– Victor Hugo – “Ultima zi a unui condamnat la moarte”

Traducere de Mihai Radulescu

Primele ediţii ale acestei lucrări, publicată la început fără nume de autor, debutau cu următoarele rânduri:
“Se poate lua cunoştinţă de existenţa acestei lucrări în două moduri. Fie că s-a găsit, cu adevărat, un teanc de hârtii îngălbenite şi de mărime deosebită, în care s-au aflat însemnate, unul câte unul, ultimele gânduri ale unui nenorocit; fie că am dat peste un om, un visător, preocupat de observarea naturii spre profitul artei, un filosof, un poet, cine ştie cine, a cărui idee, fantezia aceasta, l-a copleşit, neputându-se slobozi de sub imperiul ei decât lepădând-o într-o carte.
Cititorul va alege din aceste două explicaţii, pe cea care îi va plăcea.”
După cum reiese din text, în epoca în care a fost publicată cartea de faţă, autorul n-a socotit că se cuvine să-şi înfăţişeze întreaga gândire. A preferat să aştepte ca ea să fie înţeleasă şi să vadă dacă, într-adevăr, va fi. A fost. Astăzi, autorul poate dezvălui ideea politică, ideea socială, pe care a voit să le popularizeze în această nevinovată şi candidă formă literară. El declară, aşadar, sau, mai curând, mărturiseşte cu glas tare că Ultima zi a unui condamnat la moarte, nu reprezintă altceva decât o pledoarie, directă sau indirectă, cum vreţi să o luaţi, în favoarea abolirii pedepsei capitale. Lucrul anume pe care a intenţionat să-l facă, tot ce ar dori ca posteritatea să întrevadă în opera sa, dacă s-ar întâmpla să fie interesată de ceva atât de mărunt, nu este apărarea particulară, totdeauna lesnicioasă, totdeauna tranzitorie, a cutărui ori cutărui criminal, a cutărui ori cutărui acuzat ales dintre alţii; este vorba de pledoaria generală şi permanentă în favoarea tuturor acuzaţilor de azi şi de mâine; este articolul cel mai de seamă din dreptul umanităţii invocat şi pledat cu glas răspicat în faţa societăţii, ce reprezintă marea curte de casaţie; este scopul suprem al respingerii lui abhorrescere a sanguine acceptat pentru totdeauna încă dinaintea judecării tuturor proceselor criminale; este întrebarea sumbră şi fatală ce palpită în taină în adâncul tuturor proceselor capitale sub întreitul patos al retoricii însângerate sub care o ascund slujbaşii regelui; este problema vieţii şi a morţii, dezgolită, despovărată, de toate întortochelile sonore ale parchetului, adusă cu brutalitate la lumina zilei şi aşezată chiar acolo unde se cade să fie văzută – acolo unde se află cu adevărat, în mediul său autentic, cumplit; nu la tribunal, ci pe eşafod; nu în faţa judecătorului, ci a călăului.
Iată care a fost intenţia autorului. Dacă viitorul i-ar atribui, într-o bună zi, gloria de a fi făcut-o, ceea ce nu se încumetă să nădăjduiască, altă coroană nu îşi doreşte.
Autorul declară deci, repetat, că se află, în numele tuturor acuzaţilor cu putinţă, inocenţi sau vinovaţi, în faţa curţilor, pretoriilor, juriilor, justiţiilor. Această carte se adresează oricui ar judeca. Iar pentru ca pledoaria să fie tot atât de vastă după cum îi este cauza, a trebuit – şi acesta este motivul pentru careUltima zi a unui condamnat la moarte este alcătuit astfel – să elimine, de pretutindeni, din subiect, contingentul, accidentul, specificul, specialul, relativul, modificabilul, episodul, anecdota, evenimentul, numele propriu şi să se mărginească, dacă aceasta înseamnă a te mărgini, numai la a pleda cauza unui condamnat oarecare, executat într-o zi oarecare, pentru o crimă oarecare. E fericit dacă, fără ajutorul altei unelte decât aceea a gândirii sale, a pătruns atât de adânc, încât a făcut să sângereze o inimă sub acel oes triplex al magistratului! E fericit dacă a izbutit să îi facă demni de milă pe cei ce se cred drepţi! E fericit dacă, tot scormonind în judecător, a izbutit, câteodată, se redescopere omul!
Cu trei ani în urmă, când a apărut această carte, câtorva persoane le-a trecut prin minte să o conteste autorului. Unii au presupus că este o carte englezească, alţii – americană. Ciudată opinie să cauţi la o mie de leghe originile lucrurilor şi să faci să izvorască din acelaşi loc cu Nilul, pârâul ce spală uliţa ta! Din păcate nu se află aici nici vreo carte englezească, nici una americană, nici una chinezească. Ideea Ultimei zile a unui condamnat la moarte nu este luată din nici o carte; autorul nu obişnuieşte să-şi caute ideile atât de departe, ci acolo de unde le-aţi fi putut afla cu toţii, unde le-aţi şi aflat poate (cine n-a trăit, în duhul său, sau n-a visat la ultima zi a unui condamnat la moarte?), adică, pe şleau, din piaţa publică, din place de Greve. Trecând pe acolo, într-o bună zi, a ridicat această idee fatală, ce se zbătea într-o baltă de sânge, sub cioturile înroşite ale ghilotinei.
Începând cu acea dată, de câte ori, în curgerea joilor funebre ale curţii de casaţie, intervenea una dintre acele zile în care ţipătul unei condamnări la moarte izbucnea în Paris, de fiecare dată când autorul auzea trecându-i pe sub ferestre urlătorii aceia răguşiţi ce hăituiau spectatorii spre Greve, de fiecare dată îi revenea ideea dureroasă, îl copleşea, îi umplea mintea cu jandarmi, călăi şi gloată, îi explica, ceas de ceas, ultimele suferinţe ale nenorocitului ce agoniza: în această clipă se mărturiseşte, în acestă clipă este tuns, în această clipă i se leagă mâinile; era somat, el biet poet, să spună toate acestea societăţii care îşi vede de afacerile ei, în timp ce lucrul acela monstruos este săvârşit; era stors, era împins, era zguduit, iar dacă tocmai versifica, îi ucidea stihurile abia schiţate; punea la index toate lucrările, se interpunea la orice, îl investea, îl obseda, îl asedia. Un supliciu, un supliciu care începea odată cu trezirea zorilor şi care dura, aidoma cu al nenorocitului ce era torturat în acelaşi timp, până la ceasurile patru. Numai atunci, odată strigat ponens caput expiravit, de către glasul sinistru al orologiului, autorul respira şi îşi recăpăta o oarecare libertate a spiritului. Şi într-o bună zi, în sfârşit, –  era, după cum îşi aminteşte, a doua zi după executarea lui Ulbach – începu să scrie această carte. De atunci se simte slobozit. Când fu comisă una dintre aceste crime publice numite execuţii judiciare, conştinţa sa îi spuse că nu mai era solidar, nu s-a mai simţit stropit pe frunte de picătura aceea de sânge, ţâşnită din Greve pe capul tuturor membrilor comunităţii sociale.
Totuşi, aceasta nu e destul. A-ţi spăla mâinile este bine, a împiedica sângele să curgă ar fi şi mai bine.
Şi nici că ar putea exista un scop mai înalt, mai sfânt, mai august deât acesta: să participi la abolirea pedepsei cu moartea. Într-adevăr, autorul participă din adâncul inimii la dorinţele şi eforturile oamenilor generoşi ai tuturor naţiunilor, ce conlucrează de mulţi ani la dărâmarea copacului spânzurătorii, singurul copac pe care revoluţiile nu îl dezrădăcinează. El, cel fără de vlagă, soseşte la rândul său, să pună umărul şi să adâncească tăietura pe care a făcut-o Béccaria, cu şaptezeci de ani în urmă, în bătrâna spânzurătoare, înălţată de atâtea secole deasupra creştinătăţii.
Tocmai spuneam că eşafodul este singurul edificiu pe care revoluţiile nu îl dărâmă. Într-adevăr, rareori se întâmplă ca revoluţiile să rămână sobre, în privinţa sângelui omenesc şi, deoarece apar pentru a curăţi de mortăciuni, pentru a tăia crengile uscate ale societăţii, pedeapsa cu moartea este una dintre uneltele pe care cu greu se pot obişnui să o lepede.
Vom mărturisi totuşi, că dacă a fost vreo revoluţie care să ne pară demnă şi în stare să suprime pedeapsa cu moartea, apoi aceasta a fost Revoluţia din iulie. Se pare cu adevărat, că ţinea de cea mai elementară mişcare populară a timpurilor moderne, să şteargă legiuirea barbară a lui Ludovic al XI-lea, a lui Richelieu şi a lui Robespierre şi să înscrie, în fruntea legii, inviolabilitatea vieţii umane. Se cădea ca anul 1830 să sfărâme satârul lui ’93.
O clipă am nădăjduit. În august 1830, plutea atâta generozitate în aer, un duh atât de blând şi de civilizat se legăna în mase, simţeai inima înflorind la apropierea unui viitor frumos, încât ni se părea că pedeapsa cu moartea este abolită de drept, dintr-o singură lovitură, printr-o consimţire tacită şi unanimă, aşa cum se întâmplase cu celelalte lucruri rele ce ne stingheriseră. Poporul aprinsese un foc al veseliei cu zdrenţele vechiului regim. Aceasta reprezenta zdreanţa însângerată; o credeam în maldăr. Am crezut-o arsă ca şi celelalte. Şi, timp de câteva săptămâni, am crezut, gândind la viitor, în inviolabilitatea vieţii, ca şi în inviolabilitatea libertăţii.
Şi, într-adevăr, abia se scurseseră două săptămâni că se şi făcu o tentativă de a rezolva ca pe o realitate legală utopia sublimă a lui Cezar Bonesana.
Din nenorocire, această încercare fu stângace, neîndemânatică, aproape ipocrită, urmărind de fapt, alt interes decât pe cel general.
Oricine îşi aminteşte că în noiembrie 1830, la câteva zile după ce fu înlăturată, prin ordinul de zi, propunerea înmormântării lui Napoleon sub coloană, întreaga Cameră se puse pe plâns şi pe boncăluit. Problema pedepsei capitale apăru din nou şi vom arăta, câteva rânduri mai jos, şi cu ce prilej; măruntaiele legislatorilor părură cutreierate de o subită şi minunată mizericordie. Joaca era de-a cine să vorbească, de-a cine să geamă, de-a cine să ridice mâinile spre cer! Pedeapsa cu moartea, Doamne, Dumnezeule! Ce oroare! Cutare bătrân procuror general, încărunţit în roba roşie, care toată viaţa mâncase pâine înmuiată în sângele rechizitoriillor, îşi compuse pe dată o mutră jalnică şi atestă pe zei că era indignat de ghilotină. Timp de două zile tribuna nu se despovără de caţavenci jeluitori şi a fost un plâns, o miriologie, un concert de psalmi lugubri, un Super flumina Babylonis, un Stabat mater dolorosa, o mare simfonie în ut, cu coruri, executată de orchestra asta întreagă de oratori ce garnisesc primele bănci ale Camerei şi scot sunete atât de frumoase la zile mari. Cutărică veni cu basul său, cutărel cu falsetul. Nu lipsea nici unul. Nici că se poate ceva mai patetic ori mai plin de jale. Şedinţa de noapte îndeosebi, a fost tandră, paternă şi sfâşietoare, ca un act al cincilea la Lachaussée. Bunul public care nu înţelegea nimic, avea ochii plini de lacrimi1 .
Despre ce era vorba? Să fie suprimată pedeapsa cu moartea?
Da şi nu.
Iată faptele:
Patru oameni de lume, patru oameni ca lumea, dintre acei oameni pe care  se poate să-i fi întâlnit prin saloane şi cu care se poate să fi schimbat o vorbă-două, de politeţe, patru bărbaţi, spuneam, au încercat, în înalte cercuri politice, una dintre  acele lovituri îndrăzneţe pe care Bacon le numeşte crime, şi Machiaveli – întreprinderi. Or, crimă sau întreprindere, legea, la fel de brutală cu toţii, le pedepseşte cu moartea. Şi cei patru nenorociţi la asta ajunseseră, arestaţi, deţinuţi ai legii, păziţi de trei sute de cocarde tricolore, sub frumoasele ogive de la Vincennes. Ce se poate face şi cum să se facă? Pricepeţi că nu este cu putinţă să trimiteţi la Greve, legaţi în chip mârşav cu funii groase, într-o căruţă, spate în spate cu acel funcţionar pe care nu se face nici măcar să-l numim, patru bărbaţi ca dumneavoastră şi ca mine, patru oameni de lume! Măcar de ar exista o ghilotină din lemn de acaju!
Păi, nimic altceva decât să abolim pedeapsa cu moartea!
Şi Camera se pune pe treabă!
Băgaţi de seamă, domnilor, că, ieri încă, socoteaţi această abolire drept o utopie, o teorie, un vis, o nebunie, poezie. Băgaţi de seamă că nu este pentru întâia oară când se încearcă să vi se atragă atenţia asupra  căruţei, asupra funiilor groase, asupra oribilei maşinării roşii şi că este ciudat cum această unealtă hidoasă vă sare în ochi, aşa, deodată.
Ba chiar aşa e! Nu din pricina voastră, oameni din popor, suprimă pedeapsa capitală, ci din pricina noastră, deputaţi, ce putem deveni miniştri. Nu vrem ca maşina lui Guillotin să muşte din clasele  sus-puse. Cu atât mai bine dacă asta convine tuturora; noi, însă, ne-am gândit la noi. Ucalegon arde. Să stingem focul. Degrabă, lichidaţi călăul, bifaţi Codul.
Iată aşa, cele mai frumoase combinaţii sociale sunt alterate şi denaturate de un aliaj de egoism. Vâna neagră din marmura albă circulă pretutindeni, apare la tot pasul, sub daltă. Trebuie refăcută statuia.
Bineînţeles că nu este cazul să o declarăm aici: nu suntem dintre aceia care au cerut capul celor patru miniştri. Odată arestaţi aceşti nenorociţi, mânia indignată pe care ne-a inspirat-o atentatul lor, s-a preschimbat, ca la toţi oamenii, într-o milă nesfârşită. Ne-am gândit la prejudecăţile dobândite prin educaţie de către unii dintre ei, la creierul prea puţin dezvoltat al şefului lor, cu fanatism şi obstinaţie recăzut în erezia conspiraţiilor din 1804, încărunţit înainte de vreme în umbra umedă a puşcăriilor statului, la imperativele fatale poziţiei lor comune, la imposibilitatea de a frâna când te afli pe panta aceea abruptă pe care monarhia se lansase, în plină viteză, în 8 august 1829, la influenţa persoanei regale, pe care, până atunci, mizasem prea puţin şi, îndeosebi, la demnitatea cu care unul dintre ei se învăluia aşa cum învăluieşti într-o mantie purpurie, nenorocirea. Facem parte dintre aceia cărora le doream, cu toată sinceritatea, viaţă neştirbită şi care eram gata să ne devotăm acestei cauze. Iar dacă, prin absurd, într-o bună zi, li s-ar fi ridicat un eşafod în Greve, aveam siguranţa că ar fi avut loc o răzmeriţă, pentru a-l dărâma, şi cel care scrie aceste rânduri, s-ar fi alăturat acestei răzmeriţe. Pentru că, este necesar să o spunem, în crizele sociale, eşafodul politic, dintre toate eşafodurile, este cel mai abominabil, cel mai funest, cel mai otrăvit, cel care se cere extirpat cât mai grabnic. Felul acesta de ghilotină încolţeşte printre pietroaiele pavajului şi, cât ai zice peşte, se răspândeşte pretutindeni.
Fiţi cu băgare  de seamă la primul cap ce cade în perioada revoluţionară. Poporul îi prinde gustul.
Eram deci, personal, de acord cu cei ce voiau să-i cruţe pe cei patru miniştri şi – total de acord cu ei, datorită unor raţiuni sentimentale, cât şi politice. Numai că am fi preferat ca să fi ales Camera un alt prilej pentru a propune abolirea pedepsei cu moartea. 
Dacă această abolire mult dorită nu ar fi fost propusă în legătură cu patru miniştri picaţi din Tuileries la Vincennes, ci în legătură cu primul hoţ de drumul mare venit, cu unul dintre acei nenorociţi la care abia vă uitaţi când trec pe lângă dumneavoastră pe stradă, cărora nu le azvârliţi nici măcar o vorbă, de a căror atingere murdară vă feriţi în chip instinctiv; nenorocitul, copil răpciugos fiind, alerga în picioarele goale prin noroiul răscrucilor, dârdâind iernile pe marginea cheiurilor, încălzindu-se la ferestruicile bucătăriilor domnului Véfour, la care prânzeaţi, dezgropând de ici, de colo, câte o coajă de pâine dintr-o grămadă de gunoi şi ştergând-o înainte  de a o mânca, scărmănând, cât e ziua de lungă, râul cu un cui, doar-doar o găsi o para chioară, distrându-se numai cu spectacolul gratuit oferit de serbarea regelui şi de execuţiile din Greve, alt spectacol fără plată; bieţi prăpădiţi pe care foamea îi împingea la furt, iar furtul la celelalte; copii dezmoşteniţi de o societate vitregă, pe care casa de corecţie îi ia în primire la doisprezece ani, la optsprezece – temniţa, şi eşafodul la patruzeci; amărâţi pe care cu o şcoală şi un atelier i-aţi fi putut face buni, morali, utili şi cu care nu ştiţi ce să mai faceţi, vărsându-i, ca pe o sarcină inutilă, ba în furnicarul roşu de la Toulon, ba în temniţa mută de la Clamart, lipsindu-i de viaţă după ce le-aţi luat libertatea; dacă aţi fi propus abolirea pedepsei cu moartea în legătură cu unul dintre  aceşti oameni, ah! şedinţa voastră ar fi fost atunci cu adevărat demnă, măreaţă, sfântă, majestuoasă, venerabilă. De când acei auguşti părinţi din Trente i-au invitat pe eretici la conciliul în numele măruntaielor Domnului, per viscera Dei, nădăjduind convertirea lor quoniam sancta synodus sperat hoereticorum conversionem, nicicând n-ar mai fi fost adunare care să înfăţişeze omenirii spectacol mai sublim, mai ilustru, mai milos. Îi e dat celui puternic să se ocupe de cel mărunt şi slab. Ce frumoasă ar fi o adunare de brahmini luând în mâini cauza atâtor paria. În cazul nostru, cauza nenumăraţilor paria este cauza poporului. Abolind pedeapsa cu moartea, în numele lui, şi fără a aştepta să fiţi direct interesaţi în problemă, aţi fi săvârşit ceva mai mult decât  o operă politică, aţi fi săvârşit o operă socială.
Pe când aşa, încercând suprimarea, nici măcar n-a fost o operă politică, deoarece nu a avut loc în numele abolirii, ci pentru salvarea a patru miniştri nenorociţi, prinşi cu mâna în sacul loviturilor de stat!
Ce s-a întâmplat? Păi, voi nefiind sinceri, noi am fost încrezători. Când poporul a văzut că urmează să fie tras pe sfoară, s-a făcut foc pe întreaga treabă şi, lucru remarcabil, s-a agăţat cu toate puterile de această pedeapsă cu moartea, a cărui sarcină el o poartă în întregime, orice s-ar spune. Din neîndemânarea voastră a ajuns aici. Abordând problema pieziş, în chip necinstit, aţi compromis-o pentru multă vreme. Aţi jucat teatru. Aţi fost fluieraţi.
Şi totuşi s-au găsit câteva suflete bune  care să ia această farsă în serios. Imediat după acea faimoasă şedinţă, procurorii generali au primiut ordinul, prin intermediul cinstitului ministru al justiţiei, de a întrerupe, pe termen nedefinit, orice execuţie capitală. În aparenţă, era un pas mare. Adversarii pedepsei cu moartea respirară uşuraţi. Dar iluzia avu viaţă scurtă.
Procesul miniştrilor se isprăvi. Nu ştiu ce condamnare a fost pronunţată. Cele patru vieţi fură cruţate. Ham fu ales drept cale de mijloc între moarte şi libertate. Terminându-se cu aceste aranjamente, spiritele oamenilor de stat de la conducere înlăturară teama, şi, odată cu teama, pieri şi umanitatea. Nici nu mai fu vorbă de abolirea pedepsei cu moartea; şi, de îndată ce nu mai fu necesară, utopia redeveni utopie, teoria – teorie, poezia – poezie.
Bineînţeles că în închisori însă, existau câţiva nenorociţi de condamnaţi de rând, care se plimbau prin ţarcuri, de cinci sau şase  luni, respirând, definitiv liniştiţi, siguri că vor trăi, luînd amânarea drept graţiere. Dar, aveţi răbdare. 
Călăul se temuse straşnic, ca să spunem adevărul. În ziua când îi auzise pe făcătorii noştri de lege vorbind despre umanitate, filantropie, progres, se crezuse pierdut. Ticălosul se ascunsese, se ghemuise sub ghilotina lui, simţindu-se prost sub soarele lui cuptor, ca o pasăre de noapte în plină zi, străduindu-se să se facă uitat, astupându-şi urchile şi neîndrăznind să sufle. Dispăruse de şase  luni. Nu mai dădea nici un semn de viaţă, treptat însă, în bezna în care trăia, şi-a luat curaj. A tras cu urechea spre Cameră şi n-a mai auzit rostindu-i-se numele. Nu se mai juca nimeni cu acele cuvinte sonore de care se temuse atâta. Nu se mai declamau comentarii ale Tratatului delictelor şi pedepselor. Erau preocupaţi de altele, de cine ştie ce gravă problemă socială, de un drum de ocol, de o subvenţie pentru Opera Comică sau de o luare de sânge de o sută de mii de franci dintr-un buget apoplectic de o mie cinci sute de milioane. Nimeni nu mai gândea la el, tăietorul de capete. Văzând aceasta, omul se linişteşte, scoate capul din vizuină şi priveşte împrejur; face un pas, un altul, ca nu mai ştiu ce şoarece al lui La Fontaine, apoi îşi ia inima în dinţi să iasă complet la lumină de sub eşafodajul său, după care sare pe el, îl cârpăceşte, îl restaurează, îi dă lustru, îl mângâie, îi dă de joacă, îl face să sclipească, reîncepe să ungă bătrâna maşinărie ruginită pe care puturoşenia o stricase; deodată, se întoarce, apucă de păr, la voia întâmplării, în prima gherlă ce se nimereşte, unul dintre nenorociţii aceia ce nădăjduiesc în viaţă, îl trage spre el, îl despoaie, îl leagă, îl face fedeleş şi iată că execuţiile reîncep.
Este înfiorător, dar aşa se scrie istoria.
Da, există o amânare de şase luni acordată nenorociţilor deţinuţi, cărora, în mod gratuit, li s-a agravat în felul acesta pedeapsa, îngăduindu-li-se să ţină iar la viaţă, apoi, fără nici o pricină sau nevoie, fără a se  şti prea bine de ce, aşa, într-o bună dimineaţă, amânarea fu revocată şi, cu răceală, toate acetste fiinţe omeneşti fură iar duse la junghierea planificată.
Ah! Doamne Dumnezeule! Ia, spuneţi-mi: cu ce ne-ar fi deranjat dacă toţi aceşti oameni trăiau? Nu mai e în Franţa suficient aer ca să respire toată lumea?
Trebuie să se fi petrecut ceva cumplit de monstruos în inima acelui mizerabil lefegiu al cancelariei, căruia îi era tot una ce se va întâmpla, ca să se  ridice de pe scaun şi să spună: “E! Nimeni nu mai visează la abolirea pedepsei cu moartea. E timpul să reînceapă ghilotinarea!”
De altfel, trebuie să o menţionăm, niciodată execuţiile nu au avut loc în circumstanţe mai atroce ca de la revisarea amânării din iulie încoace. Niciodată anecdotica legată de Greve n-a fost mai revoltătoare şi n-a dovedit mai cu prisosinţă execrarea pedepsei cu moartea. Această supralicitare a oroarei reprezintă dreapta pedepsire a oamenilor care au repus în vigoare  codul sângelui. Să fie pedepsiţi de opera lor. Aşa se cade.
Se cuvine să cităm unul sau două exemple privind ceea ce a fost înfiorător şi păgânesc în anumite execuţii, trebuie să le facem pe soţiile procurorilor regali să se îmbolnăvească de nervi. Câteodată femeia poate fi o conştiinţă.
Undeva în sud, bănuiam că la Pamiers, către sfârşitul lui septembrie trecut – nu mai ţinem minte limpede locul, ziua şi numele condamnatului, dar le vom regăsi dacă faptul ar fi contestat – spre sfârşitul lui septembrie, deci, au intrat în celula unui om ce amesteca  liniştit cărţile dejoc; i s-a dat a înţelege că urma să moară peste două ore; e ras, tuns, legat straşnic, mărturisit; apoi e dus cu cotiugarul, între patru jandarmi, prin gloată, spre locul execuţiei. Până aici toate sunt bune. Aşa se procedează. Ajuns la eşafod, călăul îl ia din mâinile preotului, îl conduce, îl leagă de taler, apoi dă drumul cuţitului. Triunghiul greu de fier se detaşează cu greutate, cade hurducându-se în şanţurile sale şi, iată intervenţia oribilului, taie omul fără să-l ucidă. Bărbatul ţipă îngrozitor. Călăul zăpăcit, ridică iar cuţitul şi îl lasă să cadă. Cuţitul muşcă din gâtul pacientului încă o dată, dar nu îl despică. Pacientul urlă; urlă şi mulţimea. Călăul reînalţă cuţitul, aşteptând mai mult de la cea de-a treia lovitură. Nimic. A treia lovitură face să ţâşnească al treilea şuvoi de sânge din ceafa condamnatului, dar capul nu cade. Să scurtăm povestea. Cuţitul a urcat şi coborât de cinci ori, de cinci ori a ciuntit condamnatul, de cinci ori condamnatul a urlat sub lovitură şi şi-a clătinat capul viu, implorând milă! Privitorii, indignaţi, înşfăcară pietre şi, făcând dreptate, lapidară călăul. Călăul se grămădi sub ghilotină şi se ghemui după caii jandarmilor. Dar încă nu s-a isprăvit totul. Torturatul, văzându-se singur pe eşafod, se ridicase pe scândură şi, de acolo, în picioare, înspăimântător, şiroind de sânge, susţinându-şi capul pe jumătate tăiat, atârnându-i pe umăr, cerea cu ţipete fără vlagă să fie dezlegat. Mulţimea, cuprinsă de milă, fu pe punctul de a dezarma jandarmii, de a sări în ajutorul nenorocitului ce suportase de cinci ori condamnarea la moarte. În clipa aceea, un valet al călăului, un tânăr de douăzeci de ani, sări pe eşafod, spuse pacientului să se întoarcă cu spatele, să îl dezlege şi, profitând de poziţia muribundului care i se oferea fără nici o  rezistenţă, îi sări în spate şi porni anevoie să taie cât îi mai rămăsese din gât, cu nu ştiu ce cuţit de măcelărie.
