot soiul de mizerii, cum de a reuşit să strângă atâta bănet încât să poată recupera această biserică aşa cum se mai vede şi astăzi, când, din păcate, pictura, care la început îţi lua ochii de frumoasă ce era, s-a afumat din nou, din pricina calităţii mizerabile a lumânărilor ce se vând la pangare pretutindeni!…
Nobleţea părintelui Sisoe îl determina să nu facă nicicând caz de realizările sale.
Alţii, însă, făceau prea mult caz şi-1 aveau prea tare la inimă. Protoieria fu vestită asupra unor presupuse neorânduieli ce însoţiseră preschimbarea unei ruini într-o biserică vrednică de invidie şi părintele Sisoe se pomeni vizitat de o comisie menită a-i da pe faţă neregulile pomenite în numeroase reclamaţii anonime. Doar că rezultatul acestei investigări fu că, în loc de pedeapsă, i se decernă cea mai înaltă distincţie la care ar fi putut aspira un preot paroh, aceea de iconom stravrofor. Nu numai că neconcordanţele dintre realitate şi scripte, asupra cărora se  dăduse alarma, nu ieşiseră iveală în nici un fel, dar – lucru complet neaşteptat –  se dovedi că biserica izbutise chiar a avea economii… Mirarea membrilor comisiei, privitoare la ticăloşia pârâtorilor fără nume, fu întâmpinată de preotul localnic cu acel zâmbet imperceptibil, cuminte şi iertător cu care primea toate loviturile vieţii:
– “Dumnezeu să-i ierte şi să-i lumineze. Cine ştie ce moment de rătăcire i-a îndemnat…”
Acesta îi era răspunsul la orice afront, la orice rană sufletească provocată de cei din jur.
Un alt vis, nedus la împlinire, de data aceasta, a fost catehizarea în masă a comunei, după Revoluţie. Se ştie că, spre deosebire de celelalte culte şi confesiuni, Biserica Ortodoxă Română a acceptat, fără nici o opoziţie, să renunţe la îndatorirea de a-şi catehiza credincioşii, catehizare opusă strădaniei partidului de a izbuti o educaţie atee eficientă a poporului, în scopul dezrădăcinării definitive a moralei creştine din sufletele oamenilor.
În vederea acestui scop, Părintele Sisoe a umplut două caiete groase cu însemnări privitoare la membrii parohiei. Ele oglindesc un program atât de laborios încât e posibil ca nici o sută de ani să nu fi fost suficienţi unui alt preot pentru ducerea la capăt a ţelului propus. Dar nu părintelui Sisoe! Când şi-a structurat programul, a gândit la mobilizarea alături de sine a unor tineri pregătiţi anterior după criteriile sale, care îi erau extrem de devotaţi şi la fel au rămas şi astăzi faţă de memoria lui, având în continuare grijă să nu lipsească florile şi lumânările aprinse de pe mormântul său duminică de duminică. Unii dintre ei sunt nişte copilandri, de unde se vede că ei au preluat cultul părinţilor pentru acela care a fost sufletul aşezării rurale despre care vorbim.
Din acele caiete reiese că părintele alcătuise un program zilnic de vizitare a cătunelor dependente de comună. Ore în şir de mers pe jos, în cătunul Luncă, în cătunul Ungureni, în cătunul Balabani, în cătunul Mituleşti, în cătunul Vârtop… Tinerii din fiecare cătun erau nominalizaţi pe file, fie că erau parte bărbătească, fie parte femeiască. În dreptul fiecăruia apărea, fără excepţie, situaţia exactă, cu data naşterii, cu vârsta, cu şcolarizarea – că a făcut şapte clase sau nouă, zece. Întocmise şi o rubrică de Observaţii, unde îi caracteriza pe toţi, aşa cum îi cunoştea, fie prin aceea că făceau parte din aripa parohiei coordonată de dânsul – parohia fiind împărţită în două -, fie interesându-se de ei.
Catehizarea era astfel concepută încât să acopere cunoştinţele de la cele elementare: tot ce se cuvine să cunoască un creştin începător. Însemnările priveau nişte tineri foarte puţin duşi pe la biserică, din cauza influenţei pedagogiei de stat suferită prin şcoli, dar şi la locurile de muncă, prin literatură, la şedinţele de partid, sindicale ş.a.m.d.. La foarte puţini apărea consemnarea: s-a spovedit şi s-a împărtăşit de Crăciun sau la Paşti. Mai curând sta scris: nu s-a împărtăşit niciodată; n-a venit niciodată la biserică. Majoritatea tinerilor se numărau printre aceştia care nu aveau nimic comun cu biserica.
Cum îşi va fi conceput părintele dialogul cu aceşti tineri pentru a răzbi să-i readucă la Hristos?
Multe dintre temele pentru discuţii erau de pe acum desemnate, puse pe hârtie, deşi caietele mai aveau mult până să fie definitivate. Din păcate, moartea l-a răpit acestei opere de reeducare creştină, în toamna lui ’90, el luându-şi rămasul bun definitiv de la membrii parohiei. Poate că l-a biruit însăşi această luptă ce presupunea numeroase ascensiuni, anevoioase la vârsta sa, prin cătune situate la o diferenţă de nivel de 3-400 m. faţă de centrul unde locuia el. Uneori de două-trei ori pe zi făcea aceste deambulări. Urca şi cobora; urca şi cobora. Nu mai era uşor la şaptezeci şi cinci de ani, chiar dacă după înfăţişare şi puterile aparente îl socoteai foarte sănătos şi vânjos.
Rămâne ca duhul său, ocrotitor şi astăzi, când nu mai este de faţă, să săvârşească apropierea de Dumnezeu a enoriaşilor săi, păstorindu-i, din miezul tainei, alături de cine le va fi fiind paroh.