Acestea s-au petrecut cu adevărat.
Au fost văzute.
Da.
Conform legii, un judecător trebuia să asiste la această execuţie! Cu un singur semn, ar fi putut opri totul. Ce făcu oare, în fundul trăsurii sale, omul acela, în timp ce un alt om era masacrat? Ce făcea pedepsitorul acela de asasini, în timp de era săvârşit un asasinat în plină zi, sub botul cailor lui, sub geamul trăsurii sale?
Şi judecătorul nu a fost judecat! Şi călăul nu a fost judecat! Şi nici un tribunal nu a anchetat această monstruoasă exterminare a tuturor legilor existente în persoana sacră a unei creaturi a Domnului!
În secolul al şaptesprezecelea, în epoca barbariei codului criminal, sub Richelieu, sub Christophe Fouquet, când domnul de Chalais fu executat în faţa Bouffay-ului din Nantes de către un ostaş neîndemânatic care, în locul unei singure lovituri de spadă, îi dădu treizeci şi patru de lovituri cu o teslă de dogar, asta, cel puţin, păru parlamentului Parisului, neconform procedurilor; avu loc o anchetă şi un proces şi, dacă Richelieu nu fu pedepsit, dacă Chirstophe Fouquet nu fu pedepsit, ostaşul a fost. Nedreptate, cu siguranţă, dar în adâncul căreia se afla o fărâmă de dreptate.
Pe când, în cazul nostru, nimic. Treaba a fost făcută după iulie, într-o epocă a progresului cu moravuri blânde, la un an după celebra lamentare a Camerei, pe marginea pedepsei cu moartea. Ei, da! Fapta a trecut nebăgată în seamă. Jurnalele Parisului au publicat-o ca pe o anecdotă. Nimeni nu a fost îngrijorat. S-a aflat numai că ghilotina fusese dislocată expres de către cineva care voise să dăuneze executorului. Un valet al călăului, izgonit de stăpânul său, făcuse această poznă ca să se răzbune.
Fusese numai o glumă. Să trecem mai departe.
Acum trei luni, la Dijon, a fost dusă la supliciu o femeie. (O femeie!). Şi de data aceasta, cuţitul doctorului Guillotin şi-a făcut serviciul anapoda. Capul n-a fost complet tăiat. Atunci valeţii călăului s-au înhămat la picioarele femeii şi, cu toate urletele nenorocitei, tot trăgând şi împingând, i-au separat capul de trup, prin smulgere.
La Paris, ne-am reîntors pe vremea execuţiilor secrete. Deoarece nu mai îndrăznim să decapităm în Greve, începând cu luna iulie, deoarece ne temem, deoarece suntem laşi, iată ce facem: Am luat nu demult un bărbat, un condamnat la moarte, unul numit Désandrieux, cred; l-am vârât într-un fel de coş, tras pe două roţi, complet închis, zăvorât şi lăcuit; apoi, cu un jamndarm în frunte şi unul în urmă, tiptil şi fără gloată, am depus pachetul la pustia barieră Saint-Jacques. Era opt dimineaţa, abia se luminase. Ajunşi acolo, unde se afla o ghilotină proaspăt înălţată, iar drept public vreo câtava zeci de puşti adunaţi pe maldărul de pietre din apropierea neaşteptatei maşinării, am scos iute omul din coş şi, fără a-i da vreme să-şi tragă sufletul, pe furiş, cu viclenie, ruşinos, i-am şterpelit capul. Asta se numeşte act public şi solemn al unei înalte justiţii. Ridicularizare infamă!
Ce înţeleg oare slujbaşii regelui prin cuvântul civilizaţie? Unde am ajuns? Justiţia înjosită până la stratageme şi şiretlicuri! Legea coborâtă la expediente! Monstruos!
Un condamnat la moarte trebuie deci să fie un lucru de temut, dacă societatea îl cară aşa pe furiş?!
Să fim drepţi, execuţia nu a fost pe deplin secretă. Dimineaţa, se vânduse, cu strigăte, ca de obicei, comunicatul condamnării la moarte, la răscrucile Parisului. Se pare că există oameni care trăiesc datorită acestor vânzări. Auziţi? Din crima unui nefericit, pedepsirea sa, torturile sale, agonia lui, s-a născut o marfă de larg consum, o hârtie de un ban. Vă puteţi închipui ceva mai hidos decât acest bănuţ coclit de sânge? Cine îl culege de pe jos?
Destule exemple! Prea mult. Nu este oribil?! Şi ce puteţi evoca în favoarea pedepsei cu moartea?
Punem această întrebare cu seriozitate; o punem ca să ni se răspundă; o punem criminaliştilor şi nu oamenilor de litere flecăreţi. Ştim că există oameni care socotesc pedeapsa cu moartea un lucru excelent, şi o consideră drept temă la fel de bună ca oricare alta pentru paradoxuri. Altora le place pedeapsa cu moartea numai deoarece îl urăsc pe cutare sau pe cutare ce o atacă. Pentru dumnealor este o problemă cvasiliterară, ţinând de indivizi, de nume proprii. Aceştia sunt invidioşii, care nu le lipsesc jurisconsulţilor, după cum nu le lipsesc nici artiştilor. Filangieri nu duce lipsa  unor Iosif Grippa, cum Michel-Angelo nu duce lipsa unor Torregiani, iar Corneille a Scuderilor.
Nu lor ne adresăm ci, propriu-zis, oamenilor legii, dialecticienilor, gânditorilor, celor care îndrăgesc pedeapsa cu moartea de dragul pedepsei cu moartea, pentru frumuseţea ei, pentru blândeţea ei, pentru milosârdia ei.
Hai, să îşi enunţe pricinile.
Cei care judecă şi condamnă spun că pedeapsa cu moartea este necesară, întâi: deoarece trebuie înlături din comunitatea socială un membru care i-a dăunat şi care îi mai poate încă dăuna. Dacă nu ar fi vorba decât de asta, închisoarea pe viaţă ar fi suficientă. De ce moartea? Obiectaţi că dintr-o închisoare se poate scăpa: păziţi mai bine! Dacă nu credeţi în soliditatea barelor de fier, cum îndrăzniţi să ţineţi menajerii?
Să nu existe călău unde temnicerul este de ajuns.
Dar, – reiau ei – e nevoie ca societatea să se răzbune, societatea să pedepsească. Nici una, nici alta. Răzbunarea aparţine individului, pedepsirea – lui Dumnezeu.
Societatea este la mijloc. Pedeapsa este deasupra ei, răzbunarea – dedesubt. Nici ce este atât de mare, nici ce este atât de mic, nu i se potriveşte. Nu trebuie să “pedepsească pentru a se răzbuna”. Trebuie să corecteze pentru a ameliora. Preschimbaţi astfel formula criminaliştilor, o vom înţelege şi noi şi vom adera la ea. 
Rămâne al treilea şi ultimul motiv propus, teoria exemplului. Trebuie să dăm exemple! Trebuie să înspăimântăm cu spectacolul destinului ce îi aşteaptă pe criminali, pe aceia care ar fi ispitiţi să îi imite! Iată, aproape textual, eterna frază rostită în variante, mai mult sau mai puţin sonore, de rechizitoriile a cinci sute de parchete din Franţa. Ei bine, mai întâi negăm că ar fi vorba de vreun exemplu. Negăm că spectacolul supliciului ar produce efectul scontat. Departe de a lămuri poporul, îl demoralizează şi îi distruge sensibilitatea, deci, orice virtute. Dovezile abundă şi ne-ar încâlci raţionamentul dacă am voi să le cităm. Vom semnala totuşi un fapt între o mie, fiind cel mai recent, de acum zece zile. S-a petrecut la 5 martie, ultima zi a carnavalului. La Saint-Pol, îndată după executarea unui incendiator, numit Louis Camus, un grup de mascaţi porni să dănţuiască în jurul eşafodului încă aburind. Daţi exemple! Lăsata secului vă râde în nas!
Şi dacă, în pofida experienţei, ţineţi totuşi la teoria rutinieră a exemplului, atunci redaţi-ne secolul al şaisprezecelea, fiţi cu adevărat formidabili, redaţi-ni-l pe Farinacci, redaţi-ne juraţii-căznitori, redaţi-ne spânzurătoarea, roata, rugul, estrapada, tăierea urechilor, tăierea în bucăţi, îngroparea de viu, fierberea de viu; redaţi-ne, la toate răscrucile Parisului, ca o simplă prăvălie printre celelalte, tejgheaua hidoasă a călăului, necontenit garnisită cu carne proaspătă. Redaţi-ne Montfaucon, cele şaisprezece coloane de piatră, brutele sale şezând, osuarele sale, bârnele, cârligele, lanţurile, frigările cu schelete, culmea sa de gips pătată de corbi, spânzurătorile sucursale, duhoarea de stârv pe care o răspândeşte vântul de nord-est, în adieri largi, asupra mahalalei Templului; redaţi-ne în permanenţă şi grandoarea lui, giganticul şopron al gâdelui Parisului. Păi nu?! Iată exemple, nu glumă. Iată pedeapsa cu moartea bine înţeleasă. Iată un sistem de tortură de oarecari proporţii, iată ce e într-adevăr oribil, dar e teribil.
Sau, de nu, faceţi ca în Anglia. În Anglia, ţară comercială, când prinzi un contrabandist pe coasta Douvresului, îl spânzuri de dragul exemplului, de dragul exemplului îl laşi să atârne de spânzurătoare; dar, cum intemperiile văzduhului ar putea vicia cadavrul, îl înfăşori precaut, cu o pânză gudronată ca să îl înlocuieşti cât mai rar. Ah, ţară a economiilor! Să ungi spânzuraţii cu gudron!
Şi totuşi, e cât de logic cu putinţă. E modul cel mai uman de a înţelege teoria exemplului.
Dar voi vă închipuiţi cu seriozitate că daţi o pildă când tăiaţi în chip odios beregata unui biet om, în colţul cel mai puţin bătut al bulevardelor mărginaşe? ÎnGreve, în plină zi, treacă-meargă; dar la bariera Saint-Jacques! Şi la ora opt dimineaţa! Cine trece pe acolo? Cine merge acolo? Cine ştie că ucideţi un om acolo? Cine îşi închipuie că daţi un exemplu acolo? O pildă pentru cine? Pentru copacii bulevardului, s-ar părea.
Nu băgaţi de seamă că execuţiile voastre publice se fac pe furiş? Nu băgaţi de seamă că vă ascundeţi? Că vă temeţi şi vă ruşinaţi de fapta voastră?  Că bâlbâiţi ridicol al vostru discite justitiam moniti? Că, în fond, sunteţi zguduiţi, năuciţi, îngrijoraţi, deloc siguri că aveţi dreptate, câştigaţi de îndoiala generală, tăind capete din rutină şi fără a şti prea bine ce faceţi? Nu simţiţi în adâncul inimii că aţi pierdut sentimentul moral şi social al misiunii sângelui cu care predecesorii voştri, bătrânii parlamentari, o săvârşeau, având conştiinţa atât de liniştită? Nu vi se întâmplă, mai des decât lor, să vă răsuciţi noaptea pe pernă? Şi alţii, înaintea voastră, au ordonat execuţii capitale, dar socoteau a avea dreptul să o facă, socoteau că aşa este bine. Jouvenel des Ursins se socotea un jude, Elie de Thorette se socotea un jude; Laubardemont, Lareynie şi Laffemas se socoteau şi ei judecători; voi, în sine avoastră, nu sunteţi siguri de a nu fi asasini!
Părăsiţi Greve pentru Saint-Jacques, mulţimea pentru singurătate, ziua pentru zori. Nu mai faceţi cu fermitate ceea ce faceţi. Vă ascundeţi, credeţi-mă!
Iată respinse toate argumentele în favoarea pedepsei cu moartea. Iată făcute praf şi pulbere toate silogismele parchetului. Iată toate aşchiile rechizitoriilor măturate şi preschimbate în cenuşă. Cea mai umilă gâdilare a logicii dizolvă raţionamentele greşite.
Să nu mai vină aşadar, slujbaşii regelui să ne ceară capete, nouă, juraţilor, nouă, oamenilor, implorându-ne cu glasul mângâietor, în numele societăţii ce trebuie apărată, în numele vindictei publice ce trebuie asigurată, în numele exemplelor ce trebuie date. Retorică – băşici de săpun şi neant! Înţepaţi cu acul aceste hiperbole şi se vor dezumfla! Pe fundul fandoselilor dulcege veţi găsi numai împietrire a inimii, cruzime, barbarie, dorinţă de a-şi dovedi zelul, de a-şi câştiga onorariile. Tăceţi, mandarini! Sub lăbuţa catifelată a judecătorului, se simte gheara călăului.
E greu să-ţi închipui cu sânge rece ce înseamnă un procuror general criminal. E un om care-şi câştigă viaţa trimiţând pe alţii la eşafod.  E achizitorul titular pentru pieţele Greve. De altfel, e un om cu pretenţii de stil şi literatură, bun de gură, sau crezând, cel puţin, aceasta, care poate la nevoie recita un vers latin sau două, înainte de a mâna la moarte, care se străduieşte să aibă efect, care pune în joc amorul său propriu, ah, mizerie! În ramurile în care alţii îşi dăruiesc viaţa, în care există modele, tipuri deznădăjduitor de depărtate, clasici, Bellart, Marchaugy, aşa cum cutare poet îl are  pe Racine şi altul pe Boileau! La dezbateri, el înclină spre ghilotină: e rolul lui, funcţia lui. Rechizitoriul său îi e opera literară; o înfloreşte cu metafore, o înmiresmează cu citate; trebuie să pară auditorilor frumoasă, să placă cucoanelor. Are bagajul său de locuri comune ce par încă foarte noi în provincie, are eleganta sa elocinţă, căutările sale, rafinamentele sale de scriitor. Urăşte cuvântul potrivit aproape la fel de tare ca poeţii noştri tragici din şcoala lui Delille. Să nu vă fie teamă că va spune lucrurilor pe nume. Aşi! Pentru orice idee, a cărei goliciune s-ar revolta, găseşte deghizări complete, alcătuite din tot felul de epitete. Îl găseşte pe domnul Samson, să fie prezentabil. Îmbracă cuţitul în borangic. Bascula se estompează. Înghesuie coşul roşu într-o perifrază. Nu îţi mai dai seama ce este. E dulceag şi decent. Vi-l puteţi închipui, stând nopţile la biroul său, elaborând în răgaz, cât se pricepe de bine, cuvântarea ce va înălţa un eşafod peste şase  săptămâni? Vi-l puteţi închipui asudând sânge şi apă pentru a prinde capul unui acuzat în lanţul articolului cel mai fatal al Codului? Vi-l puteţi închipui tăind, cu ferăstrăul unei legi prost alcătuite, gâtul unui nenorocit? Băgaţi de seamă cum face în lăturile tropilor  şi ale sinecdocilor infuzia a două sau trei texte veninoase, pentru a extrage din ele, cu mare trudă, moartea unui om? Să nu fie adevărat că, pe când scrie, ţine sub masă, în întuneric pesemne, călăul şi că, din când în când, aşază pana pentru a-i spune, cum face stăpânul cu câinele său: “Hai, fii cuminte! Fii cuminte! Acum îţi primeşti osul!”
De altfel, în viaţa intimă, acest slujbaş al regelui poate fi un om cinstit, un tată bun, un fiu bun, un prieten bun, după cum sună toate epitafurile de la Pere-Lachaise.
Să nădăjduim că nu este departe ziua în care legea va aboli aceste posturi funebre. Ar trebui ca atmosfera civilizaţiei noastre să fie suficientă ca să  uzeze pedeapsa cu moartea. 
Câteodată eşti ispitit să crezi că apărătorii pedepsei cu moartea nu au gândit destul la ce înseamnă ea. Dar, numai timp de câteva clipe, puneţi în aceeaşi balanţă o crimă, oricare ar fi ea, şi dreptul acesta exorbitant pe care şi-l arogă societatea de a lua ce nu a dat, pedeapsa aceasta, cea mai ireparabilă dintre pedepsele ireparabile!
Una din două:
Fie că omul pe care-l loviţi este lipsit de familie, nu are părinţi, n-are rădăcini în această lume. Şi, în cazul acesta, n-a primit nici educaţie, nici instrucţie, nimeni nu s-a îngrijit de spiritul său, nimeni nu s-a îngrijit de inima sa; şi atunci cu ce drept ucideţi orfanul acesta nenorocit? Îl pedepsiţi, deoarece, copil, s-a târât pe glod, fără tulpină şi… tutore! Îi imputaţi, cât puteţi, izolarea în care l-aţi părăsit! Nenorocirea să o preschimbaţi în crimă! Nimeni nu i-a deschis ochii, să ştie ce face. Omul acesta este ignorant. Păcatul lui e al sorţii sale, nu al lui. Loviţi un inocent.
Fie că omul are o familie; şi, în cazul acesta vă închipuiţi, oare, că lovitura prin care îi tăiaţi capul, nu îl răneşte decât pe el? Că tatăl său, mama sa, copii săi nu vor sângera? Nu. Ucigându-l decapitaţi întreaga sa familie. Şi în cazul acesta loviţi tot nişte nevinovaţi.
Stângace şi oarbă legiuire; oricum s-ar  suci, loveşte inocentul!
Omul acesta, vinovatul care are o familie, să fie sechestrat. Va putea continua să muncească în penitenciar pentru ai săi. Dar cum să-i ajute să trăiască din fundul mormântului?! Şi, v-aţi gândit, fără să vă cutremuraţi, la ce vor deveni băieţandrii aceia, fetiţele acelea, cărora le înlăturaţi tatăl, adică pâinea? Nădăjduiţi că această familie va aproviziona, peste cincisprezece ani, ei – ocna, ele – teatrul de revistă? Ah, bieţii nevinovaţi!
Când, în colonii, o condamnare la moarte ia viaţa unui sclav, proprietarul omului primeşte o îndemnizaţie de o mie de franci. Cum, plătiţi daune proprietarului şi familiei, nu?! Nu reprezintă el, într-un chip mult mai sacru decât în relaţia sclav-stăpân, proprietatea tatălui său, bunul soţiei, avutul copiilor?
Am dovedit o dată că legea voastră este asasină. Iată dovada că e şi tâlhărească.
Şi mai este ceva. La sufletul acestui om v-aţi gândit? Ştiţi care este starea lui? Îndrăzniţi să îl expediaţi cu atâta uşurinţă? Pe vremuri, cel puţin, poporul credea; în clipa supremă, duhul religiei, ce plutea în aer, putea îmblânzi şi pe cel mai înrăit; un pacient era, în acelaşi timp, un penitent; religia îi deschidea o lume, când societatea îi închidea alta; orice suflet avea conştiinţa lui Dumnezeu; eşafodul era numai un hotar al cerului. Dar ce nădejde mai legaţi de eşafod acum, când poporul nu mai crede? Acum, când toate religiile sunt atacate de vinul sec, aşa cum ne putrezesc corăbiile învechite în forturi, chiar dacă au descoperit în alte vremuri lumi necunoscute? Acum, când până şi copiii îşi bat joc de Dumnezeu? Cu ce drept cufundaţi în ceva, de care voi înşivă vă îndoiţi, sufletele obscure ale condamnaţilor voştri, sufletele acestea aşa cum le-au zămislit Voltaire şi Pigault-Lebrun? Le daţi pe mâna preotului închisorii, bătrân excelent, desigur; dar, oare, crede el şi face pe alţii să creadă? Nu schimbaţi în corvoadă opera sa sublimă? Chiar socotiţi că ar fi preot, omuleţul acesta care se freacă de călăi în căruţă? Un scriitor plin de suflet şi de talent a spus-o înaintea noastră: E un lucru cumplit să păstrezi călăul după ce ai înlăturat duhovnicul!
Desigur, acestea sunt numai “argumente sentimentale”, după cum afirmă anumiţi oameni dispreţuitori ce nu-şi formează logica decât în minte. După noi sunt cele mai bune. Adeseori preferăm argumentele inimiii, argumentelor raţiunii. De altfel, cele două serii sunt întotdeauna legate, să nu o uităm. Tratatul delictelor este grefat pe Spiritul legilor. Montesquieu l-a născut pe Beccaria.
Raţiunea există pentru noi, sentimentul – pentru noi, experienţa, deasemeni, pentru noi. În statele model, în care pedeapsa cu moartea a fost abolită, masa crimelor capitale scade progresiv, din an în an. Meditaţi la aceasta.
Pentru moment, nu solicităm o bruscă şi totală abolire a pedepsei cu moartea, precum aceea în care se angajase cu atâta stupiditate Camera deputaţilor. Dimpotrivă, dorim toate încercările prudenţei, precauţiile şi tatonările ei. De altfel, nu voim numai abolirea pedepsei cu moartea, ci o remaniere completă a legiuirii, în toate formele ei, de sus până jos, de la zăvor la cuţit, şi timpul este unul dintre ingredientele ce trebuie să intre într-o astfel de operă, pentru ca ea să fie bine făcută. Nădăjduim să dezvoltăm, cu alt prilej, sistemul de idei pe care îl socotim aplicabil în această materie. Dar, independent de abolirile parţiale în cazurile falsificării de bani, incendierii, furtului calificat, etc, cerem ca de pe acum, în toate procesele capitale, preşedintele să aibă datoria de a pune juriului următoarea întrebare: A acţionat acuzatul din patimă sau interes? Şi, în cazul în care juriul ar răspunde: Acuzatul a acţionat din patimă, să nu se pronunţe condamnarea la moarte. Asta, cel puţin, ne-ar cruţa de câteva execuţii revoltătoare. Ulbach şi Débacker ar fi salvaţi. Othello nu ar mai fi ghilotinat.
De altfel, să nu ne lăsăm înşelaţi, problema aceasta a condamnării la moarte se coace ca un fruct, zi de zi. Nu va trece mult şi întreaga societate o va rezolva aidoma nouă. 
Criminaliştii trebuie să dea atenţie faptului că în ultimul secol, pedeapsa cu moartea a slăbit. Se îndulceşte. Dă semne de decrepitudine. Semne de slăbiciune. Semnele unei morţi apropiate. Tortura a dispărut. Roata a dispărut. Spânzurătoarea a dispărut. Ciudat lucru? Ghilotina este un progres!
Domnul Guillotin a fost un filantrop.
Da, oribila Themis, cu dinţi ascuţiţi şi vorace, a lui Farinace şi Vouglans, a lui Delancre şi Isaac Loisel, a lui Oppede şi Machault, îşi dă duhul. Slăbeşte. Moare.
Iată că Greve este sătulă. Greve se reabilitează. Bătrâna băutoare de sânge s-a purtat, în iulie, cum trebuie. Vrea, pe viitor, să ducă o viaţă cinstită şi să rămână demnă de ultima sa faptă bună. Ea, care se prostituase cu toate eşafodurile, în ultimele trei secole, e astăzi pudică.
Îi e ruşine de vechea meserie. Vrea să dea uitării numele ei urât. Îl respinge pe călău. Îşi spală pavajul. 
La ora actuală, pedeapsa cu moartea s-a depărtat de Paris. Or, să spunem lucrurilor pe nume, a ieşi din Paris, înseamnă a ieşi din civilizaţie.
Toate simptomele sunt în favoarea noastră. Se pare că şi maşinăria aceea hidoasă sau, mai curând, monstrul acela din lemn şi fier, ce reprezintă pentru Guillotin ceea ce este Galateea pentru Pigmalion, se descurajează şi face mofturi. Privite dintr-un anumit unghi, execuţiile înfiorătoare pe care le-am povestit amănunţit mai sus, sunt semne excelente. Ghilotina ezită. A nimerit greşit. Întreg eşafodajul învechit al pedepsei cu moartea, se strică.
Maşină infamă va părărsi Franţa, suntem siguri şi, dacă este în voia lui Dumnezeu, va pleca şchiopătând, noi având grijă să-i dăm lovituri zdravene.
Să meargă să cerşească ospitalitatea într-altă parte, la vreun popor barbar, nu în Turcia, care se civilizează, nu la sălbatici, care nu o vor ; ci să mai coboare câteva trepte pe scara  civilizaţiei, să meargă în Spania sau în Rusia.
Edificiul social al trecutului odihnea pe trei coloane: preotul, regele, călăul. A şi trecut mult timp de când un glas a spus: Zeii pleacă! Nu de mult, un alt glas a spus: Regii pleacă! E timpul acum să se ridice un alt glas şi să spună: Călăii pleacă!
Astfel, vechea societate se va prăbuşi, piatră de piatră; astfel Providenţa va desăvârşi năzuinţa trecutului.
Celor care au regretat regii, li se poate spune: rămâne Patria. Celor care vor regreta călăul, nu avem ce le spune.
Şi nu va dispărea şi ordinea o dată cu călăul. Bolta societăţii viitoare nu se va prăbuşi, lipsindu-i această cheie hidoasă. Civilizaţia nu este altceva decât o serie de transformări succesive. Ce urmează să vedeţi? Transformarea legiuirii. Codul, în sfârşit, va fi străluminat de blânda lege a lui Hristos, pătrunzând în el. Crima va fi privită ca o boală, şi această treabă îşi va avea medicii ei, care îi vor înlocui pe judecătorii voştri, spitalele ei, ce vor lua locul gherlelor voastre. Libertatea şi sănătatea vor fi la fel. Se va vărsa balsam şi untdelemn, unde se aplică fierul şi focul. Va fi tratat cu milă răul acesta ce a fost tratat cu mânie. Va fi simplu şi sublim. Crucea, substituită spânzurătorii. Asta este tot.

15 martie 1832
Bicetre

I.

Condamnat la moarte !
Au trecut cinci săptămâni de când vieţuiesc cu acest gând, singur cu el, necontenit îngheţat de prezenţa lui, necontenit încovoiat sub greutatea lui!
Pe vremuri, (îmi pare că au trecut ani, nu săptămâni) eram un om ca ceilalţi. Spiritul meu, tânăr şi bogat, era plin de visări. Se juca, dezvelindu-mi-le una după alta, fără orânduire sau ţintă sigură, brodând cu arabescuri ţesătura vieţii, subţire şi aspră. Femei tinere, veşminte episcopale de-ţi luau ochii, bătălii câştigate, teatre pline de zgomot şi lumini, şi iarăşi tinere femei şi plimbări, pe înnoptate, sub braţele larg deschise ale castanilor. Închipuirea mea trăia într-o neţărmurită sărbătoare. Puteam gândi la ce voiam, eram slobod.
Acum sunt arestat. Trupul îmi e înlănţuit într-o carceră, spiritul îmi este încătuşat de o idee. O idee cumplită, sângeroasă, fără iertare! Nu mai am decât un singur gând, o singură convingere, o singură certitudine: sunt condamnat la moarte!
Orice aş face, gândul acesta drăcesc nu se mişcă din loc, stă lângă mine ca un spectru de plumb, singur şi gelos, alungându-mi orice distracţie, faţă în faţă cu nenorocitul de mine, zgâlţâindu-mă cu mâini îngheţate atunci când vreau să-mi întorc privirea ori să închid pleoapele. Se strecoară sub toate chipurile în care spiritul meu fuge de el, se doseşte ca un refren îngrozitor în spatele tuturor cuvintelor ce-mi sunt adresate, se lipeşte împreună cu mine de zăbrelele hidoase ale carcerei, mă obsedează când sunt treaz, îmi pândeşte somnul convulsionat şi reapare în visurile mele cu înfăţişare de cuţit.
Sar, trezindu-mă urmărit de el şi spunându-mi: “E doar un vis!” Dar iată că nici nu avură răgaz ochii-mi grei să se deschidă destul, pentru a vedea acest gând fatal înscris în realitatea imundă ce mă împresoară, pe dalele umede şi năduşite ale celulei, în razele gălbejite ale lămpii, sub ţesătura ordinară a vestmântului, pe chipul întunecos al paznicului a cărui cartuşieră licăre printre zăbrele, că mi se pare cum un glas mi-a şoptit în ureche:  – “Condamnat la moarte!”

II.

Era o dimineaţă frumoasă de august.
Procesul meu începuse de trei zile; de trei zile, numele şi crima mea adunau în fiecare dimineaţă o liotă de spectatori care se abăteau asupra băncilor din sala de audienţe ca nişte corbi asupra unui stârv; trei zile de când trecea şi revenea prin faţa mea toată fantasmagoria aceasta a judecătoriulor, a martorilor, a avocaţilor, a procurorilor regali, fie grotescă, fie sângeroasă, într-una sumbră şi fatală. Nu puteam dormi de grijă şi groază, în timpul primelor două nopţi; într-a treia am dormit de plictiseală şi oboseală. La miezul nopţii, îi lăsaserm pe juraţi să delibereze. Fusesem readus pe paiele carcerii mele şi m-am prăbuşit pe dată, într-un somn adânc, în somnul uitării. Primele ceasuri de odihnă, după multe zile.
Eram cufundat încă în somn, când veniră să mă trezească. De data aceasta, nu fu destul pasul greu şi bocancii cu ţinte ai caraliului, clinchetul cheilor sale, scârţâitul răguşit al zăvoarelor; ca să mă smulgă din letargie, trebui să vorbească în urechea mea şi să-mi zgâlţâie braţul cu palma noduroasă: – “Mişcă-te odată!” Am deschis ochii; m-am ridicat îngrozit, în capul oaselor. În clipa aceea, prin geamlâcul strâmt şi înalt al celulei, am zărit, pe plafonul coridorului, singurul cer pe care mi-e dat să-l văd, acea reflectare gălbuie în care ochii obişnuiţi cu bezna puşcăriei ştiu să recunoască soarele. Îmi place soarele.
– E frumos, am spus gardianului. Rămase o clipă aşa, fără să-mi răspundă, ca şi când n-ar fi ştiut dacă avea rost să irosească o vorbă; apoi, cu oarecare caznă, morfoli pe neaşteptate: “Se poate”.
Am rămas nemişcat, cu mintea încă tulbure, surâzând, cu privirea fixată asupra blândei reverberaţii aurii ce smălţuia tavanul. “O zi frumoasă”, am spus din nou. “Da”, răspunse omul. “Te aşteaptă”.
Cele două cuvinte, aidoma plasei ce împiedică zborul insectei, mă reazvârliră, cu violenţă, în realitate. Am revăzut de îndată, ca iluminate de un fulger, sala întunecoasă a curţii cu juraţi, potcoava la care şedeau judecătorii pe umerii cărora atârnau zdrenţele însângerate, cele trei rânduri de martori cu figuri stupide, cei doi jandarmi de la capetele băncii mele, şi robele negre agitându-se, şi capetele mulţimii orbecăind ca furnicile, în spate, în umbră şi, oprindu-se asupra mea, privirea rigidă a acelor doisprezece juraţi ce vegheaseră cât am dormit eu.
M-am ridicat; îmi clănţăneau dinţii, mâinile îmi tremurau şi nu izbuteam să-mi găsesc hainele, picioarele mi se muiaseră. De la primul pas m-am împiedicat, ca un hamal prea încărcat. Totuşi, mi-am urmat temnicerul.
Cei doi jandarmi mă aşteptau în pragul celulei, îmi puseră iarăşi cătuşe. Aveau o broască foarte complicată, pe care o încuiaseră cu grijă. Nu mă amestecam: o maşinărie peste altă maşinărie.
Am străbătut o curte interioară. Aerul viu al dimineţii mă trezi. Am ridicat capul. Cerul era albăstrui; razele soarelui calde, despărţite de coşurile înalte, desenau unghiuri mari de lumină în înaltul zidurilor prelungi şi cenuşii ale temniţei. Era într-adevăr, o zi frumoasă.
Am urcat o scară în spirală; am străbătut un coridor, apoi un altul, un al treilea; se deschise o uşă scundă. Aerul cald, amestecat cu zgomot, îmi izbi obrazul; era respiraţia gloatei din sala de tribunal. Am intrat.
Apărând, se auzi un zgomot făcut de arme, voci. Băncile se mişcară, trosnind; pe când treceam de-a lungul sălii, între  două mase de oameni îndiguite de ostaşi, mi se părea că sunt centrul prin care treceau sârmele ce mişcau toate feţele acelea căscate şi aplecate spre mine.
În acea clipă mi-am dat seama că nu mai aveam cătuşe; nu mi-am putut aminti nici unde, nici când îmi fuseseră scoase.
Se lăsă o mare tăcere. Ajunsesem la locul meu. În clipa când mulţimea conteni zgomotul, ostoiră şi gândurile mele. Am înţeles limpede, pe neaşteptate, acel lucru pe care până atunci îl întrezărisem ca prin ceaţă numai, şi numai că momentul hotărâtor sosise şi că mă găseam acolo pentru a-mi afla sentinţa.
Să-nţeleagă cine poate, dar felul prin care mi-a trecut prin minte gândul acesta, nu mi-a mai pricinuit groază. Ferestrele erau deschise; aerul şi forfota oraşului pătrundeau nestingherite; sala era luminată, ca şi când ar fi gătit-o pentru vreo nuntă; razele vesele ale soarelui însemnau, ici şi colo, mutrele luminoase ale ferestrelor, când pe podele, când mărite, pe mese, când frânte, prin colţurile camerei; din aceste romburi, stând să se fărâme de prea multă strălucire, în dreptul ferestrelor, fiecare rază tăia în aer câte o prismă imensă de pulbere de aur.
Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulţumiţi, probabil datorită bucuriei de a isprăvi curând. Chipul preşedintelui, iluminat blând de o refleţie a unui geam, avea ceva calm şi bun înscris pe el; şi un asesor tânăr pălăvrăgea, aproape cu veselie, frământându-şi dantela gulerului judecătoresc, cu o doamnă tânără cu pălărie trandafirie, aceasta fiind aşezată, desigur printr-o favoare, chiar în spatele său.
Numai juraţii păreau palizi şi abătuţi, dar asta se datora, de bună seamă, oboselii de a fi vegheat noaptea întreagă. Unii căscau; nimic în înfăţişarea lor nu trăda nişte oameni care ar fi cerut pedeapsa capitală şi nu puteam ghici decât o mare poftă de somn pe obrajii acestor burghezi de treabă.
În faţa mea, se afla o fereastră deschisă. Auzeam hohote de râs pe cheiul florăreselor; şi, pe pervaz, o floricică galbenă, îmbăiată de-a binelea în soare, se ascundea de vânt, ca din joacă într-o firidă a pietrei.
Cum să se fi putut maturiza o idee cumplită în mijlocul atâtor senazţii graţioase? Inundat de aer şi de soare, nu puteam gândi cu nici un preţ la altceva decât la libertate; nădejdea începea să licărească în mine, asemenea zilei ce mă înbia şi, încrezător, îmi aşteptam sentinţa, aşa cu aştepţi slobozirea şi viaţa.
Între timp, sosi şi avocatul meu. Era aşteptat. Mâncase copios şi cu poftă. Ajuns la locul său, se aplecă, surâzând, spre mine:
– Sper, mi-a spus.
– Nu-i aşa? am răspuns cu suflet uşor, zâmbind la rândul meu.
– Da, reluă el; nu le cunosc declaraţia, dar, fără îndoială, au respins premeditarea şi nu mai rămâne decât munca silnică pe viaţă.
– Ce spuneţi, domnule? am răspuns indignat. Mai bine de o sută de ori mort!
Da, moartea! Şi, de altfel, îmi repeta nu ştiu ce glas lăuntric, ce risc spunând aceasta? S-a pronunţat vreodată o condamnare la moarte în alte împrejurări decât la miezul nopţii, la lumina făcliilor, într-o sală îmbâcsită şi sumbră, într-o noapte rece de iarnă, ploioasă? Dar în luna august, la opt dimineaţa, într-o zi atât de frumoasă, cu juraţii aceştia cumsecade, e cu neputinţă! Şi ochii mi se reîntorceau spre gingaşa floricică din soare.
Deodată, preşedintele, care nu-l mai aştepta decât pe avocat, mă pofti să mă ridic. Ostaşii prezentară armele; ca electrizată, întreaga adunare se ridică, la un semn, în picioare. O figură fără însemnătate şi pipernicită, aşezată la o masă deasupra judecătorilor, – bănuiesc că acesta era grefierul, – luă cuvântul şi citi verdictul pronunţat de juraţi, în lipsa mea. O năduşeală îmi curgea din toate membrele; m-am sprijinit de perete să nu cad.
– Avocat, aveţi ceva de spus în legătură cu aplicarea pedepsei? întrebă preşedintele.
Eu, unul, aş fi avut o mulţime de spus; dar nu-mi veni nici un gând. Limba îmi rămase lipită de cerul gurii.
Apărătorul se ridică.
Înţelegeam că se străduia să atenueze declaraţia juriului şi să înlocuiască pedeapsa pe care o provoca, cu cealaltă care mă jignise când îl văzusem că o nădăjduieşte.
Probabil că indignarea mea  întrecea măsura, din moment ce şi-a putut face drum  printr-o mie de emoţii ce îmi copleşeau sufletul. Aş fi vrut să repet cu glas tare ceea ce îi mai spusesem: “De o sută de ori, mai bine mort!”, dar nu mai aveam aer şi n-am putut face altceva decât să-i apuc cu brutalitate braţul, strigând cu o putere ce mă înăbuşea: “Nu!”
Procurorul general se război cu avocatul şi îl ascultam cu o stupidă satisfacţie. După asta, judecătorii ieşiră, apoi reintrară, şi preşedintele citi verdictul.
– Condamnat la moarte! strigă puhoiul. Şi, în timp ce eram dus, toţi se năpustiră pe urmele mele, cu tunetul clădirii ce se prăbuşeşte. Eu, unul, păşeam ameţit şi uluit. În mine avusese loc o revoluţie. Până la verdictul morţii, mă simţisem respirând, palpitând, trăind în acelaşi mediu cu ceilalţi oameni; acum puteam întrevedea limpede un fel de zid între lume şi mine. Nimic nu îmi mai apărea ca mai înainte. Ferestrele acelea însorite şi mari, soarele, cerul limpede, floarea minunată, totul devenise vineţiu şi palid, de culoarea giulgiului. Toţi acei bărbaţi, femei şi copii care se îngrămădeau în calea mea mi se păreau că aduc cu nălucirile.
La capătul scării mă aştepta o trăsură neagră, murdară şi zăbrelită. Când să urc, am privit la întâmplare  prin piaţă.
– “Un condamnat la moarte!”, strigau trecătorii alergând spre trăsură. Distingeam  prin norul ce părea să se fi lăsat între mine şi ceilalţi, două fete care mă priveau nesăţios.
– Grozav, spuse bătând din mâini, cea mai tânără; peste şase săptămâni.

III.

Condamnat  la moarte!
Ei, bine! De ce nu?! Oamenii, îmi amintesc că am citit în nu ştiu ce carte în care nu era de calitate decât lucrul ăsta, oamenii sunt toţi condamnaţi la moarte, cu termene nedefinite. Ce s-a petrecut atât de deosebit în situaţia mea?
Începând cu clipa în care a fost citită condamnarea mea la moarte, câţi n-or fi murit dintre cei care se pregăteau pentru o viaţă lungă! Câţi nu mi-or fi luat-o înainte, care, tineri, liberi şi sănătoşi, aşteptau să îmi vadă capul căzând, în cutare zi, în place de Greve! Câţi, de acum şi până atunci, care merg, respiră în aer liber, intră şi ies după bunul plac,  şi care mi-o vor lua înainte!
Şi, de fapt, după ce să-mi pară rău?! Ziua sumbră şi pâinea neagră a carcerei, gamela cu zeamă lungă din hârdăul celor de pe galere, înjurătura  adresată mie, cel pe care educaţia l-a rafinat, brutalitatea caraliilor şi a temnicerilor, să nu vezi o fiinţă omenească care să te socotească vrednic de o vorbă şi faţă de care am aceleaşi sentimente, să tresar necontenit, fie pentru ce am făcut, fie pentru ce mi se va face; iată, după câte se pare, singurele bunuri pe care mi le poate răpi călăul.
Ah! şi totuşi, e cumplit!

IV.

Trăsura neagră m-a adus aici, în acest hidos Bicetre.
Văzut din depărtare, edificiul e oarecum impunător. Se desfăşoară, proiectat pe orizont, pe tâmpla unui deal şi, dacă nu te apropii, păstrează ceva din străvechea sa măreţie, aerul unui castel regal. Dar pe măsură ce distanţa se micşorează, palatul devine o cocioabă. Pinionii ruinaţi rănesc privirea. Un nu ştiu ce sărăcăcios şi ruşinos murdăreşte aceste faţade regale: s-ar spune că murii sunt bolnavi de lepră. Nu mai există geamuri; canaturile sunt goale; în schimb, bare de fier masiv, încrucişate, de care se lipeşte, ici şi colo, câte un chip slăbănogit de ocnaş sau de nebun.
Aşa arată viaţa văzută din preajmă.

V.

Abia ajuns, nişte braţe de fier mă înşfăcară. Precauţile se înmulţiră: cuţitul este interzis, nu primeşti furculiţă la masă; cămaşa de forţă, un fel de sac de pânză, îmi înconjură braţele; ei răspund de viaţa mea. Am făcut recurs la casaţie. S-ar fi putut ca această afacere incomodă să dureze şase  sau şapte săptămâni şi e important să fiu conservat teafăr şi viu pentru place de Greve.
În primele zile s-au purtat cu mine cu o blândeţe ce mă scotea din fire. Delicateţea caraliului pute a eşafod. Din fericire, nu peste multe zile, obiceiul învinse; mă confundară cu ceilalţi deţinuţi, oferindu-mi o brutalitate egală cu aceea din comportamentul faţă de ei şi nu mă mai fericiră cu acea politeţe neobişnuită ce îmi readucea necontenit în minte călăul. Nu fu singura îmbunătăţire. Tinereţea mea, faptul că eram supus, grija capelanului şi, îndeosebi, câteva cuvinte  latineşti pe care le-am rostit portarului închisorii şi pe care acesta nu le-a înţeles, mă învredniciră să am dreptul la o plimbare, o dată pe săptămână, laolaltă cu ceilalţi deţinuţi şi făcură să dispară cămaşa de forţă ce ma paraliza. După multe ezitări, mi s-a dat şi cerneală, hârtie de scris şi o lampă.
În fiecare duminică, după liturghie, ni se dă drummul la “aer”, la “ora de destindere”. Acolo, stau de vorbă cu deţinuţii; trebuie s-o fac. Sunt oameni de treabă, nenorociţii. Îmi istorisesc coţcăriile lor, că ţi se face părul măciucă; dar  ştiu că se laudă. Mă învaţă să vorbesc în argou, şmechereşte, cum spun ei. E o limbă în toată puterea cuvântului, altoită pe limba generală, ca un fel de excrescenţă hidoasă, sau ca un neg. Câteodată, e de o energie neaşteptată, de un pitoresc înspăimântător: ţi-a dat borşul (îţi curge sângele), a te lua cu vădana (a fi spânzurat), ca şi când funia spânzurătorii ar fi văduva tuturor spânzuraţilor. Capul unui hoţ are două nume: catul de sus, când meditează, gândeşte şi se sfătuieşte despre crimă; dovleacul, când îl taie călăul. Câteodată e caracterizată de spiritul vodevilului: cu călimara pe roate/ şi condeiul la spate (cu tumbărăul şi mătura  pe umăr), raşpel (limba); şi apoi, la tot pasul, cuvinte ciudate, misterioase, urâte şi sordide, apărute de nu ştiu unde: gealatul (călăul), oarba(moartea), valea plângerii (piaţa execuţiilor). Parcă ai avea de-a face cu broaşte râioase şi cu păianjeni. Când auzi vorbindu-se această limbă, capeţi un gust de murdar, de praf, gustul unei grămezi de zdrenţe ce ar fi scuturate în nasul tău.
Cel puţin, oamenii aceştia mă deplâng; sunt singurii. Caraliii, polonicarii şi cei de teapa lor – nu le port pică – sporovăie, râd şi tăifăsuiesc despre mine, în faţa mea, ca despre un lucru.

VI.

Mi-am spus:
– Dacă tot am la îndemână cele trebuincioase scrisului, de ce n-aş scrie? Dar ce să scriu? Strâns între patru ziduri de piatră rece şi goală, cu paşii robiţi, ochii-mi necuprinzând nici un orizont, preocupat mecanic, cât e ziua de lungă, să urmăresc petrecerea înceată a pătratului alburiu pe care ferestruica din susul uşii îl taie în întunecosul perete opus şi, aşa cu am spus-o mai adineauri, singur, faţă în faţă cu o singură idee, gândul crimei şi al pedepsirii, al uciderii şi morţii! Să mai am ceva de spus eu, care nu mai am nimic de făcut pe pământ?! Şi ce-aş putea afla în creierul acesta, veşted şi golilt, care să merite a fi scris?
De ce nu? Dacă tot ce mă înconjoară ete monoton şi fără culoare, oare în mine nu e furtună, luptă, tragedie? Ideea aceasta fixă ce mă obsedează nu mi se înfăţişează ceas de ceas, clipă de clipă, mereu cu alt  chip, tot mai înfiorătoare, mai însângerată, pe măsură ce termenul se apropie? De ce nu încerc să-mi limpezesc mie însumi toate lucrurile violente şi necunoscute pe care le trăiesc, în starea de părăsire totală în care mă văd azvârlit? Desigur, materialul este bogat; şi oricât mi-ar fi viaţa de scurtată, în caznele mele, în temerile mele, în chinurile ce mi-o vor umple, din acest ceas şi până în cel din urmă, tot voi găsi cu ce să-mi tocesc pana şi să sec călimara. De altfel, aceste cazne nu-ţi îngăduie decât un singur mijloc de a le uşura: să le observi; şi să le descrii.
Pe deasupra, cele ce aş scrie, poate n-ar fi fără rost. Acest jurnal al suferinţelor, urmărit ceas de ceas, clipă de clipă, chin de chin, dacă aş putea să-l ţin până în momentul când, fizic, nu voi mai fi în stare să continui; această dare de seamă asupra senzaţiilor mele, în mod necesar neisprăvită, dar pe cât cu putinţă, completă, nu va purta în sine o învăţătură măreaţă şi adâncă? Să nu se afle, pentru cei ce condamnă, vreo lecţie vrednică în acest proces verbal al gândirii ce agonizează, în această progresie a durerii în necontenită creştere, în această, cum să o numesc, autopsie intelectuală a unui condamnat la moarte? Poate că citirea paginilor acestora le va struni mâna să semneze cu mai puţină uşurinţă, lepădarea unui cap ce gândeşte, un cap de om, pe ceea ce ei numesc talerul balanţei justiţiare! Poate, sărmanii, n-au cugetat niciodată la succesiunea aceasta lentă a torturilor, ascunsă în formula expeditivă a unei condamnări la moarte! Să se fi oprit ei măcar odată asupra gândului cutremurător că în omul pe care îl despică, palpită o inteligenţă, o inteligenţă ce mizase pe viaţă, un suflet ce nu se pregătise pentru moarte? Nu. Ei nu văd altceva decât căderea pe verticală a unui cuţit triunghiular şi, de bună seamă, nu socotesc că pentru condamnat ar mai exista ceva înainte sau după acest moment.
Foile de faţă le vor arăta adevărul. Dacă vor fi publicate cândva, ele vor opri o clipă spiritul asupra suferinţelor spiritului; deoarece tocmai pe acelea nu le ghicesc. Triumfă, izbutind să ucidă, eliminând aproape complet suferinţa trupului. Aşi! Parcă despre asta ar fi vorba! Ce înseamnă durerea fizică pe lângă suferinţa morală?! Ţi-e silă şi milă de nişte legi astfel alcătuite! Va veni o zi, şi poate aceste Memorii, ultim confident al unui nenorocit, vor fi contribuit…
Doar să nu se joace vântul prin curtea închisorii cu aceste bucăţi de hârtie, murdare de noroi, după moartea mea, sau să nu putrezească în ploaie, lipite în formă de stea pe geamul spart al vreunui caraliu…

VII.

Să fie ajutor altora, într-o zi, ceea ce scriu aici, să oprească judecătorul gata să judece, să izbăvească nişte nenorociţi, nevinovaţi sau vinovaţi, de agonia la care sunt condamnat? De ce? La ce bun? Ce rost are? Când capul meu va fi tăiat, ce-mi pasă dacă vor cădea şi altele? Oare să-mi fi trecut prin minte asemenea nerozii? Să dărâm eşafodul după ce m-am suit pe el! Ce aş câştiga cu asta?
Cum! Soarele, primăvara, câmpiile înflorite, păsările ce se deşteaptă odată cu zorii, norii, arborii, libertatea, viaţa, nimic din toate astea nu-mi mai aparţine.
Ei, eu sunt acela care ar trebui salvat! Să fie adevărat că nu e cu putinţă, că mâine, ori, poate chiar azi, va trebui să mor? Oare aşa stau lucrurile? Of, Doamne, gând cumplit, că-ţi vine să-ţi sfarmi ţeasta de zidul carcerei!

VIII.

Să socotim ce-a mai rămas:
Trei zile de răgaz după judecarea apelului la casaţie şi pronunţarea sentinţei.
Opt zile de uitare la parchet; după care dosarul, cum spun ei, este expediat ministerului.
Cincisprezece zile de aştepatre la ministru, care nici nu ştie de existenţa lui şi care, totuşi, se presupune că îl va trimite curţii de casaţie, după examinarea personală.
Acolo – clasarea, numerotarea, înregistrarea: ghilotina este aglomerată şi nu poţi trece sub ea decât când ţi-a sosit rândul.
Cincisprezece zile veghezi să nu fi victima vreunei nedreptăţi.
În cele din urmă, curtea se adună, de obicei într-o joi, respinge douăzeci de apeluri în masă şi re-expediază totul ministrului, care le retrimite procurorului general, care le retransmite călăului. Trei zile.
În dimineaţa celei de-a patra zi, substitutul procurorului general îşi spune, înnodându-şi şi  cravata:  – “Ar fi cazul să isprăvim cu afacerea asta”. Şi dacă substitutul grefierului nu este împiedicat de vreun ospăţ cu amicii, se întocmeşte o minută pe marginea ordinului de execuţie, acesta este redactat, pus la punct, expediat şi, în ziua următoare, în zori încă, poţi auzi în place de Greve izbituri de ciocan în scheletul ghilotinei şi crainicii răguşiţi urlând, la răscruci, să-şi spargă plămânii.
În total, şase săptămâni. Fata avusese dreptate.
Or, iată, cinci săptămâni, şase poate, – nu îndrăznesc să fac socoteala – de când mă aflu în celularul din Bicetre şi mi se pare că nici trei zile n-au trecut de joi.

IX.

Mi-am făcut testamentul.
La ce bun? Am de plătit şi cheltuielile condamnării mele; tot ce-mi aparţine abia le acoperă. Ghilotina costă scump.
Las în urmă o mamă, o soţie , un copil.
O fetiţă de trei ani, dulce, trandafirie, gingaşă, cu ochi mari, negri şi păr lung , castaniu.
Avea doi ani şi o lună când am văzut-o ultima oară.
Aşa că, după moartea mea, rămân trei femei fără fiu, fără soţ, fără tată; trei orfane, fiecare în felul său; trei văduve prin lege.
Admit că aş fi pedepsit pe drept; dar ele, aceste nevinovate, ce-au făcut? N-are importanţă; sunt dezonorate, sunt distruse. Aceasta e justiţia.
Nu că aş fi îngrijorat pentru mama mea; are şaizeci şi patru de ani, va muri din pricina loviturii date de mine, sau, dacă o mai duce câteva zile, de-ar avea, până în ultima clipă, puţină cenuşă caldă în căldăruşa cu care se încălzeşte, va  fi mulţumită.
Nici soţia nu mă îngrijorează; şi aşa e suferindă, şi cam înapoiată; şi ea se va stinge.
Doar dacă nu înnebuneşte. Se spune că asta ţine viaţa; cel puţin, nu suferă inteligenţa; doarme – ca moartă.
Dar fiica mea, copilul meu, biata Marie, cea micuţă, care râde, cântă, se joacă, nu gândeşte; pentru ea mă doare.

X.

Iată cum arată celula mea:
Opt picioare pătrate; patru ziduri de piatră cioplită ce se sprijină în unghi drept pe un pavaj de dale înălţat cu o treptă mai sus decât coridorul exterior.
La dreapta uşii, cum intri, un fel de adâncitură, ca o scălămbăială de alcov. Acolo se presară o mână de fân pe care se presupune că deţinutul trebuie să se odihnească şi să doarmă, nescoţându-şi pantalonii de pânză şi haina de sac, pe care le poartă atât iarna, cât şi vara.
Deasupra capului, în loc de cer, o boltă neagră, în ogivă – aşa i se spune – de care atârnă, ca nişte zdrenţe, pânze groase de păianjen.
Nici urmă de fereastră; o uşă al cărei lemn e ascuns în fier.
Greşesc: în mijlocul uşii, mai curând în jumătatea superioară, o deschizătură de nouă degete, tăiată de gratii în chipul crucii şi pe care caraliul o poate deschide peste noapte.
Afară, un coridor destul de lung, luminat, aerisit cu ajutorul unor răsuflătoare din partea de sus a zidului, şi având un fel de despărţituri de zidărie ce comunică între ele printr-o serie de uşi scunde şi boltite; fiecare dintre  aceste despărţituri slujeşte drept vestibul câte unei celule asemănătoare celei în care stau. În acele celule sunt vârâţi ocnaşii care au primit pedepse disciplinare de la directorul gherlei. Primele trei celule sunt păstrate pentru condamnaţii la moarte, deoarece sunt mai la îndemâna caraliului.
Aceste celule reprezintă tot ce a mai rămas din străvechiul castel din Bicetre, aşa cum fusese clădit în secolul al cincisprezecelea de către cardinalul de Winchester, acelaşi care o arsese pe Ioana d’Arc. Am auzit povestindu-se acestea unor curioşi veniţi să mă vadă deunăzi în chilia mea şi care mă admirau de la distanţă, ca pe un animal din menajerie. Temnicerul a luat un bacşiş.
Uitam să vă spun că zi şi noapte, am câte o caraulă de pază la uşa celulei şi nu-mi pot ridica ochii spre lucarna pătrată fără să mă întâlnesc cu o pereche de ochi ficşi, mereu deschişi.
De altfel, puteţi bănui de cât aer şi lumină ai parte în această ladă de piatră.

XI.

Din moment ce ziua nu mai apare, cum poţi umple noaptea? Mi-a venit o idee. M-am ridicat şi mi-am plimbat lampa de-a lungul celor patru ziduri ale celulei. Sunt acoperiţi cu scrieri, desene, cu figuri ciudate, cu nume ce se amestecă şi se şterg unul pe celălalt. S-ar spune că fiecare condamnat a ţinut să lase o urmă, cel puţin aici. Litere negre, albe, cenuşii, scrise cu creion, cretă sau cărbune, adeseori zgârieturi adânci în piatră, ici şi colo caractere ruginii despre care ai crede că au fost scrise cu sânge. Sigur că dacă n-aş fi atât de chinuit, m-ar prinde această carte stranie ce se dezvăluie privirilor mele, pagină de pagină, pe fiecare piatră a celulei. Mi-ar plăcea să realcătuiesc un tot din nenumăratele fragmente de gânduri risipite pe dale; să regăseşti câte un om sub fiecare nume: să redai sens şi suflu vieţii acestor inscripţii mutilate, acestor fraze dezmembrate, acestor cuvinte trunchiate, acestor trupuri decapitate, aidoma celor care le-au scris.
La înălţimea căpătâiului meu, se află două inimi înflăcărate, străbătute de o săgeată. Deasupra: Dragoste pe viaţă. Nenorocitul nu făcea făgăduinţe de lungă durată. Alături, un fel de pălărie cu trei colţuri, cu un mic chip desenat fără pricepere, dedesubt, şi cuvintele: Trăiască împăratul! 1824.
Alte inimi focoase cu această inscripţie caracteristică unei închisori: Îl iubesc şi îl ador pe Mathieu Danvin. Jacques.
Pe peretele opus poate fi citit numele: Papavoine. Majuscula P este brodată cu arabescuri şi înfrumuseţată cu grijă.
O strofă dintr-un cântec obscen.
O cuşmă a libertăţii săpată destul de adânc în piatră, având sub ea: Bories – Republica. A fost unul dintre  cei patru subofiţeri din La Rochelle. Bietul tânăr! Cât de hidoase sunt pretinsele lor imperative politice! Pentru o idee, pentru o fantasmagorie, pentru ceva abstract, această realitate oribilă ce se numeşte ghilotină! Şi eu care mă plângeam, eu, ticălosul, care am comis o crimă adevărată, am vărsat sânge!
Nu caut mai departe. Am zărit trasată în alb, în colţul peretelui, o imagine înfiorătoare – icoana acelui eşafod care, la ora aceasta poate, este înălţat pentru mine. Am fost cât pe ce să scap lampa din mână.

XII.

Degrabă, m-am ghemuit iarăşi pe paiele mele, cu capul ascuns între genunchi. Apoi, temerea copilărească mi se risipi şi o ciudată curiozitate puse iar stăpânire pe mine, îndemnându-mă să merg mai departe cu citirea celor de pe zid.
Am smuls de lângă numele de Papavoine o pânză enormă de păianjen, îngroşată de praf şi întinsă pe colţul dintre  pereţi. Sub această pânză, patru sau cinci nume, perfect lizibile, în mijlocul altora din care n-a mai rămas decât o pată pe perete. – Dantun, 1815. – Poulain, 1818. – Jean Martin, 1821. Castaing, 1823. Am citit aceste nume şi mi-au revenit în minte amintiri lugubre; Dantun, cel care îşi tăiase fratele în bucăţi şi care străbătuse noaptea Parisul, aruncând capul într-o fântână şi trunchiul într-un canal; Poulain, cel care îşi asasinase soţia; Jean Martin, cel care îşi împuşcase tatăl cu pistolul, în clipa când bătrânul deschidea o fereastră; Castaing, acel doctor care îşi otrăvise prietenul şi care, îngrijindu-l în cursul acestei ultime boli, provocată chiar de el, îi dădea, în locul medicamentelor, otravă; şi alături de ei, Papavoine, nebunul cumplit care ucidea copiii cu lovituri de cuţit în cap!
Iată, îmi spuneam, cutremurat de febră, iată cine au fost înaintea mea, oaspeţii celulei acesteia. Aici, pe aceeaşi dală pe care mă aflu, şi-au rumegat aceşti oameni ai crimei şi ai sângelui, ultimele gânduri! În jurul acestor ziduri, în acest pătrat strâmt, şi-au purtat ultimii paşi, asemenea unor animale sălbatice. S-au urmat la răstimpuri scurte; s-ar spune că această celulă nu se goleşte niciodată. Au lăsat locul cald după ei; mie mi l-au lăsat. Îi voi ajunge din urmă, la rândul meu, în cimitirul Clamart, unde creşte iarba atât de grasă!
Nu sunt nici vizionar, nici superstiţios. E probabil că aceste idei mi-au dat febră; dar, pe când visam astfel, mi s-a părut deodată că aceste nume fatale erau înscrise cu foc pe zidul negru; un ticăit din ce în ce mai iute îmi izbucni în urechi; o lumină roşietică îmi umplu ochii; apoi mi se păru că celula ar fi fost plină de oameni, bărbaţi ciudaţi care-şi purtau capul  în mâna stângă şi îl ţineau de gură, capetele lor neavând păr. Toţi mă ameninţau cu pumnul, cu excepţia paricidului.
Am închis ochii îngrozit, văzând toate şi mai limpede.
Vis, viziune sau realitate, aş fi înnebunit dacă nu m-ar fi deşteptat la vreme o impresie neaşteptată. Am fost pe punctul de a-mi pierde echilibrul, simţind cum mi se târa pe piciorul gol, un pântece rece şi nişte labe păroase. Era păianjenul pe care îl tulburasem şi  care fugea.
Asta m-a readus la realitate. Ah, strigoi îngrozitor! Nu, au fost numai fum, închipuiri ale creierului meu pustiu şi convulsionat. Himere în genul lui Macbeth! Morţii sunt morţi. Sunt bine zăvorâţi în morminte. Din închisoarea aceea nu evadezi. Atunci, cum de m-am temut atât?
Mormântul nu se deschide înăuntru.

XIII.

Zilele trecute am văzut ceva hidos.
Abia se crăpase de zi, dar puşcăria răsuna de zgomote. Se auzeau uşile grele deschizându-se şi închizându-se, zăvoarele şi lacătele de fier scârţâind, legăturile de chei ce se loveau între ele, clopotind la centura paznicilor, scările vibrând de sus în jos sub paşii grăbiţi şi glasuri strigându-se şi răspunzându-şi, de la cele două capete ale coridoarelor lungi. Vecinii mei de celulă, ocnaşii de la “negre” ), erau mai veseli ca de obicei. Întreg Bicetre părea să râdă, să cânte, să alerge, să danseze.
Eu, singurul tăcut în acel vacarm, singurul nemişcat în tumultul acela, ascultam mirat şi atent.
Trecu un caraliu.
Mi-am luat inima-n dinţi, l-am chemat şi l-am întrebat dacă era sărbătoare în temniţă. – “Sărbătoare, dacă cvrei! îmi răspunse. Se bat lanţurile ocnaşilor care trebuie să plece mâine la Toulon. Vrei să vezi? Or să-ţi placă.” Pentru un deţinut singur în celulă, era într-adevăr un mare noroc să asişti la un spectacol, oricât de cumplit ar fi fost el. Am primit.
Temnicerul îşi luă precauţiile de rigoare pentru a fi sigur de mine, după care mă conduse într-o mică celulă, goală şi fără nici o mobilă, ce avea o fereastră zăbrelită, dar o fereastră adevărată, la care te puteai sprijini şi prin care puteai vedea cu adevărat cerul.
– De aici, spuse, o să poţi vedea şi auzi. Singur în lojă, ca regele.
Apoi ieşi, încuind în urmă lacăte, broaşte şi zăvoare.
Fereastra da spre o curte pătrată, destul de mare, împrejmuită din patru părţi, ca şi când ar fi fost un zid de o clădire de piatră cioplită, cu şase caturi. Nimic nu poate fi mai jalnic, mai nud, mai trist decât această faţadă cvadriplă, găurită de o mulţime de ferestre zăbrelite, la care  erau agăţate de jos în sus, o droaie de chipuri supte şi gălbejite, strivindu-se unul de celălalt, ca pietrele într-un zid şi toate, putem spune, înrămate de gratiile crucişe. Erau deţinuţi, spectatori ai ceremonialului, aşteptându-şi rândul să intre  în scenă ca actori. Ai fi crezut că ai de-a face cu sufletele chinuite ce stau la răsuflătorile purgatoriului dând spre iad.
Toţi priveau tăcuţi curtea încă goală. Aşteptau. Ici şi colo, printre aceste figuri fără vlagă şi posomorâte, se luminau câteva perechi de ochi vii şi arzători ca nişte  mieji de foc.
Pătratul celularelor ce îmbrăţişează curtea nu este închis. Una dintre  cele patru laturi ale edificiului (acela ce priveşte spre răsărit) e tăiat la mijloc şi e legat de latura vecină printr-o grilă de fier. Această grilă se deschide spre o a doua curte, mai mică decât cea dintâi, blocată ca şi ea,  de ziduri şi pinioane înnegrite.
Împrejurul curţii principale există bănci de piatră, rezemate de ziduri. În mijlocul ei se află o vergea metalică îndoită, menită să poarte un felinar.
Bătu de amiază. Pe neaşteptate, se deschise  o poartă mare, ascunsă într-o adâncitură a peretelui. O căruţă escortată de un fel de ostaşi murdari şi ruşinaţi, cu uniforme albastre, epoleţi roşii şi banduliere galbene, pătrunse  în curte cu zgomot de fiare  vechi. Era escorta galerienilor şi lanţurile lor.
Pe dată, ca şi cum zgomotul acela ar fi deşteptat scandalul puşcăriei, spectatorii de la ferestre, până atunci tăcuţi şi nemişcaţi, izbucniră în ţipete vesele, cântece, ameninţări, imprecaţii mânjite cu hohote de râs, ce te înfiorau ascultându-le. Puteai jura că vezi măştile demonilor, pe fiecarte chip se  adânci o strâmbătură, toţi pumnii îşi făcură loc printre gratii, toate glasurile, toţi ochii ardeau, mă îngrozea să văd atâtea scântei renăscute din cenuşă.
Estimp, caraliii, printre care distingeai, după costumele curate şi frica lor, câţiva curioşi sosiţi de la Paris, se apucară liniştiţi de treabă. Unul dintre ei se căţără în căruţă şi azvârli camarazilor săi lanţurile, zgărzile pentru drum  şi maldăre de pantaloni de pânză. După care îşi împărţiră munca; unii se îndreptară spre un colţ al curţii, să întindă lanţurile lungi pe care le numeau în argoul lor: aţe; alţii risipiră pe pavaj taftalele – cămăşile şi pantalonii; iar cei mai vigilenţi examinau, unul după altul, şbilţurile metalice pe care le încercau apoi, izbindu-le de pavaj să vadă dacă scot scântei, urmăriţi de ochiul atent al căpitanului, un bătrân bondoc. Totul în aclamaţiile batjocoritoare ale galerienilor, pentru care se făceau toate aceste pregătiri şi pe care îi puteam vedea izolaţi în celularul vechi ce da spre curtea mică.
Când gătiră acestea, un domn înveşmântat în broderii de argint, numit domnul inspector, dădu un ordin directorului închisorii; şi nu trecu nici o clipă, că două sau trei uşi scunde vărsară în curte, aproape concomitent şi în valuri, nori de bărbaţi hidoşi, răpciugoşi, urlând. Erau galerienii.
La apariţia lor, veselia de la ferestre se înteţi. Unii dintre ei, cele mai de seamă nume ale gherlei, fură aclamaţi şi aplaudaţi, mărturii de simpatie pe care le primiră cu un fel de mândră modestie. Majoritatea purtau un neam ciudat de pălării împletite de ei înşişi, din paiele celulei, cu forme cât mai aparte, ca pălăria să atragă atenţia asupra capului, prin oraşele prin care vor trece. Aceştia erau şi mai ovaţionaţi. Unul îndeosebi stârni un entuziasm fără margine: un tânăr de şaptesprezece ani cu cap de fetiţă. Ieşea direct  de la “neagra”, unde era închis de opt zile; îşi făcuse un vestmânt întreg de paie, ce îl învelea din cap până-n picioare şi pătrunse în curte, îndoit ca o roată şi învârtindu-se cu agilitate de şarpe. Un saltimbanc condamnat pentru furt. Parcă turbaseră, aşa băteau din mâini şi urlau de bucurie. Galerienii răspundeau şi era înspăimântător să asculţi schimburile de exclamaţii de veselie  între galerienii de fapt şi galerienii in spe. Degeaba se afla de faţă societatea, reprezentată prin temniceri şi curioşi îngroziţi, crima le râdea în nas şi preschimba această cumplită pedeapsă, într-o sărbătoare în familie.
Pe măsură ce soseau, erau împinşi, între  două rânduri de caralii, spre curticica zăbrelită, unde se făcea vizita medicală. Acolo, toţi se străduiau să facă un ultim efort pentru a evita călătoria, căutând câte un motiv în legătură cu sănătatea: boală de ochi, picior şchiop, mână mutilată. Dar aproape în toate cazurile, erau găsiţi buni pentru ea; atunci se resemnau cu toţii, fără să le pese prea mult, uitând în câteva minute pretinsa lor infirmitate de o viaţă întreagă.
Grila curţii mici se redeschise. Un paznic strigă apelul, în ordine alfabetică; ieşiră, unul după altul, şi fiecare ocnaş se duse să se alinieze de-a-n picioarelea într-un colţ al curţii mari, alături de tovarăşul sortit de iniţiala numelui. Astfel, fiecăruia nu-i mai rămânea altă resursă în afara lui însuşi; fiecare îşi cară propriul lanţ, cot la cot cu un necunoscut; şi dacă, din întâmplare un ocnaş îşi găseşte uin prieten, lanţul îi separă. Ultima nenorocire.
Când se adunaseră în jur de treizeci, se închise grila. Un caraliu îi alinie cu bâta, aruncă pe jos în faţa fiecăruia, o cămaşă, o haină şi o pereche de pantaloni din pânză groasă, apoi făcu un semn şi toţi începură să se dezbrace. Un incident neaşteptat preschimbă această umilire în tortură, ca la un semn.
Până atunci timpul fusese destul de frumos; şi dacă aerul era răcit de vântul de miază-noapte al lui octombrie, acesta spărgea când şi când norii cenuşii, făcând o crevasă prin care străbătea câte o rază de soare. Dar, abia îşi despuiaseră deţinuţii zdrenţele temniţei, lăsându-se inspectaţi, goi, de paznicii bănuitori şi de privirile curioase ale străinilor care le dădeau ocol pentru a le examina umerii, că cerul se întunecă şi izbucni, pe neprevăzute, o aversă rece de toamnă,  ce se prăbuşi în torente peste curtea pătrată, peste capetele descoperite, peste membrele dezgolite ale galerienilor, peste zeghiile lor mizerabile, întinse pe pavaj.
Într-o clipă, curtea închisorii se goli de tot ce nu era caraliu sau galerian. Curioşii din Paris se adăpostiseră sub pragurile uşilor.
Ploaia cădea în torente. Nu mai vedeai în curte, pa caldarâmul inundat, decât galerienii în pielea goală, şiroind. O tăcere posacă urmă bravadei lor gălăgioase. Dârdâiau, le clănţăneau dinţii; picioarele slăbite, genunchii noduroşi le tremurau, izbindu-se între ei, te apuca mila să îi vezi lipindu-şi de membrele vinete cămăşile leoarcă, hainele, pantalonii dezgustători de atâta ploaie îmbibată. Goliciunea parcă le pria.
Unul singur, un bătrân, îşi mai păstrase ceva din veselie. Strigă, ştergându-se cu cămaşa udă, că asta nu era în program, apoi se porni pe râs, ameninţând cerul cu pumnul.
După ce îşi îmbrăcară hainele de drum, fură conduşi, câte douăzeci, treizeci, încelălalt colţ al curţii, unde  îi aşteptau lanţurile lungite pe pământ. Aceste lanţuri mari şi puternice, erau tăiate transversal, din  două în două picioare, de alte lanţuri mai scurte la capetele cărora era agăţat câte un şbilţ pătrat ce se deschidea cu ajutorul unei balamale montată într-unul din colţuri şi se închide cu un bulon de fier ce rămâne spânzurat de gâtul galerianului, cât durează călătoria. Când aceste lanţuri sunt întinse pe pământ, închipuie destul de bine şira spinării unui peşte.
Ocnaşii fură obligaţi să se aşeze în noroi şi pe pietroaiele înecate de ploaie; li se făcea proba zgărzilor; apoi, doi fierari ai convoiului, înarmaţi cu nicovale portative, li le potriviră la rece, prin lovituri zdravene de baroase. E un moment cumplit, când şi cei mai viteji îngălbenesc. Fiecare lovitură de baros izbită în nicovala sprijinită pe propriul lui spate, obligă bărbia pacientului să tresalte, din şoc; cea mai mică mişcare dinainte înapoi ar face să-i sară craniul, ca o coajă de nucă.
După această operaţie, erau tuciurii. Nu se mai auzea decât clănţănitul lanţurilor, din când în când, câte un ţipăt şi lovitura surdă a ciomagului caraliilor asupra membrelor recalcitranţilor. Unii plângeau; bătrânii se cutremurau şi-şi muşcau buzele. Priveam îngrozit toate acele profiluri sinistre, înrămate în fier.
Aşa că, după vizita medicală, urmase vizita caraliilor; după vizita caraliilor, potcovitul. Spectacol în trei acte.
Reapăru o rază de soare. Ai fi spus că dădu foc tuturor acestor creieri. Ocnaşii se ridicară deodată, cu o singură mişcare  convulsivă. Cele cinci şiruri se apucară de mâini şi, pe neaşteptate, alcătuiră o horă imensă în jurul vergelei cu felinar. Se învârteau de-ţi venea ameţeală. Cântau un cântec de ocnă, o romanţă în argou, cu o melodie când plângăreaţă, când furioasă ori veselă; din când în când se auzeau zbierete piţigăiate, hohote de râs lătrate şi gâfâite, împletindu-se cu vorbe ciudate; apoi aclamări furibunde; iar lanţurile ce se izbeau între ele, în cadenţă, slujeau drept orchestră acestui cântec mai sălbatic decât scrâşnetul lor. Dacă aş căuta o imagine a sabatului, nici că aş găsi una mai bună.
Se aduse în curte un hârdău mare. Caraliii sparseră hora ocnaşilor, ajutându-se de bâte, şi îi mânară spre hârdăul în care vedeam înotând nu ştiu ce fel de ierburi în nu ştiu ce fel de lichid aburind şi cu aspect de lături. Mâncară.
Şi, după ce mâncară, zvârliră pe pietre resturile de zeamă şi de pâine neagră şi reîncepură să ţopăie şi să cânte. Se pare că asta le este îngăduit în ziua potcovitului şi în timpul nopţii ce urmează.
Urmăream straniul spectacol cu o aviditate atât de mare, cu o curiozitate atât de palpitantă, cu atenţie atât de trează, că uitasem de mine. Un sentiment de adâncă milă mă înfiora şi hohotele lor mă făceau să plâng.
Deodată, în ciuda visului în care căzusem, mi-am dat sema că hora zbierândă se oprise şi amuţise. Şi toate privirile se întorseseră la fereastra la care mă aflam. “Condamnatul la moarte! Condamnatul la moarte!” urlau toţi, arătându-mă cu degetul; şi exploziile de veselie se înmulţiră.
Am împietrit.
Habar n-am de unde mă cunoşteau şi cum mă recunoscuseră.
– Bună ziua! Bună seara! îmi strigară cu rânjetul lor atroce. Unul dintre cei mai tineri, condamnat la galere pe viaţă, cu chipul de plumb lucitor, mă privi cu invidie, spunând: “Are baftă! O să-l cântărească sub cuţit! Adio, frate-miu!”
Nu pot explica ce se petrecea cu mine. Eram, într-adevăr fratele lor. Piaţa Greve este sora Toulonului. Eram chiar mai jos decât ei: mă cinsteau. Mă trecu un fior.
Da, fratele lor! Şi, câteva zile mai târziu, aş fi putut constitui şi eu un spectacol pentru ei.
Rămăsesem la fereastră, nemişcat, ca o stană de piatră, paralizat. Dar văzând cele cinci şiruri care înaintau, năpustindu-se asupra mea cu cuvinetele lor de o prietenie infernală; când am auzit tunetul tumultos al lanţurilor, al zbierătelor, al paşilor lor la picioarele zidului, mi se păru că norul demonilor se căţăra spre celula mea nenorocită; nu mi-am putut stăpâni un strigăt, m-am năpustit asupra uşii s-o sfărâm; dar nu există nici o şansă să scap: zăvoarele erau pe dinafară. Izbeam în ea; plângeam de ciudă. Apoi mi se păru că aud şi mai aproape glasurile înspăimântătoare ale galerienilor. Credeam că văd deja apărând capetele lor hidoase la marginea ferestrei, am strigat încă o dată, înspăimântat şi am leşinat.

XIV.

Când mi-am revenit, se înnoptase. Eram întins pe ruina unui pat: un felinar ce atârna de plafon îmi îngădui să văd şi alte paturi alături de al meu, în aceeaşi stare. Am înţeles că fusesem dus la bolniţă.
Am rămas câteva clipe treaz, dar fără nici un gând şi fără amintiri, dăruit bucuriei de a mă afla lungit într-un  pat. Desigur, în altă perioadă, acest pat de spital şi de închisoare, m-ar fi făcut să dau înapoi de dezgust şi de milă; se simţeau paiele prin saltea. Ce importanţă mai avea?! Membrele mi se puteau desţepeni, de voie, pe aşternutul aspru; sub pătură, oricât de subţire ar fi fost, simţeam cum, încetul cu încetul, dispare frigul cumplit pe car e îl purtam în măduva oaselor şi cu care începusem să mă obişnuiesc. Am readormit.
Un zgomot puternic mă trezi; mijeau zorile. Zgomotul venea de afară; patul îmi era lipit de fereastră; m-am ridicat în capul oaselor să văd ce se întâmplă.
Fereastra dădea spre curtea mare din Bicetre, curtea era  plină de oameni; două şiruri de veterani abia dacă puteau ţine liberă, în mijlocul mulţimii, o cale îngustă de-a lungul curţii. Printre  aceste două rânduri de ostaşi treceau încet, hurducate de fiecare piatră, cinci căruţe lungi încărcate cu bărbaţi: plecau ocnaşii.
Căruţele n-aveau coviltir. Câte una era destinată fiecărui lanţ. Deţinuţii şedeau pe margini, sprijinindu-se unul de celălalt, despărţiţi de lanţul comun, întins pe lungimea căruţei, la capătul căreia stătea în picioare un caraliu, cu puşca încărcată. Fiarele lor zăngăneau şi, la fiecare împiedicare a căruţei, li se vedeau capetele tresărind şi picioarele bălăgănindu-se.
O ploaie măruntă şi pătrunzătoare îngheţa aerul şi le lipea pantalonii de genunchi; din cenuşii, cum fuseseră, deveniseră negri. Bărbile lungi, pletele scurte şiroiau, chipurile le erau livide; îi vedeam tremurând, cu dinţii clănţănindu-le de furie şi frig. Nu puteau face nici o altă mişcare. Odată agăţat în lanţ, nu mai eşti decât o rotiţă din această hidoasă maşinărie ce se mişcă precum un singur om. Inteligenţa trebuie să abdice. Şbilţul o condamnă la moarte; şi animalul însuşi nu-şi mai poate îngădui nevoi sau pofte decât la ore fixe. Aşa, nemişcaţi, majoritatea goi pe jumătate, cu capetele descoperite şi picioarele clopotite, îşi începeau călătoria de douăzeci şi cinci de zile, căraţi de aceleaşi căruţe, îmbrăcaţi cu aceleaşi straie, sub soarele lui cuptor sau ploile reci de noiembrie. S-ar spune că oamenii ar voi ca cerul să le fie părtaş la jumătate din sarcinile de călăi.
Între gloată şi căruţe se iniţiase nu ştiu ce dialog oribil: înjurături dintr-o parte, bravări de cealaltă; imprecaţii din ambele părţi; dar, la un semn al căpitanului, văzui loviturile de ciomag curgând cu nemiluita şi la voia întâmplării în căruţe, peste umeri sau capete, şi toate reintrară în calmul exterior numit ordine. Dar ochii musteau de răzbunare şi pumnii nenorociţilor se crispau pe genunchii lor.
Cele cinci căruţe, escortate de jandarmi călări şi de caralii pe jos, dispărură pe rând, pe poarta înaltă şi boltită a închisorii Bicetre; la urmă, o a şasea în care se hâţânau, una peste alta, cazane, gamele de alamă şi lanţuri de schimb. Câţiva caralii, întârziaţi pe la cantină, ieşiră în goană, să-şi ajungă din urmă escuada. Mulţimea se  scurse. Întreg spectacolul se stinse ca o fantasmagorie. Auzeam tot mai încet, pierzându-se în aer, zgomotul greoi al roţilor şi al copitelor cailor pe calea pavată a Fontainebleau-ului, plesnetul bicelor, zăngănitul lanţurilor, urletele gloatei care ura nenorocire galerienilor ce plecau la drum.
Şi acesta e numai începutul!
– Ce-mi tot îndruga avocatul? Galere! Da! Mai curând de o mie de ori mort, mai curând eşafodul decât galera, mai curând neantul decât infernul; mai curând îmi ofer gâtul cuţitului lui Guillotin, decât şbilţul convoiului cu galerieni! Galere, Doamne!

XV.

Din nefericire, nu eram bolnav. A doua zi a trebuit să ies din bolniţă. Celula m-a înghiţit din nou.
Nu sunt bolnav! Bineînţeles, sunt tânăr, sănătos, puternic. Sângele curge în voie prin vinele mele; toate membrele mele ascultă de câte capricii aş avea; am un trup şi un spirit robust, clădite pentru o viaţă lungă; de, toate astea sunt adevărate şi totuşi, sufăr de o boală, o boală mortală, o boală născocită de om.
De când am ieşit din bolniţă, mă chinuie un gând înăbuşitor, un gând ce mă înnebuneşte, şi anume că aş fi putut evada dacă mi s-ar fi dat prilejul. Doctorii aceia, surorile, păreau să se intereseze de mine. Să mori atât de tânăr şi de o astfel de moarte! Îmi venea să cred că mă plângeau, aşa se adunau la căpătâiul meu. Aşi, simplă curiozitate! Şi apoi, indivizii ăştia care vindecă, te vindecă de o febră, nu de condamnare la moarte. Şi totuşi, le-ar fi atât de uşor! O uşă deschisă – ce contează la ei!!
Acum nu mai sunt şanse! Apelul îmi va fi respins, pentru că toate sunt cum trebuie să fie; martorii au mărturisit cum trebuie, avocaţii au pledat cum trebuie, judecătorii au judecat cum trebuie. Eu nu contez, doar dacă… Nu, nebunie! Nu mai e nici o nădejde! Apelul e o funie ce te ţine atârnat deasupra prăpastiei şi pe care o auzi trosnind în fiecare clipă, până ce se rupe. Ca şi cum cuţitului ghilotinei i-ar trebui şase  săptămâni ca să cadă.
Şi dacă m-ar graţia? Să mă graţieze! Cine? De ce? Cum? E cu neputinţă să fiu graţiat. Exemplul, cum spun ei!
Nu mai sunt decât trei paşi de făcut: Bicetre, la Conciergerie, piaţa Greve.

XVI.

În decursul puţinelor ceasuri petrecute  la bolniţă, mă aşezam lângă o fereastră, la soare – care reapăruse – sau, cel puţin, primind din soare atât cât îmi îngăduiau zăbrelele.
Stăteam aşa, cu capul greu şi arzându-mi în mâini, era mai mult decât puteau duce, ţineam coatele pe genunchi, picioarele căţărate pe o stinghie a scaunului; nenorocirea mă face să mă îndoi şi să mă adun ca şi când n-aş mai avea nici oase, nici carne pe trup.
Miasmele sufocante ale gherlei mă înăbuşeau mai dihai ca oricând, încă îmi zuruiau în urechi zgomotele lanţurilor galerienilor, mi-era silă, mi-era tare silă de Bicetre. Gândeam că bunului Dumnezeu ar fi trebuit să i se facă milă de mine şi să îmi trimită măcar o păsărică, să-mi cânte pe streaşină.
Nu ştiu dacă Dumnezeu sau diavolul îmi ascultă rugăciunea; dar, aproape în aceeaşi clipă, am auzit înălţându-se sub fereastra mea un glas, dar nu al unei păsări, ci ceva mult mai plăcut: vocea pură, proaspătă, catifelată a unei fetiţe de cincisprezece ani. Am ridicat capul tresărind şi am ascultat cu nesaţ cântecul. Era o melodie molcumă, un fel de uguit trist şi pătrunzător; iată-i cuvintele:
Zău, chiar în strada Mail
M-au înşfăcat copoii,
Că nu-s domn,
Ce mai! Trei ditamai curcani
Curcani! Şi-acuma-s în pom!
Au tăbărât copoii
Şi-acuma sunt în pom.

Mi-e greu să mărturisesc cât mi-a fost de mare dezamăgirea. Glasul continuă:

Au tăbărât copoii,
Că nu-s domn.
Şi m-au legat burduf,
Acuma sunt în pom,
Sticleţii nu au somn,
Acuma sunt în pom.
Pe drum, vezi c-am ginit
Un şmecher – cu copoii
Treceam, şi-acu-s în pom.

Un şmecher am ginit,
Că nu-s domn,
Mergi la gagica mea,
Zic, zi-i că sunt în pom,
M-au pus, bă, la poprire
Şi-acuma sunt în pom.
Gagica face spume:
Să-mi spui ce-ai şterpelit?
Şi eu, care-s în pom.

Să-mi spui ce-ai şterpelit?
Că nu-s domn.
Am jumulit un nene
Lovelele-am oprit
Şi-acuma sunt în pom,
Lovelele şi ceasu
Şi-acuma sunt în pom,
Şi cheile-unui nene
Şi-acuma sunt în pom.

Gagica – foc, ce mai!
Că nu-s domn,
O-ntinde spre Versailles,
Mă ştie că-s în pom,
Nu-i fie de deochi
Vorbeşte-n patru ochi
Cu Regele, că-i domn,
Ce dracu mă mai ţine,
Doar ştie că-s în pom!

Ce dracu mă mai ţine,
Doar nu-s domn!
Şi dac-ar fi s-o şterg –
Acuma sunt în pom –
La popă-o duc cu mine,
Acuma sunt în pom,
Iau şi-un ţol alb – ce bine!
Acuma sunt în pom,
La nuntă ca să merg,
Acuma sunt în pom.

La nuntă o s-o duc,
Că sunt domn.
Dar Regele, să crape,
Acum de-abia-s în pom:
Gagicu – o să ţi-l duc,
Acum de-abia-s în pom,
Să-l spânzur de un nuc,
Zău, dacă nu-s în pom.

N-am auzit mai mult, nici n-aş fi putut, chiar de voiam. Înţelesul cumplitei jelanii, desprins pe jumătate, pe jumătate tăinuit, lupta dintre tâlhar şi caraulă, hoţul pe care îl întâlneşte şi pe care-l trimite soţiei lui, solia înfiorătoare: am ucis un om şi sunt arestat; femeia aceea care aleargă la Versailles cu o jalbă şi acea Majestate indignată care ameninţă vinovatul cu spânzurătoarea; şi toate astea cântate pe o melodie atât de dulce şi cu glasul cel mai blând ce a legănat cândva auzul omenesc!… Am îngheţat, năucit; m-am prăbuşit. Cuvintele acestea monstruoase, rostite de buze rumene şi proaspete, erau respingătoare. Parcă ar fi fost balele unei râme pe un trandafir.
Nu pot explica ce simţeam; eram pe cât de rănit, pe atât de mângâiat. Argoul cavernei şi al ocnei, această limbă însângerată şi grotescă, acest grai hidos, împreunat cu o voce de fată, punte gingaşă între glasul fetiţei şi al femeii! Toate cuvintele acelea diforme şi prost alcătuite, cântate, ritmate, perlate!
Ah, ce lucru înfiorător e temniţa! E străbătută de un soi de venin ce murdăreşte tot. Totul se veştejeşte, chiar şi cântul unei fete de cincisprezece ani! Dacă descoperi o pasăre, ea va avea aripile năclăite în noroi; de culegi o floare pe care o miroşi cu încântare, pute.

XVII.

Ei, dacă aş evada, cum aş mai alerga pe câmpii!
Nu, n-ar trebui să fug. Asta atrage privirirle şi bănuiala. Dimpotrivă, să merg încet, cu fruntea sus, cântând. Să fac rost de o treanţă albastră cu desene roşii, asta deghizează bine. Toţi zarzavagii din împrejurimi poartă câte una.
Pe lângă Arcueil, ştiu o margine de codru ce împrejmuise o mlaştină şi unde, când eram la colegiu, mergeam cu colegii joile, să prindem broaşte. Acolo m-aş ascunde până seara.
O dată cu căderea nopţii, aş reîncepe să alerg. M-aş duce la Vincennes. Nu, n-aş putea, din pricina râului. La Arpajon. Ba ar fi fost mai cu cap s-o iau spre Saint-Germain şi să merg la Havre, să mă îmbarc pentru Anglia. Acum nu mai contează! Ajung la Longjumeau, trece un jandarm; îmi cere paşaportul…  sunt pierdut.
– Ah, visător nemernic, mai întâi sparge zidul gros de trei picioare, ce te ţine prizonier! Moarte! Moarte!
Când te gândeşti că, atunci când eram copil, am venit aici, la Bicetre, să văd puţul cel mare şi nebunii!

XVIII.

Scriind acestea, lumina lămpii a devenit tot mai pală, ziua a sosit, orologiul paraclisului a bătut de şase.
Ce înseamnă asta? Caraliul de rând a intrat în celula mea; şi-a scos şapca, mi-a dat bineţe, s-a scuzat că mă turbură şi m-a întrebat, îmblânzindu-şi glasul aspru pe cât îi stătea în putinţă, ce doream la micul dejun.
M-a trecut un fior: – Azi să fie?…

XIX.

Azi este!
Însuşi directorul penitenciarului a venit să mă vadă. M-a întrebat cu ce mi-ar putea fi plăcut sau folositor; că n-ar fi voit să mă plâng de el sau de cei din subordinele sale, m-a întrebat de sănătate şi  de cum îmi petrecusem noaptea; plecând, mi-a vorbit cu domnule.

XX.

Nu-i trece prin gând temnicerului ăstuia că aş avea de ce să mă plâng de el sau de caralii lui. Are dreptate, ar fi urât din partea mea să mă plâng; îşi face meseria, m-au păzit bine; şi, mai mult, la sosire şi la plecare, s-au purtat cu bună cuviinţă. Nu se cade să fiu mulţumit?
Gardianul acesta de treabă, cu zâmbetul său blajin, cu cuvintele lui mângâietoare, cu ochiul său galeş şi la pândă, cu labele butucănoase şi mari, e încarnarea temniţei înseşi, e Bicetre preschimbat în om.
Toate sunt temniţă în jurul meu; o regăsesc în toate chipurile, sub chipul omului, ca şi sub chipul zăbrelelor sau al zăvorului.
Zidul acesta e temniţa cu chip de piatră; uşa e temniţă cu chip de lemn; caralii – temniţă în carne şi oase.
Temniţa este o fiinţă oribilă, completă, indivizibilă, jumătate-casă, jumătate-om. Eu sunt prada ei; mă cloceşte, mă înlănţuie cu toate mădularele; mă strânge între zuidurile de granit, mă zăvoreşte cu lacăte de fier şi mă veghează cu ochi de caralii.
Ah, nenorocitul de mine, ce-o să mi se întâmple? Ce-or să facă cu mine?

XXI.

M-am liniştit, totul s-a sfârşit, s-a sfârşit de-adevăratelea. Am scăpat de neliniştea cumplită în care mă azvârlise vizita directorului.
Trebuie s-o mărturisesc, mai nădăjduiam încă… Acum , slavă Domnului, nu mai nădăjduiesc!
Iată ce s-a petrecut:
Când tocmai bătea de şase şi jumătate – nu, era şi un sfert – uşa celulei mele s-a deschis din nou. Un bătrân cu păr alb, învestmântat într-o redingotă brună, intră. Îşi înlătură puţin redingota şi atunci am zărit o sutană şi dantela ce poartă preoţii pe piept. Era un  preot.
Preotul acesta nu era cel al închisorii, asta era cumplit.
Se aşeză în faţa mea cu un surâs binevoitor, apoi clătină capul şi îşi ridică ochii spre cer, adică spre bolta celulei. L-am înţeles.
– Fiul meu, spuse, eşti pregătit?
I-am răspuns fără glas:
– Nu sunt pregătit, dar sunt gata.
Totuşi, mi se tulbură vederea, membrele îmi fură inundate de o sudoare îngheţată, şi, în acelaşi timp, am simţit tâmplele zvâcnindu-mi şi urechile vâjâindu-mi.
Pe când mă clătinam pe scaun, ca şi când aş fi dormit, bătrânelul vorbea. Cel puţin aşa mi se părea, şi-mi amintesc că i-am văztu buzele mişcându-se, mâinile agitându-se, ochi strălucindu-i.
Uşa se redeschise. Zgomotul zăvoarelor ne trezi, pe mine – din prostia mea, pe el – din vorbire. Apăru un fel de domn cu haine negre, întovărăşit de directorul penitenciarului; mă salută reverenţios. Omul avea întipărit pe chip ceva din tristeţea oficială a salariaţilor pompelor funebre. Ţinea în mână un sul de hârtie.
– Domnule, mi-a spus, surâzând curtenitor, sunt aprod al curţii regale din Paris. Am cinstea să vă aduc un mesaj din partea domnului procuror general.
Îmi trecu primul şoc. Îmi reveni întreaga prezenţă de spirit.
– Domnul procuror general, i-am replicat, e acela care a solicitat capul  meu cu atâta nerăbdare, nu? Într-adevăr, e o cinste pentru mine să îmi scrie. Nădăjduiesc că moartea mea îi  va face mare plăcere; n-ar fi agreabil pentru mine să ştiu că a cerut-o cu atâta căldură şi că, de fapt, îi era indiferentă.
Am spus acestea, după care am reluat cu glas hotărât:
– Citiţi, domnule!
Începu să dea  citire unui text lung, ridicând glasul la sfârşitul fiecărui rând şi împiedicându-se la mijlocul fiecărui cuvânt. Era respingerea apelului meu.
– Execuţia va avea loc astăzi în place de Greve, adăugă, odată sfârşită lectura, fără a mai ridica privirile de pe hârtia timbrată. Plecăm la orele şapte şi jumătate fix, spre Conciergerie. Veţi avea bunătatea, domnule, să mă urmaţi?
De câteva clipe, nu-l mai urmăream. Directorul sporovăia cu preotul; el stătea cu ochii înţepeniţi pe hârtie; eu priveam uşa, ce rămăsese întredeschisă… – Ah, ticăloşii! Patru puşcaşi pe coridor!
Aprodul repetă întrebarea, de data aceasta privind spre mine:
– Când veţi dori, i-am răspuns, vă stau la dispoziţie!
Salută, spunând:
– Voi avea cinstea să viu să vă iau într-o jumătate de ceas.
După aceasta, mă lăsară singur.
– Doamne, un mijloc de fugă! Orice mijloc! Trebuie să evadez! Trebuie! Acum! Pe uşă, pe fereastră, pe acoperiş! Chiar de-ar fi să-mi las carnea pe bârne!
Blestemaţi fie toţi dracii! Ţi-ar trebui o lună ca să dai o gaură în zidul ăsta, şi încă cu scule bune, iar eu n-am barem un cui şi nici măcar  o oră de-acum înainte!

XXII.

Iată-mă transferat, cum sună procesul verbal. Dar drumul face să fie istorisit.
De îndată ce sună de şapte şi jumătate, aprodul se înfăţişă din nou în pragul celulei mele:
– Domnule, îmi spuse, vă aştept. Ei da, şi el, şi alţii!
M-am ridicat şi am făcut un pas; am crezut că nu îl voi putea face pe al doilea, atâta îmi era de greu capul şi picioarele, fără vlagă. Totuşi, mi-am revenit şi am mers mai departe, destul de hotărât. Înainte de ieşi din celulă, i-am aruncat o ultimă privire. Îmi iubeam celula. Şi-apoi o lăsasem goală, deschisă: avea un aer ciudat.
De altfel, nu va fi aşa pentru multă vreme. E aşteptat cineva astă-seară, spuneau caraliii, unul pe care curtea cu juraţi e pe cale să-l preschimbe în condamnat la moarte.
La cotul coridorului, ne ajunsese din urmă preotul închisorii; tocmai isprăvise micul dejun.
La capătul celularului, directorul m-a apucat prieteneşte de mână şi mi-a întărit escorta cu patru veterani.
În faţa uşii bolniţei, un bătrân îmi strigă: “Rămas-bun!”
Am ajuns în curte. Am inspirat adânc: asta mi-a făcut bine.
N-am mers mult timp în aer liber. O trăsură cu cai de poştă adăsta în prima  curte: aceeaşi trăsură ce mă adusese – un fel de cabrioletă lunguiaţă, despărţită în două de o plasă de sârmă transversală, atât de deasă, de ai fi spus că e tricotată. Fiecare dintre  cele două compartimente are câte o uşă, una în faţă, alta în spate. Totul atât de murdar, de negru, de prăfuit, încât dricul săracului pare un rădvan arhieresc pe lângă aceasta.
Înainte de a fi îngropat în acest mormânt pe două roţi, am aruncat o privire în curte, una dintre  acele privire deznădăjduite în faţa căreia ai crede că zidurile trebuie să se năruie. Curtea, un fel de mică piaţetă plantată cu pomi, era mult mai aglomerată de spectatori, decât fusese cu prilejul plecării galerienilor. Gloata sosise.
Ca şi atunci când plecase convoiul, cădea o ploaie de toamnă, o ploaie măruntă şi rece care  cade şi acum, în clipa când scriu, care va cădea, de bună seamă, toată ziua, care va dura mai mult decât mine.
Drumurile erau desfundate, curtea plină de noroi şi apă. Mi-a făcut plăcere să văd mulţimea nămolindu-se.
Urcarăm; aprodul şi un jandarm – în despărţitura din faţă; preotul, eu şi un alt jandarm – în cealaltă. Patru jandarmi călări – în jurul trăsurii. Deci, fără vătăşel, opt pentru unu.
Pe când urcam, am auzit o bătrână spunând: “Asta-mi place mai mult decât lanţul”.
Cred şi eu. E un spectacol pe care îl cuprinzi dintr-o singură clipire; vezi repede. La fel de frumos, dar mai comod. Nimic nu-ţi fură ochiul. Un singur om şi, pe umerii lui, tot atâta nenorocire cât pe umerii tuturor galerienilor la un loc. Numai că nu e împrăştiat; o băutură concentrată, mult mai gustoasă.
Trăsura se mişcă! A scrâşnit surd, trecând pe sub bolta porţii mari, apoi a ieşit în alee; şi porţile grele din Bicetre s-au închis în urma ei. Eram uluit cum mă pot duce, ca pe un om fără cunoştinţă, care nu se poate mişca, nici striga şi care aude cum e înmormântat. Abia de auzeam cihoaiele, atârnând pe grumajii cailor de poştă, clincănind cadenţat, sughiţând parcă, roţile, înrămuite în fier, zdrelind pavajul,sau trăsura icnind, când săreau din făgaş, galopul răsunător al jandarmilor din jurul nostru, biciul vătăşelului şuierând. Asemănam toate cu un vârtej ce mă lua cu sine.
Prin gratiile unei ferestruici tăiate în faţa mea, privirile mi se opriră, fără să-mi dau seama, pe o inscripţie gravată cu slove mari, deasupra porţii din Bicetre: Ospiciu al bătrâneţii.
– Ia te uită, mi-am spus; s-ar zice că sunt unii ce îmbătrânesc aici.
Şi aşa cum se întâmplă când eşti între veghe şi somn, am rumegat această idee în mintea înţepenită de durere. Deodată, ieşind din alee în drumul mare, trăsura schimbă vederea din dreptul ferestruicii. Binişor, se încadrară turlele lui Notre-Dame. Cei ce se află în turlă, acolo unde este steagul, vor vedea bine, mi-am spus zâmbind prosteşte.
Cred că în clipa aceea reîncepu să vorbească preotul; l-am lăsat să sporovăie, cu răbdare. Urechile îmi erau împuiate de zgomotul roţilor, de galopul cailor, de biciul vătăşelului. Un zgomot mai mult.
Ascultam în tăcere căderea acelor cuvinte tărăgănate care îmi aromeau duhul, precum susurul unui izvor şi care se petreceau prin faţa mea, mereu altele şi mereu aceleaşi, ca şi ulmii tineri şi chinuiţi de pe cale, când glasul muşcător şi sacadat al aprodului aşezat în faţă, mă deşteptă.
– Ei, părinte! spuse, aproape vesel, ce noutăţi aţi mai aflat? Rostind acestea se întoarse spre preot.
Preotul, care vorbea necontenit şi pe care trăsura îl asurzea, nu dădu nici un răspuns.
– Hei, hei! reluă aprodul, înălţându-şi glasul mai presus decât zgomotul roţilor: infernală trăsură!
Infernală, într-adevăr.
Urmă:
– Hurducăiala asta, bat-o vina! Nu ne auzim. Ce voiam să spun? Nu ştiţi, părinte, ce voiam să spun? Ah! Aţi aflat-o p-aia bună, azi, de la Paris?
Am tresărit ca şi când ar fi vorbit despre mine.
– Nu, spuse preotul care, în cele din urmă auzise, n-am  apucat să citesc încă ziarele, dimineaţă; o să le răsfoiesc diseară. Când sunt prins toată ziua ca azi, rog portarul să-mi păstreze jurnalele şi le citesc la înapoiere.
– Aşi, reluă aprodul, nu se poate să n-o ştiţi! Ştirea din Paris! Ştirea din dimineaţa aceasta!
Am luat cuvântul:
– Cred c-o ştiu eu.
Aprodul mă privi:
– Dumneavoastră! Ei, nu?! Şi ce părere aveţi?
– Sunteţi curios! i-am spus.
– De ce dom’le? replică el. Fiecare cu părerile lui politice. Vă stimez prea mult ca să-mi închipui că nu aveţi şi dumneavoastră păreri politice. În ceea ce mă priveşte, sunt perfect de acord cu reînfiinţarea gărzii naţionale. Am fost sergent în compania mea şi era plăcut, pe cinste.
L-am întrerupt:
– Nu credeam că despre asta este vorba.
– Păi, da, de ce? Spuneaţi că ştiţi vestea…
– Mă gândeam la alta, care preocupă azi Parisul.
Imbecilul nu înţelese; i se stârnise curiozitatea.
Altă noutate? Cum dracu aţi aflat dumneavoastră ştirile? Vă rog, domnule, spuneţi-mi-o şi mie! Ştiţi, părinte, despre ce e vorba? Sunteţi mai la curent decât mine? Spuneţi-mi şi mie, vă rog? Despre ce e vorba? Înţelegeţi, sunt nebun după noutăţi; le povestesc domnului preşedinte; îl distrează.
Şi făcea tot felul de trăsnăi! Se întorcea într-una de la preot la mine, şi eu răspundeam ridicând din umeri.
– Dom’le, îmi strigă. La ce gândeşti?
– Gândesc, am răspuns, că nu voi mai gândi diseară.
– Ah! Doar asta? replică. Atunci, sunteţi prea trist. Domnul Castaing stătea de vorbă.
Apoi, după o pauză:
– L-am condus pe domnul Papavoine; purta o căciulă de lutru şi fuma o ţigară de foi. Cât despre tinerii din La Rochelle, e adevărat că vorbveau numai între dânşii, dar vorbeau.
Mai aşteptă puţin, apoi urmă:
– Nebuni! Entuziaşti! Păreau să sfideze toată lumea. Dar dumneata, prea eşti gânditor, tinere.
– Tânăr! i-am spus: sunt mai bătrân ca dumneavoastră; la fiecare sfert de ceas îmbătrânesc cu un an.
S-a întors, m-a privit cu o mirare stupidă câteva clipe, după care începu să rânjească greoi.
– Lăsaţi, lăsaţi! Aveţi chef de râs! Mai bătrân ca mine! Vă pot fi bunic.
– N-am  chef să râd, i-am răspuns grav.
Îşi deschise tabachera.
– Serviţi-vă, dragă omnule, şi nu vă supăraţi; o priză de tabac şi… nu-mi purtaţi pică.
– Nu vă temeţi; nu v-aş purta timp îndelungat.
În clipa aceea tabachera pe care mi-o întindea întâlni grilajul ce ne despărţea. O zguduire făcu să fie puternic izbită şi să cadă, deschisă, la picioarele jandarmului.
– Fir-ar al dracului de grilaj, izbucni aprodul.
Se întoarse spre mine.
– Ce nenorocire! Mi s-a risipit tot tabacul!
– Pierd mai mult ca dumneavoastră, i-am răspuns zâmbind.
Încercă să-şi adune tutunul, mormăind printre dinţi:
– Mai mult ca  mine! Uşor de spus! Să stai fără tutun până la Paris! E cumplit!
Preotul îi adresă cuvinte de consolare (n-aş putea spune că am fost atent) şi mi se păru că erau în continuarea predicii de al cărei început mă bucurasem. Treptat, convorbirea se mărgini la preot şi la aprod; i-am lăsat să sporovăie despre ale lor şi am început să mă gândesc la ale mele.
Ajunşi la barieră, eram încă îngândurat, bineînţeles, dar Parisul mi se păru mai zgomotos decât de obicei.
Trăsura se opri, o clipă, la vamă. Vameşii o inspectară. Ar fi trebuit să li se azvârle o pungă de arginţi dacă ar fi fost vorba de vreun berbec sau de vreun bou dus la măcelărie; dar capul unui om nu plăteşte vamă. Trecurăm.
O dată depăşit bulevardul, trăsura, în galop, se înfundă în străzile întortocheate şi vechi ale faubourgului Saint-Marceau şi din Cité, care şerpuiesc şi se întretaie ca o mie de căi într-un furnicar. Pe pietrele acestor străzi strâmte, uruitul trăsurii se făcu atât de răsunător şi de iute, încât până la mine nu mai ajungea nici un alt zgomot. Când aruncam ochii pe mica lucarnă pătrată, mi se părea că valul trecătorilor se oprea pentru a privi trăsura şi că o droaie de copii alergau pe urma ei. Mi se părea deasemeni că văd din când în când, pe ici pe colo, pe la colţuri, câte un bărbat sau vreo babă, în zdrenţe, câteodată şi unul şi altul, ţinând în mâini teancuri de hârtii tipărite, pe care se băteau trecătorii, deschizând gura, ca şi când ar fi strigat ceva cu putere.
Orologiul Palatului bătea de opt şi jumătate când am ajuns în curtea Conciergeriei. Priveliştea acestor scări impunătoare, al acelui paraclis întunecos, a acelor temniţe sinistre, mă îngheţă. Când se opri trăsura, mă aşteptam să-mi înceteze bătăile inimii.
Mi-am adunat toate puterile; uşa se deschise cu iuţeala fulgerului; am sărit din carcera pe roţi şi m-am adâncit cu paşi mari, între două rânduri de ostaşi, sub boltă. Gloata era gata strânsă în calea mea!

XXIII.

Atâta vreme cât am străbătut galeriile publice ale Palatului Justiţiei, m-am simţit aproape liber şi în voia mea; dar tot curajul mă părăsi atunci când fură deschise, în faţa mea, uşile scunde, scările tainice, culoarele interioare, lungi coridoare înăbuşite şi fără nici un zgomot, unde nu pătrund decât cei care condamnă şi cei care sunt condamnaţi.
Aprodul continua să mă întovărăşească. Preotul mă părăsise pentru a se reîntoarce peste două ceasuri: avea treabă.
Am fost mânat spre cabinetul directorului; aprodul m-a predat în mâinile sale. Era vorba de un schimb. Directorul l-a rugat să zăbovească un timp, comunicându-i că avea să-i încredinţeze nişte marfă, s-o ducă la Bicetre, cu aceeaşi trăsură. Desigur, era un condamnat de azi, cel care urmează să se culce pe mâna de paie pe care eu n-am avut răgaz să le tocesc.
– În regulă, îi spuse aprodul directorului, aştept o clipă; facem ambele procese verbale; pică bine.
În acest timp am fost lăsat în depozit, într-o cămăruţă ce dădea în cea a directorului. Singur şi bine zăvorât.
Nu ştiu nici la ce mă gândeam, nici de când mă aflam acolo, când un hohot de râs violent şi neaşteptat izbucni drept în urechea mea, mă deşteptă din visare.
Am ridicat privirile tresărind. Nu mai eram singur în celulă: se mai afla acolo un bărbat, un om de aproximativ cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie; cu chipul brăzdat, încovoiat, încărunţit, cu membrele vânjoase; cu o privire echivocă, cenuşie; un râs amar; murdar, zdrenţăros, pe jumătate gol, respingător la vedere.
Probabil că uşa se deschisese, îl vomase şi se închisese, fără să-mi dau seama. De-ar fi putut veni aşa şi moartea!
Câteva clipe ne-am privit ţintă, unul pe celălalt: el, râzând mai departe, cu un fel de horcăit; eu, pe jumătate uimit, pe jumătate înspăimântat.
– Cine eşti? m-am adresat lui, în cele din urmă.
– Halal întrebare! răspunse. Un stârv.
– Un stârv? Adică?
Ultima mea întrebare îl înveseli şi mai tare.
– Adică, strigă în mijlocul unui hohot de râs, gealatul o să se joace-n coş cu dovleacul meu, peste şase săptămâni, aşa cum o să se joace cu tigva ta peste şase ore. Ha! Ha! S-ar zice că te-ai luminat acum?!
Într-adevăr, eram livid şi părul mi se făcuse perie pe cap; era celălalt condamnat la moarte, condamnatul zilei, cel aşteptat la Bicetre, moştenitorul meu.
Continuă:
– Ce vrei? Asta-i povestea mea: sunt fiu de zulitor; păcat că gealatu’ s-a ostenit să-i pună gât-legău lui babacu’. Şedea pe scaunul ţării spânzurătoarea, din mila bunicului ‘Mnezeu! La şase ani, nici tu mamă, nici tu tată; verile făceam giumbuşlucuri de circaş, pe lângă şanţ, să-mi zvârle un ban din poştalioane; iernile, cu talpăa goală prin noroaie, suflând în deştele-nroşite; îmi vedeai pielea prin nădragi. La nouă ani am început să pun bază pe mânuri: mai greblam şi eu câte un buzunar, făceam la stânga câte-o haină; la zece ani mergeam cu bună-dimineaţa ; apoi, am făcut relaţii; la şaptesprezece ani eram ciordar. Mai intram în câte-o dugheană, mai umbalm cu iarba-fiarelor. M-au ferecătuit. Crescusem tocma’ bun. M-au făcut amiral . Galera nu-i joacă: dormi pe scândură, te-adăpi cu apă chioară şi ronţăi pesmet, tragi după tine o nepricopsită de ghiulea ce nu slujeşte la nimic; te-altoieşte cu bâta şi te bate soarele-n cap. Te mai şi tund chilug; şi-aveam o coamă castanie!… la dracu! Am făcut tot: cinşpe coţi, ce-i joacă?! Aveam treişdoi şi, într-o dimineraţă, mi-au dat o foaie de drum şi şaişase de franci pe care i-am adunat în ăştia cinşpe coţi, robotind câte şaişpe ore pe zi, treiş’ de zile pe lună, doişpe luni pe an. Tot una-i; voiam să fiu om cinstit cu ăi şaişase de franci şi aveam simţăminte mainobele sub zdrenţele mele deât sunt sub o fustă de popă; dar dracu să-l pieptene de paşaport! Era unu galben şi zmângăliseră pe el: ocnaş liberat; trebuia să-l arăt pe oriunde-aş fi trecut şi să-l prezint primarului din satul unde aveam domiciliu obligatoriu, tot la opt zile. Bună recomandare! Ocnaş! Îi băgam în sperieţi, copiii o luau la goană şi mi se trânteau uşile-n nas. Ce, îmi dădea careva de lucru?! Mi-am halit dcei şaişase de franci; şi p-urmă, a trebuit să trăiesc. Arătam braţele, să se  ginească de se poate munci cu ele; dar tot îmi trânteau uşile-n nas. Am zis că-mi vând ziua de lucru pe cinşpe cenţi, pe zece, pe cinci. Ioc! Ce să-i fac?! Într-o bună zi, foame. Vâr cotu-n geamu’ unui brutar şi şoldesc o pâine şi brutaru’ mă-nşfacă: de pâine nu m-am atins, da’ m-au atins ei cu muncă silnică pe viaţă, cu trei litere arse pe umăr: ţi-arăt, dacă vrei; dreptatea asta se cheamă recidivă; aşa c-am făcut calea-ntoarsă. Tot la Toulon; cu meseviştii , acum. Trebuia s-o şterg. Ca s-o fac, nu erau decât trei pereţi de găurit, două lanţuri de tăiat şi eu aveam un cui. Am evadat. Au tras cu tunu’, să dea alarma; că noi, ăştia, suntem niscai cardinali de Roma; straie roşii, şi trag cu tunu’ când plecăm. Au stricat pulberea pe ciori. De data asta, nici tu paşaport galben, nici  tu bani. Am întâlnit alţi pinguini , ce-şi făcură coţii de gherlă sau o tuliseră. Bulibaşa lor mă-ntrebă de vreau să lucrez cu ei; le tăiau guşile la drumu’ mare. Am zis da, şi-am început să vărs sânge, ca să halesc. Când o diligenţă, când un poştalion, când vr’un văcar călare. Ieşeau lovele; dădeam drumul animalului, lăsam naibii trăsura şi-ngropam malacu‘ sub un pom, cu grijă, să nu-i iasă deştele picioarelor pe-afară; apoi ţopăiam pe mormânt, să se creadă că-i pământ bătut. Aşa-mi dădură floacele albe, făcându-mi bârlog prin tufişuri, aţipind sub stele, vânând din  codru-n vlăsie, dar cel puţin slobod şi al meu. Totu’ are-un sfârşit şi orice sfârşit se asemuie. Caraula ne-a pus laţu’ de gât, într-o noapte. Fraţii au întins-o; eu, ăl mai bătrân, le-am căzut în gheară copoilor cu galoane la pălărie. M-au adus aici. Văzusem de toate, afară de una. C-aş fi şterpelit o batistă sau ucis un om, tot una pentru mine. O singură recidivă mi se mai putea aplica. Numai cuţitu îmi mai rămânea să-ncerc. Proces scurt. Drace, am îmbătrânit; nu mai sunt bun de nimic. Lui tata i-au pus ştreang, a luat-o pe vădană, eu mă retrag la Muntele părerilor de rău . Asta-i, frate.
Rămăsesem cu ochii căscaţi, ascultându-l. A început să râdă şi mai straşnic decât la început şi vru să-mi ia mâna în a sa. M-am dat înapoi, îngrozit.
– Prietene, spuse, nu pari prea curajos. Nu face pe pişăciosu-n faţa retezătoarei ; înţelegi, nu-i decât o singură clipă grea de petrecut pe scenă ; dar trece-atât de repede! Mi-ar plăcea să fiu de faţă, să-ţi arăt cum se face. Pe naiba! Îmi vine să nu mai fac recurs, dac-ar vrea să mă cosească azi, o dată cu tine. O să ne slujească acelaşi preot; nici că-mi pasă că-mi rămân doar firimiturile tale. Vezi, sunt băiat de treabă. Hă? Ce spui? Din prietenie!
Mai făcu un pas să se apropie de mine.
– Domnule, i-am spus, respingându-l, vă mulţumesc.
Răspunsul meu îi provocă noi hohote de râs.
– Ha! Ha! Vas’ că domnu e marchiz! Marchiz!
L-am întrerupt:
– Prietene, vreau să mă reculeg, dă-mi pace.
Seriozitatea cuvintelor mele îl lăsă pe neaşteptate gânditor. Îşi clătină capul încărunţit şi aproape chel; după care, scărmănându-şi, cu unghiile, pieptul păros, gol din pricina cămăşii deschise:
– Înţeleg, murmură printre dinţi; de fapt, ţapul …
Apoi, după câteva minute de tăcere:
– Bine, rosti aproape cu timiditate, sunteţi marchiz, e-n regulă; dar aveţi o redingotă atât de frumoasă şi n-o s-o mai folosiţi! O ia gealatu. Daţi-mi-o mie; o vând pe tutun.
Mi-am scos redingota şi i-am dat-o. Se porni să bată din mâini ca un copil. Apoi, văzând că rămăsesem numai în cămaşă şi dârdâiam, adăugă:
– O să fie frig, domnule, trageţi asta pe dumneavoastră; plouă şi-o să vă ude până-n măduva oaselor; ş-apoi, e  cazu să fim prezentabeli în căruţă.
Şi, spunând acestea, îşi scoase vesta groasă de lână gri şi mi-o puse pe braţe; n-am mişcat în nici un fel.
M-am îndreptat spre perete şi m-am rezemat de el; n-aş putea explica ce simţeam alături de omul acela. Se puse să cerceteze cu de-amănuntul redingota ce-i dădusem şi, la tot pasul, izbucnea în strigăte de bucurie.
– Buzunarele-s noi, nouţe!… Gulerul nu-i răpciugos!… Capăt pe puţin cinşpe franci. Ce fericire! Tabac pe şase săptămâni!
Uşa se redeschise. Veneau să ne ia pe amândoi; pe mine, ca să mă conducă în camera  în care condamnaţii îşi aşteaptă ceasul; pe el, ca să-l ducă la Bicetre. Râzând, porni în mijlocul pichetului ce urma să-l ia şi spuse jandarmilor.
– Hei! Să nu vă-ncurcaţi! Am schimbat pielea, eu şi cu domnu’; să nu mă luaţi în locul lui. Drace! Nu-mi cade cu tronc acum, că am tutun.

XXIV.

Ticălosul bătrân mi-a luat redingota, că nu i-am dat-o eu, şi mi-a lăsat zdreanţa lui, vesta asta nenorocită. Ce figură o să fac?
Nu i-am îngăduit să-mi ia redingota din nepăsare sau din milă. Nu, ci pentru că era mai puternic decât mine. Dacă m-aş fi opus, m-ar fi bătut cu pumnii lui cei grei.
Sigur, milă! Eram plin de simţăminte rele. Mi-ar fi plăcut să-l sugrum, cu propriile-mi mâini, hoţ parşiv! L-aş fi călcat în picioare.
Mi-e inima furioasă şi sufletu’ înăcrit. Cred că mi-a crăpat fierea. Moartea te înrăieşte.

XXV.

M-au dus într-o celulă în care nu se aflau decât patru pereţi goi, o mulţime de zăbrele la fereastră şi o mulţime de zăvoare la uşă; e de la sine înţeles.
Am cerut o masă, un scaun şi cele necesare scrisului. Mi-au fost aduse.
După aceasta, am cerut un pat. Caraliul m-a privit uimit, ca şi când ar fi spus: La ce bun?
Mi-au întins totuşi, un pat de campanie, într-un colţ. Dar, în acelaşi timp, apăru, instalându-se în cea ce numesc ei camera mea, un jandarm. S-or fi temând să nu mă spânzur cu salteaua?

XXVI.

E ora zece.
Sărmana mea fiică! Mai sunt încă şase  ore şi voi fi mort! Voi fi ceva imund, ce va zace pe masa amfiteatrelor; un cap ce va fi mulat undeva, un trunchi ce va fi disecat altundeva; apoi, ce va mai rămâne, va umple un coşciug, şi totul va fi dus la Clamart!
Asta vor face cu tăticul tău, oamenii aceştia, dintre care nici unul nu mă urăşte, care toţi mă deplâng şi toţi m-ar putea izbăvi. Mă vor ucide. Înţelegi asta, Marie? Mă vor ucide cu sânge rece, cu ceremonie, pentru ca să iasă toate bine! Ah, Doamne, Dumnezeule!
Biata fetiţă! Tatăl tău, care te iubea atâta, tata care-ţi săruta gâtul mic, alb şi înmiresmat, care-şi trecea necontenit mâna prin părul tău ca mătasea, care-ţi lua obrazul rotund în podul palmei, care te dădea uţa pe genunchi şi seara îţi împreuna mânuţele, ca să te rogi lui Dumnezeu!
Cine va face lucrurile acestea de acum înainte? Cine te va iubi? Toţi copiii de seama ta vor avea un tată, tu nu. Cum vei putea să te dezobişnuieşti, draga mea, să primeşti de Anul Nou daruri, jucării, bomboane, sărutări? Cum te vei dezobişnui, sărmană orfană, să bei şi să mănânci?
Ah, dacă ar  fi văzut-o, măcar juraţii, pe micuţa şi frumoasa mea Marie, ar fi înţeles că nu trebuie să ucizi tatăl unui copil de trei ani.
Şi când va creşte, dacă apucă să crească, ce va ajunge? Tatăl său va fi  una dintre amintirile poporului parizian. Va roşi la gândul şi la auzul numelui meu; va fi dispreţuită, respinsă, urâtă, din pricina mea, care o iubisem cu toată puterea sufletului. Scumpa, scumpa mea Marie! Să fie adevărat că îţi va fi ruşine şi scârbă de mine?
Ticălos! Ce crimă am săvârşit şi ce crimă impun societăţii să săvârşească!
Ah! să fie adevărat că urmează să mor înaintea lăsării nopţii?! Eu să fiu acela?! Zgomotul surd pe care-l aud afară, valurile mulţimii vesele care  se grăbeşte pe cheiuri, jandarmii care se gătesc în cazarme, preotul în straie negre, omul acela cu mâini roşii, toate acestea se pregătesc pentru mine! Eu voi muri! Eu, acelaşi care  este aici, care trăieşte, care se mişcă şi respiră, care şade la această masă ce seamănă cu orice altă masă şi care ar putea fi într-altă parte; eu, în sfârşit, acest eu pe care îl ating şi pe care îl simt, şi ale cărui haine fac cutele acestea!

XXVII.

Măcar de-aş şti cum este alcătuită, cum se moare acolo; dar, e îngrozitor, nu ştiu.
Numele acestui obiect este înspăimântător şi nu înţeleg cum am putut, până acum,  să-i scriu numele şi să i-l  pronunţ.
Combinaţia acestor nouă litere, aspectul lor, fizionomia lor este de natură să deştepte o idee cumplită, şi nenorocitul de medic care a inventat acel lucru, a avut un nume predestinat.
Imaginea legată de acest lucru odios este vagă, nedeterminată, şi cu atât mai hidoasă. Fiecare silabă e ca o piesă a maşinii. Clădesc şi dărâm necontenit în minte scheletul ei monstruos.
Nu îndrăznesc să pun nici o întrebare în legătură cu ea, dar este cumplit să nu ştii ce este, nici ce trebuie să faci. Se pare că există o basculă, şi că eşti culcat acolo, pe burtă… Ah! o să-mi albească părul înainte de a-mi cădea capul.

XXVIII.

Şi totuşi, cândva, am văzut-o în treacăt.
Treceam prin place de Greve, cu trăsura, într-o zi, pe la unsprezece dimineaţa. Trăsura se opri pe neaşteptate.
Era gloată în piaţă. Am scos capul pe portieră. Liota se înghesuie în Greve şi pe chei, şi femei, bărbaţi şi copii stăteau în picioare pe parapet. Am văzut deasupra capetelor un fel de estradă din lemn roşu, pe ca o înălţau trei bărbaţi.
Chiar în ziua aceea trebua executat un condamnat şi era pregătită maşina.
Am întors capul înainte de a vedea bine. O femeie, alături de trăsură, spunea unui copil:
– Ia te uită, alunecă greu cuţitul, or să ungă şanţul cu muc de lumânare.
De bună seamă, cei doi se află azi acolo. Tocmai a sunat de unsprezece. Ung şanţul cu muc de lumânare.
Ei, de data asta, nu voi mai întoarce capul.

XXIX.

Ah! Cruţare ! Cruţare! Poate mă vor cruţa. Regele nu are nimic cu mine. Să vină avocatul meu! Repede, avocatul! Vreau galerele! Cinci ani de galere şi cu asta gata – sau douăzeci de ani – sau pe viaţă, însemnat cu fierul roşu. Dar, să-mi cruţe viaţa!
Galerianul încă mai păşeşte, merge, vine, vede soarele.
A revenit preotul.
Are părul alb, pare foarte blând, un chip bun şi vrednic de cinste: într-adevăr, este un om excelent şi milos. Azi dimineaţă, l-am văzut golindu-şi punga în mâinile puşcăriaşilor. De ce atunci, nu găsesc în glasul lui nimic emoţionat, nici emoţionant? De ce nu mi-a spus încă nimic care să-mi vorbească raţiuniii sau sufletului?
Dimineaţă, eram rătăcit. Abia dac-am auzit ce-mi spunea. Cuvintele sale mi se păreau fără rost! M-au lăsat rece; au alunecat pe lângă mine ca ploaia asta pe geamul îngheţat.
Asta nu înseamnă că reintrând, adineaori, nu mi-a făcut bine să-l văd. Între toţi oamenii aceştia, mi-am spus, este singurul care a mai rămas om pentru mine. Şi m-a ajuns o sete arzătoare de cuvinte calde şi mângâietoare.
Am luat loc, el – pe scaun, eu – pe pat. Mi-a spus: Fiule… Cuvântul acesta mi-a luminat inima. A continuat:
– Crezi, fiule, în Dumnezeu?
– Da, părinte, i-am răspuns.
– Crezi în sfânta biserică apostolică, catolică, romană?
– Desigur, i-am spus.
– Fiule, a reluat el, pari să te îndoieşti. Şi începu să vorbească. A vorbit îndelung; a spus cuvinte multe; apoi, când socotea că a sfârşit, s-a ridicat şi m-a privit pentru ultima oară de când îşi începuse vorba; mă întrebă:
– Ei?
Mărturisesc că, la început, îl ascultam cu nesaţ, pe urmă cu evlavie.
M-am ridicat şi eu. I-am răspuns:
– Domnule, lăsaţi-mă singur, vă rog.
M-a întrebat:
– Când să revin?
– O să vă trimit vorbă.
A ieşit fără a mai adăuga nimic, dar clătinând capul, ca şi când ar fi spus în sinea sa: un necredincios!
Nu, oricât de jos aş fi căzut, necredincios nu sunt; şi Dumnezeu mi-e martor că cred în El. Dar ce mi-a îndrugat bătrânul ăla? Nimic simţit, nimic înduioşat, nimic înlăcrimat, nimic smuls din suflet, nimic din inimă, nimic de la om la om. Dimpotrivă, ceva atât de vag, neprecis, bun pentru toţi şi toate; emfatic unde ar fi trebuit profunzime, plat unde ar fi trebuit simplitate; un fel de predică sentimentală sau de elegie teologică. Ici şi colo, un citat latinesc în latineşte. Sfântul Augustin, Sfântul Grigorie, mai ştiu eu care? Şi apoi, avea aerul de a-mi spune pe de rost o lecţie recitată de încă douăzeci de ori până la mine, de a revedea o lecţie uitată de cât a fost tocită. Ochiul lipsit de omenescul privirii, glasul lipsit de accente, mâinile lipsite de gesturi.
Şi cum să fie altfel? Preotul acesta este preotul oficial al închisorii. Starea lui socială îi cere să consoleze şi să sfătuiască; din asta trăieşte. Ocnaşii, bolnavii, ei sunt de resortul elocinţei sale. Îi mărturiseşte, îi împărtăşeşte, asta este slujba lui. A îmbătrânit mânând oamenii să moară. De demult s-a obişnuit cu ceea ce îi face pe alţii să tremure; părul lui, bine pudrat, nu se mai face măciucă; gherla şi eşafodul sunt pâine zilnică pentru el. E blazat. Cu siguranţă, are un caiet. La pagina cutare – galerienii, la pagina cutare – condamnaţii la moarte. E anunţat de cu seară că, în dimineaţa următoare, a unul de mângâiat, la ora dată; întreabă ce e, la galere sau la moarte – şi reciteşte pagina; apoi soseşte. Astfel se întâmplă că acei ce pleacă spre Toulon sau spre Greve sunt locul său comun şi că şi el reprezintă locul lor comun.
Ah, mergeţi şi căutaţi-mi, în locul ăstuia, vreun vicar tânăr ori vreun popă bătrân, la întâmplare, din prima parohie întâlnită; să-l găsiţi la gura sobei, citindu-şi cartea şi neaşteptându-se la nimic şi spuneţi-i:
– Va muri un om şi trebuie să-l mângâiaţi. Trebuie să fiţi de faţă când i se vor lega mâinile, când i se  va tăia părul, să vă suiţi cu el în căruţă, să ascundeţi cu crucifixul chipul călăului; să vă zgâlţâie, împreună cu el, pe pietroaie, până la Greve, să străbateţi, alături de el, gloata ce soarbe sânge; să-l îmbrăţişaţi la picioarele eşafodului şi să rămâneţi până ce capul va zace aici şi trupul colea.
Şi aşa să fie adus, palpitând, tremurând din picioare până-n creştet; să-i fiu aruncat în braţe, la picioarele lui, şi va plânge, şi vom plânge, şi va glăsui, şi voi fi mângâiat, şi inima mea se va revărsa într-a sa, şi-mi va lua sufletul, şi eu îi voi lua Dumnezeul.
Ce-mi e bătrânul ăsta? Ce sunt eu pentru el? Un ins din specia nenorocită, o umbră ca atâtea altele văzute, încă o unitate adăugată cifrei execuţiilor.
Fac rău, poate, respingându-l astfel; el e cel bun şi eu sunt cel rău. Dar, nu e vina mea. Duhoarea mea de condamnat la moarte strică şi murdăreşte totul.
Mi s-a adus hrana; au socotit că am nevoie. Bucate delicate şi de soi; un pui, mi se pare, şi altceva. Da! Am încercat să mănânc; dar, de la prima înghiţitură, îmbucătura mi-a picat din gură, atât de amară şi de urât mirositoare mi s-a părut!

XXX.

A intrat un domn cu pălărie pe cap, ce de-abia mi-a aruncat o privire, apoi, deschizând un picior regal , a început să măsoare pietrele zidului, de jos în sus, vorbind foarte tare, ca să spună: “asta e”, când: “nu e asta”.
L-am întrebat pe jandarm despre ce era vorba. Se pare că era un fel de subarhitect, slujbaş al puşcăriei.
Şi el a fost curios să afle ce e cu mine. A schimbat, în şoaptă, câteva cuvinte cu gardianul; apoi şi-a aţintit privirile asupra mea o clipă, a dat din cap a nepăsare şi a reînceput să vorbească cu glas tare şi să măsoare.
Odată treaba isprăvită,  se apropie de mine şi-mi spuse cu glasul său răsunător:
– Prietene, peste şase  luni, penitenciarul ăsta o să arate mult mai bine.
Iar gestul lui părea să adauge:
– N-o să te bucuri de el, păcat.
Aproape că zâmbea. Îmi venea să cred că avea de gând chiar să mă ia peste picior, aşa cum glumeşti cu mireasa în seara nunţii.
Jandarmul, ostaş bătrân, cu grade de vechime, luă asupra sa sarcina răspunsului:
– Domnule, spuse, nu se vorbeşte atât de tare în camera unui condamnat la moarte.
Arhitectul plecă. Eu stăteam locului, asemenea pietrelor pe care le măsura.

XXXI.

În continuare, avu loc o păţanie ridicolă.
A venit schimbul bunului jandarm bătrân căruia, egoist ingrat ce sunt, nici măcar nu i-am strâns mâna. L-a înlocuit altul; un bărbat cu o frunte ponosită, cu nişte ochi de vită şi un chip de prostănac.
De altfel, nici nu îl băgam în seamă. Eram cu spatele la uşă, aşezat la masa mea; mă străduiam să-mi răcoresc fruntea cu palma şi gândurile mă chinuiau.
O atingere uşoară pe umăr mă făcu să-mi întorc capul. Era noul jandarm, se afla singur cu mine.
Iată ce mi-a vorbit:
– Criminal, ai inimă tare?
– Nu, i-am spus.
Bruschţea răspunsului meu păru să îl descumpănească. Totuşi, reluă ezitând:
– Nu suntem răi din plăcere.
– De ce nu? Am replicat. Dacă n-aveţi decât asta de spus, daţi-mi pace. Unde vreţi să ajungeţi?
– Pardon, criminalule, răspunse el. Numa două vorbuliţe. Uite ce e: dacă ai putea ferici un biet nenorocit, şi asta nu te-ar costa nimic, n-ai face-o?
Am ridicat din umeri.
– Veniţi de la Charenton? Straşnic vas v-aţi mai ales să scoateţi fericirea din el. Eu, să fericesc pe careva?
Scăzu şi mai tare vocea, şi luă un aer de taină, ce nu se potrivea chipului său idiot.
– Da, criminal, da, fericirea! Da, norocul! Toate astea mi le poţi da tu. Uite ce e: eu sunt un biet jandarm. Serviciul greu, solda uşoară; calul îmi aparţine şi mă ruinează. Or, mai joc la loterie ca să mă echilibrez. Trebuie să mai faci câte o afacere. Până azi nu mi-a lipsit nimic ca să câştig, decât să nimeresc numerele bune. Caut mereu câştigătoarele; dau întotdeauna pe-alături. Joc pe 76 şi iese 77. Cât le jinduiesc, şi nu pică… Ai puţintică răbdare, mă rog; am ajuns unde voiam. Ăsta e norocul meu. Se pare, pardon, criminal, că îţi dai sfârşitul azi. E ştiut că morţii ce pier aşa, văd dinainte rezultatele la loterie. Făgăduieşte-mi că vii mâine seară, ce te-ar deranja? Ca să-mi dai trei numere, din alea câştigătoarele. Hă? Nu mă tem de stafii, fii pe pace. Uite adresa mea: Cazarma Popincourt; scara A, nr. 26, în fundul coridorului. O să mă recunoşti, nu-i aşa? Vino chiar astă-seară, dacă-ţi e mai comod.
Aş fi putut răspunde dispreţuitor prostălăului, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o nădejde nebunească. În starea disperată în care mă aflu, îţi vine câteodată să crezi că poţi fărâma un lanţ cu un fir de păr.
– Ascultă, i-am spus, jucând teatru, cât poate face cineva în pragul morţii; sunt în stare, într-adevăr, să te fac mai bogat decât este regele şi te ajut să câştigi milioane, cu o condiţie.
Căscă ochii stupizi.
– Care? Care? Orice ţi-ar face plăcere, criminal.
– În loc de trei numere, îţi făgăduiesc patru. Schimbă hainele cu mine.
– Numai asta?! strigă, desfăcând primele agrafe ale uniformei.
Mă ridicasem de pe scaun. Îi urmăream fiece mişcare, inima îmi bătea tare; vedeam de pe acum uşile deschizându-se în faţa uniformei jandarmereşti şi piaţa, strada şi Palatul Justiţiei, rămânându-mi în urmă!
Dar, se întoarse cu un aer nehotărât:
– Cum adică?! Să ieşi de-aici?
Am înţeles că totul era pierdut. Făcusem totuşi, un ultim efort, dar inutil şi absurd!
– Pentru asta, i-am spus; dar te fac om bogat…
Mă întrerupse.
– Aşa nu! Iete-te! Şi numerele mele! Ca să fie câştigătoare, trebuie să fii mort.
M-am reaşezat, fără glas şi cu atât mai deznădăjduit, cu cât sperasem mai mult.

XXXII.

Am închis pleoapele, mi le-am acoperit cu palmele şi am încercat să uit de prezent, refugiindu-mă în trecut. Visând, îmi revin amintiri din copilărie şi din tinereţe, una după alta, dulci, calme, surâzătoare, ca nişte ostroave înflorite, plutind în hăul acesta de gânduri negre şi încâlcite ce se învârtejesc în capul meu.
Mă revăd copil, şcolar vesel şi gingaş, jucându-mă, alergând, strigând dimpreună cu fraţii mei pe aleea verde şi mare, în grădina aceea sălbatică unde s-au scurs primii mei ani, fostă curte a unor călugăriţe, dominată de capul plumbuit al sumbrului dom’ Val-de-Grâce.
Şi apoi, iată-mă iarăşi, tot copil, patru ani mai târziu, dar, de data aceasta, visător şi pătimaş. O tânără fată într-o grădină singuratică.
Mica spaniolă cu ochii săi mari şi pletele lungi, cu pielea oacheşă şi aurie, cu buzele roşii şi obrajii trandafirii, andaluza de paisprezece ani, Pepa.
Mamele noastre ne-au spus să alergăm împreună; noi ne plimbam.
Ni s-a spus să ne jucăm şi noi discutam, copii de aceeaşi vârstă, dar nu de acelaşi sex.
Totuşi, numai cu un an în urmă, ne fugărisem, ne băteam. Mă certam cu Pepita pentru mărul cel mai frumos; dădeam în ea pentru un cuib de păsărele. Lăcrima; spuneam: “Aşa-ţi trebuie!” şi mergeam să ne plângem fiecare mamelor noastre, care ne certau cu glas tare, dându-ne dreptate la ureche.
Acum se reazimă de braţul meu şi nu mai pot de mândru ce sunt şi de emoţie. Păşim încet, vorbim încet. Lasă să-i cadă batista; i-o ridic. Mâinile ne tremură, atingându-se. Îmi vorbeşte despre păsărele, de steaua ce se vede acolo, despre apusul purpuriu din spatele copacilor sau despre prietenele de la pensoin, rochia sau panglicile ei. Spunem lucruri nevinovate şi roşim amândoi. Fetiţa se preschimbă în tânără.
Era o seară de vară. Ne aflam sub castani, în fundul grădinii. După una dintre acele tăceri îndelungate ce ne umpleau plimbările, îmi dădu drumul braţului, la un moment dat, şi-mi spuse:
– Hai să alergăm!
O văd şi acum; era învestmântată toată în negru, purtând doliu după bunica ei. Îi trecu prin cap un gând copilăresc; Pepa redevenise Pepita; îmi spuse:
– Hai să alergăm!
Şi o luă la fugă, în faţa mea, cu talia ei fină ca un corset de albină şi cu picioarele sale mici ce îi săltau rochia până la jumătatea pulpei. O urmăream; fugea; pelerina neagră i se ridica din când în când, din pricina aerului stârnit de alergare, şi îi vedeam, astfel, spatele brun şi proaspăt.
Nu mai eram stăpân pe mine. Am ajuns-o în apropierea unui puţ părăsit; am strâns-o pe după şolduri, cu dreptul învingătorului, şi am făcut-o să se aşeze pe iarbă; nu s-a opus. Gâfâia şi râdea. Eu, unul, eram serios şi îi priveam ochii de bezne printre genele negre.
– Stai jos, îmi spuse. E încă zi, hai să citim ceva. Ai vreo carte?
Aveam la mine cel de-al doilea volum din “Călătoriile lui Spallanzani”. Am deschis la voia întâmplării, m-am tras mai aproape de ea, şi-a sprijinit umărul de umărul meu şi am început să citim, fiecare pentru sine, aceeaşi foaie. Înainte  de a întoarce pagina, era totdeauna datoare să mă aştepte. Mintea îmi era mai înceată decât a ei.
– N-ai isprăvit? Îmi spunea, când de-abia începeam.
Iar capetele ni se atingeau, şuviţele de păr ni se împleteau, suflarea ni se apropia treptat, şi gurile pe neaşteptate.
Când am voit să ducem lectura mai departe, cerul se înstelase.
– Mămico, mămico, spuse la întoarcere, daca-i şti ce-am mai fugit…
Eu tăceam.
– Nu spui nimic, îmi reproşă mama, pari trist.
În inima mea era însă rai.
De acea seară îmi voi aminti întreaga mea viaţă.
Viaţa mea întreagă!

XXXIII.

A bătut ceasul, nu ştiu pentru ce oră; aud prost orologiul. Parcă aş avea o orgă în urechi; ultimele gânduri ce se învolbură.
În clipa aceasta supremă, când mă adun între amintirile mele, îmi regăsesc, cu spaimă, crima: dar aş dori să mă căiesc mult mai amarnic. Aveam remuşcări mai mari înainte de condamnare; de-atunci încoace s-ar părea că nu mai am loc decât pentru gândurile legate de moarte. Totuşi, cât aş vrea să mă căiesc.
Visând o clipă la ce a trecut din viaţa mea şi revenind la cuţitul ce va să o sfârşească în curând, mă cutremur ca de ceva nou. Copilăria mea frumoasă! Tinereţea mea minunată! Stofă aurită, cu  marginea însângerată! Între atunci şi prezent există un râu de sânge: sângele altcuiva şi al meu.
Dacă, într-o bună zi, mi se va citi povestirea, nu le va veni să creadă că, după atâţia ani de nevinovăţie şi fericire, să apară un an oribil care să debuteze cu o crimă şi să se isprăvească într-un supliciu: pare lipit.
Şi totuşi, legi ticăloase şi oameni ticăloşi, n-am fost rău!
Ah! Să mori peste câteva ceasuri şi să gândeşti că, un an în urmă, în aceeaşi zi, eram slobod şi curat, că-mi făceam plimbările de toamnă, că rătăceam sub copaci şi călcam frunzele galbene!

XXXIV.

În însăşi clipa aceasta, de jur împrejurul meu, în casele acestea ce dau ocol Palatului şi Grevei, şi pretutindeni în Paris, există oameni ce merg încoace, încolo, tăifăsuiesc şi râd, citesc ziarele, gândesc la ale lor; negustorii fac negoţ; tinere îşi pregătesc rochiile de bal, pentru diseară; mamele se joacă cu copiii.

XXXV.

Îmi amintesc că, fiind copil, am mers să văd clopotul cel mare  de la Notre-Dame.
Eram năucit de atâta căţărat pe scara întunecoasă, în spirală, de străbaterea galeriei nesigure ce leagă cele două turle, de a fi avut Parisul la picioare, când, m-am pomenit pătrunzând în cuşca de piatră şi schelărie, în care atârna clopotul cel mare cu limba lui, ce cântăreşte o mie de kilograme.
Înaintam tremurând pe scândurile ce nu erau destul de apropiate, privind de la distanţă, buga aceea atât de vestită în lumea copiilor şi a oamenilor de rând din Paris şi, băgând de seamă, nu fără groază, că streşinile acoperitte cu ardezie ce înconjoară clopotniţa, cu planurile  lor înclinate, erau la nivelul picioarelor mele. Printre ele vedeam, ca din zborul unei păsări, piaţa Parvis Notre-Dame şi trecătorii, aidoma unor furnici. Pe neaşteptate, clopotul enorm  sună; o vibraţie profundă mişcă aerul şi făcu bătrâna turlă să oscileze. Podeaua sărea pe bârne. Mai-mai ca zgomotul să mă răstoarne de-a-ndăratelea; m-am clătinat, gata să cad, să alunec pe streşinile acelea de ardezie în pantă. De groază, m-am culcat  pe scânduri; strângându-le la piept, fără să scot un sunet, uitând să mai respir, cu mugetul formidabil umplându-mi pavilioanele, cu genunea sub priviri, piaţa aceea din adâncuri, în care se încrucişau atâţia trecători, potoliţi şi invidiaţi.
Ei, da! Mi se pare  că aş fi încă în turla clopotului mare. Trăiesc în acelaşi timp năucirea şi uluirea. Cavităţile creierului meu sunt zguduite parcă de zgomotul unui clopot şi nu mai zăresc în juru-mi viaţa aceea liniară şi domoală, pe care  am părăsit-o şi în care păşesc în continuare ceilalţi oameni, decât ca printre crevasele unui hău îndepărtat.

XXXVI.

Hôtel de Ville este un edificiu cumpllit.
Cu acoperişul ascuţit şi rigid, cu mica clopotniţă bizară, marele cadran alb,  caturile cu colonade mărunte, cele o mie de ferestre, scările sale tocite de paşi, cele două arcade din dreapta şi din stânga, stă, la acelaşi nivel cu Greve, sumbru, lugubru, cu chipul ros de bătrâneţe şi atât de întunecos, încât e negru în faţa soarelui.
În zilele în care au loc execuţii, vomită jandarmi pe toate uşile şi priveşte condamnatul cu toate ferestrele.
Seara, cadranul său, ce indicase ora fatală, rămâne luminos pe faţada lui întunecată.

XXXVII.

E unu şi un sfert.
Iată ce simt acuma:
O durere de cap năprasnică, rinichii îngheţaţi, fruntea fierbinte. De câte ori mă înalţ sau mă aplec, e ca şi când mi-ar pluti prin creier un lichid care se izbeşte de pereţii craniului.
Am convulsii şi, din când în când, îmi cade pana din mâini, ca de o zdruncinare galvanică.
Ochii mă ard, ca şi când aş sta în fum.
Mă dor coatele.
Încă două ore şi patruzeci şi cinci de minute, şi mă vindec.

XXXVIII.

Se spune că e o nimica toată, că nu suferi, că e un sfârşit blând, că, astfel, moartea se simplifică mult.
Da! Şi ce e atunci această agonie de şase săptămâni şi geamătul ăsta prelungit de o zi întreagă?! Ce sunt chinurile acestei zile ireparabile ce se scurge, în acelaşi timp, atât de iute şi atât de încet?! Ce e scara aceasta a caznelor, ce duce la eşafod?!
S-ar spune că nu asta înseamnă suferinţa.
Nu treci prin aceleaşi convulsii când ţi se scurge sângele, strop de strop, sau când ţi se smulge inteligenţa, gând cu gând?
Apoi, spun că nu suferi; oare sunt siguri? Cine le-a spus? Se istoriseşte cumva că s-ar fi sculat vreun cap însângerat vreodată, pe marginea coşului, şi că ar fi strigat mulţimii: “Nu doare!”
Există morţi, după acest tipic, care să fi venit să le mulţumească şi să le spună: “Aţi scornit-o bine. S-o păstrăm aşa. Merge”.
Nu, nimic. Nici un minut, nici o clipire, şi gata. Au luat vreodată locul, măcar cu gândul, celui care stă acolo, în clipa în care ascuţişul greu, ce cade, muşcă din carne, sfârtecă nervii, fărâmă vertebrele?… Ce te vaieţi atâta! O jumătate de secundă! Fără durere… Oroare!

XXXIX.

E ciudat că, necontenit, mă gândesc la rege. Oricât mă împotrivesc, oricât clatin capul, tot timpul un glas îmi şopteşte în urechi:
– Chiar în acest oraş, la această oră şi nu departe de aici, în alt palat, se află un om care are de asemeni, gărzi la uşă, un om mic între ceilalţi, ca tine, cu singura deosebire că el e atât de sus, pe cât eşti tu de jos. Întreaga sa viaţă, minut de minut, e numai glorie, slavă, bucurii, beţie. E înconjurat numai de dragoste, respect, evlavie. Cele mai puternice glasuri scad când i se adresează şi cele mai mândre frunţi se apleacă. Privirile nu îi adastă decât pe mătăsuri şi aur. La ora aceasta ţine poate, un consiliu de miniştri, la care toţi sunt de părerea sa; sau poate gândeşte la vânătoarea de mâine, la balul din seara asta, sigur pe faptul că nu poate fi întârziată serbarea şi lăsând pe alţii să muncească pentru a-i pregăti plăcerile. Ei, şi acest om e din carne şi oase, ca şi tine! Şi ca în chiar această clipă să se năruie eşafodul cumplit, ca să ţi se redea tot, viaţă, libertate, avere, familie, ar fi suficient ca el să scrie cu pana aceasta cele şapte litere ale numelui său, în josul unei bucăţi de hârtie sau chiar ca să vă întâlniţi, el – în caleaşca sa, tu – în căruţa ta! Şi e bun, şi poate că asta şi vrea, dar nu se  va întâmpla!

XL.

Ci, hai! Ai curaj în faţa morţii, apucă ideea asta cumplită cu ambele mâini şi priveşte-o în ochi. Cere-i socoteală, să-ţi spună ce e, află ce vrea de la tine, întoarce-o pe toate feţele, să silabiseşti enigma, să privim în mormânt din vreme.
Îmi pare că, de îndată ce mi se vor închide ochii, voi vedea o lumină puternică; o genune de lumină prin care duhul meu se va rostogoli la nesfârşit. Îmi pare că cerul va fi luminos prin propria sa fire, că aştrii vor alcătui pete de întuneric şi în loc să fie, aşa cum apar ochilor vieţuitorelor, paiete de aur pe o catifea neagră, ar arăta ca punctele negre pe borangic de aur.
Sau poate, nenorocitul de mine, va fi un hău hidos, adânc, ai cărui pereţi vor fi tapisaţi cu întunecimi; în adâncul căruia mă voi prăbuşi necontenit, întrevăzând forme colcăind în umbră.
Sau poate, trezindu-mă pe neaşteptate, mă voi regăsi pe o suprafaţă netedă şi umedă, târându-mă în obscuritate şi rotindu-mă ca un cap ce se rostogoleşte. Îmi pare că va bate un vânt vijelios ce mă va împinge, că voi fi izbit pretutindeni de alte capete, dându-se de-a dura. Din loc în loc, voi da peste băltoace şi râuri ca un lichid neştiut şi căldicel. Când, în rotirea lor, ochii îmi vor fi întorşi spre înalt, nu voi zări decât un cer de umbră, ale cărui straturi groase vor apăsa asupra lor şi, în depărtări, în adânc, mari arcade de fum mai întunecoase încă decât tenebrele. Voi vedea de asemeni, zburând fără ţel, mici scântei roşii ce, apropiindu-se prin noapte, se vor preschimba în păsări de foc; – şi aşa va fi veşnicia.
Se poate la fel de bine ca, la anumite date, morţii din Greve să se adune în nopţile întunecoase ale iernii, în piaţa ce le aparţine. O gloată lividă şi însângerată din care voi face parte. Fără lună; se va vorbi în şoaptă. Hôtel de Ville va fi de faţă, cu faţada sa roasă de viermi, cu acoperişul dărăpănat şi cadranul ce nu a cunoscut mila pentru noi. În piaţă va exista o ghilotină a infernului la care un demon va executa un călău: la patru dinspre ziuă. Va fi rândul nostru să alcătuim mulţimea din jur.
Probabil că aşa  trebuie să fie. Dar dacă morţii de acest fel se întorc, sub ce chip o fac? Ce păstrează din trupul lor incomplet şi mutilat? Ce aleg? Capul sau trunchiul-fantomă?
Ce o fi făcând moartea cu sufletele noastre? Ce fire vor avea? Ce le dă în plus sau ce le răpeşte? Unde le pune? Le împrumută oare, din când în când, ochii de carne, să privească pământul şi să plângă?
Ah! Un preot! Un preot care să ştie aceasta? Vreau un preot şi un crucifix, să-l sărut.
Doamne, e acelaşi!

XLI.

L-am rugat să mă lase să dorm şi m-am azvârlit pe pat.
Într-adevăr, un val de sânge mi se năpustise în cap şi m-a făcut să dorm. Ultimul meu somn, de felul acesta.
Am visat.
Am visat că era noapte. Se făcea că mă aflam în biroul meu, cu doi sau trei prieteni, nu mai ştiu care. Soţia mea dormea cu copilul în dormitorul de alături.
Vorbeam cu glas scăzut, şi ceea ce spuneam, prietenii mei şi cu  mine, ne înspăimânta.
La un moment dat mi se păru că aud un zgomot, undeva, într-una din celelalte camere ale apartamentului: un zgomot, uşor, straniu, nedefinit.
Auziseră şi prietenii mei. Ascultam: era ca o broască pe care o deschizi uşurel, ca un zăvor fierăstruit cât mai încet cu putinţă.
Era ceva care ne îngheţa: ne era teamă. Ne-am gândit că erau poate, nişte hoţi ce pătrunseseră. Era o oră înaintată a nopţii.
Am hotărât să mergem să vedem ce e. M-am ridicat, am luat lumânarea; prietenii mă urmau, unul după celălalt.
Am străbătut dormitorul alăturat; soţia mea dormea cu copilul.
Pe urmă, am trecut în salon; i-am dat ocol. Păşeam întâiul. Uşa ce dădea pe scară era bine închisă, la fel şi ferestrele. Ajunşi în dreptul sobei, am văzut că şifonierul pentru lenjerie era întredeschis şi că uşa acestuia era trasă ca şi când ar fi trebuit să acopere colţul camerei.
Asta mă surprinse. Am socotit că se afla cineva în spatele uşii.
Am pus mâna pe uşă, să deschid şifonierul; rezistă. Mirat, am tras mai tare; cedă brusc şi puturăm vedea o bătrânică, cu mâinile atârnând pe lângă trup, cu ochii închişi, nemişcată, în picioare, ca lipită de colţul odăii.
Avea ceva oribil, mi se  face părul măciucă numai când mi-o amintesc.
Am întrebat-o pe bătrână:
– Ce cauţi aici?
N-a răspuns.
Am întrebat-o:
– Cine eşti?
N-a răspuns, nu s-a mişcat, a rămas cu ochii închişi.
Prietenii mei au spus:
– Sigur că e complice cu cei care au intrat cu gânduri rele; au fugit auzindu-ne venind; ea n-a putut fugi şi s-a ascuns aici.
Am întrebat-o din nou; a rămas tăcută, nemişcată, fără să ne privească.
Unul dintre noi a împins-o; a căzut.
A căzut ca un lemn; ca ceva mort.
Am mişcat-o cu piciorul, apoi doi dintre noi au mişcat-o şi au sprijinit-o din nou de perete. N-a dat nici un semn de viaţă. I-am urlat în ureche, a rămas mută, ca şi când nu ne-ar fi auzit.
Ne pierdeam răbdarea; teroarea noastră se împletea cu mânie. Unul dintre noi îmi spuse:
– Puneţi-i lumânarea sub bărbie.
Am pus feştila aprinsă sub bărbie. Atunci, deschise un ochi pe jumătate, un ochi gol, spălăcit, cumplit, ce ne privea. Am tras flacăra la o parte şi i-am spus:
– În sfârşit! Ai de gând să răspunzi, vrăjitoare bătrână? Cine eşti?
Ochiul se închise ca de la sine.
– Asta-i prea de tot! spuseră ceilalţi. Adu iar lumânarea! Mai sus! Trebuie să vorbească!
Am ridicat iarăşi fitilul sub bărbia babei.
Atunci deschise ambii ochi, încet, ne privi unul după celălalt şi, aplecându-se pe neaşteptate, stinse lumânarea cu o suflare de gheaţă. În aceeaşi clipă am simţit trei dinţi ascuţiţi înfingându-mi-se în mână, pe întuneric.
M-am trezit, dârdâind şi lac de sudoare rece.
Bunul preot şedea pe marginea patului meu şi citea rugăciuni.
– Am dormit mult? l-am întrebat.
– Fiule, îmi spuse, ai dormit un ceas. Ţi-a fost adus copilul; te aşteaptă alături. N-am vrut să fii trezit.
– Ah! am strigat. Fetiţa mea! Să fie adusă fetiţa mea!

XLII.

E proapătă, trandafirie, cu ochii mari, e frumoasă!
A fost îmbrăcată cu o rochiţă ce îi şade bine.
Am luat-o, am ridicat-o în braţe, am aşezat-o pe genunchi, i-am sărutat părul.
De ce nu e cu mama ei? – Mama ei este bolnavă; şi bunica. E bine aşa.
Mă privea uimită. Mângâiată, îmbrăţişată, devorată de sărutările mele, nu protesta, dar, când şi când, arunca câte o privire îngrijorată servitoarei, care plângea într-un colţ.
În sfârşit, am putut vorbi.
– Marie, i-am spus, micuţa mea Marie!
O strângeam cu putere la pieptul ce mi se zguduia de gemete. Ţipă.
– Mă doare, domnule, spuse.
Domnule! Se împlineşte un an de când nu m-a văzut, bietul copil! M-a uitat, tot, chip, grai, fel de a vorbi; pe deasupra, cine m-ar recunoaşte cu barba asta, hainele acestea, lividitatea mea?! Cum! Sunt gata şters din această memorie, singura în care aş fi vrut să persist! Cum! Nu mai sunt tată! Sunt condamnat să nu mai aud acest cuvânt, cuvântul acesta din vocabularul copiilor, atât de dulce, încât nu supravieţuieşte în cel al adulţilor:tăticule!
Şi totuşi, dacă l-aş auzi pe buzele ei încă o dată, o singură dată… Asta este tot ce ceream pentru cei patruzeci de ani ce mi se răpesc.
– Ascultă Marie, i-am spus, împreunându-i mâinile într-ale mele, nu mă cunoşti deloc?
M-a privit cu ochii săi frumoşi şi a răspuns:
– Sigur că nu!
– Uită-te bine, am repetat. Cum, nu ştii cine sunt?
– Ba da, un domn.
Doamne! Să iubeşti cu patimă o singură fiinţă pe lume, să o iubeşti cu toată dragostea şi s-o ai în faţa ta, văzându-te; să-ţi vorbească, să-ţi răspundă şi să nu te cunoască! Să nu aştepţi altă mângâiere decât de la ea şi să fie singura care să nu ştie că ai nevoie de ea pentru că urmează să mori!
– Marie, am reluat, ai un tătic?
– Da, domnule, spuse copilul.
– Şi, unde este?
Îşi ridică ochii miraţi:
– Ah! Nu ştiaţi? E mort.
Apoi a ţipat, deoarece am fost pe punctul să cad jos.
– Mort! am spus. Marie, ştii tu ce e aia să fii mort?
– Da, domnule, răspunse. E în pământ şi în cer.
Continuă fără să o mai provoc:
– Mă rog lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă şi seară, pe genunchii mămicii.
Am sărutat-o pe frunte.
– Marie, spune-mi rugăciunea ta.
– Nu pot, domnule. Rugăciunea nu se spune toată ziua bună-ziua. Veniţi diseară la noi acasă; o s-o spun.
Era prea mult. Am întrerupt-o:
– Marie, eu sunt tăticul tău.
– Ei! exclamă ea.
Am adăugat:
– Vrei să fiu tăticul tău?
Copilul întoarse capul.
– Nu! Tăticu era mult mai frumos.
Am acoperit-o cu sărutări şi lacrimi. Încercă să se smulgă din braţele mele, ţipând:
– Mă înţeapă barba dumneavoastră!
Atunci am reaşezat-o pe genunchi, uitându-mă cu drag la ea şi am întrebat-o:
– Marie, ştii să citeşti?
– Da, răspunse. Ştiu să citesc bine. Mămica mă pune să citesc.
– Ia, hai, citeşte puţin, i-am spus, arătându-i o hârtie pe care o făcuse ghemotoc într-una din mâini.
Clătină capul ei frumos:
– Păi, nu ştiu să citesc decât fabule.
– Încearcă, totuşi. Hai, citeşte.
Desfăcu hârtia şi începu să silabisească, urmărind cu degetul, literă de literă:
– C, O, CO, M, U, MU, N, I; NI, C, A, T, CAT, comunicat…
I-am smuls-o din mână. Citea sentinţa mea de moarte. Servitoarea obţinuse hârtia pe un ban. Pe mine mă costa mai mult.
Nu există cuvinte care să traducă ceea ce simţeam. Violenţa mea o speriase; aproape că plângea. Deoadată, îmi spuse:
– Daţi-mi hârtia înapoi; ia te uită! Mă joc cu ea!
I-am înmânat-o servitoarei.
– Du-o.
Am căzut iar pe scaun, întunecat, trist, deznădăjduit. Trebuie să vină; nu mai ţin la nimic; ultima fărâmă a inimiii mi-era zdrobită. Sunt tocmai bun pentru ce au ei de săvârşit.

XLIII.

Preotul e bun; şi temnicerul. Cred că au lăcrimat când am cerut să-mi fie luat copilul.
Gata. Acum e nevoie să mă înţepenesc în mine însumi, să gândesc cu hotărâre la călău, la căruţă, la jandarmi, la gloata de pe punte, la gloata  de pe chei, la gloata de la ferestre şi la ce este pregătit special pentru mine în această lugubră place de Greve, ce ar putea fi pavată cu capetele ce le-a văzut căzând.
Cred că mai am un ceas până ce mă voi obişnui cu ce am de făcut.

XLIV.

Toţi oamenii aceştia vor râde, vor bate din mâini, vor aplauda şi, între toţi oamenii aceştia slobozi şi necunoscuţi caraliilor, ce aleargă plini de veselie să vadă o execuţie, în mulţimea aceasta de capete care va acoperi piaţa, se va găsi cel puţin un cap sortit să urmeze capului meu în acest coş, mai devreme sau mai târziu.
Cel puţin unul dintre cei care vin pentru mine, va veni şi pentru sine.
Pentru fiinţele acestea însemnate, există într-un anume punct din place de Greve un loc însemnat, un centru de atracţie, o capcană. Se tot învârt în jurul ei, până ce calcă pe ea.

XLV.

Micuţa mea Marie. A fost din nou dusă să se joace: priveşte gloata pe uşa trăsurii şi nici nu se mai gândeşte la domnul acela.
Poate mai am răgaz să mai scriu pentru ea câteva pagini, pe care să le citească într-o bună zi, ca, peste cincisprezece ani, să plângă în numele zilei de astăzi.
Da, trebuie să afle povestea mea de la mine şi de ce numele ce îi las moştenire, este însângerat.

XLVI.
POVESTEA MEA

Nota editorului. Încă nu au putut fi regăsite filele ce alcătuiau acest capitol. Poate, după cum reiese din următoarele, condamnatul nu a avut vreme să le mai scrie.
Era prea târziu atunci când s-a hotărât s-o facă.

XLVII.

Într-o cameră de Hôtel de Ville. Sunt la Hôtel de Ville!… Deci, am ajuns. Drumul execrabil fusese străbătut. Aici este piaţa şi, sub fereastră – liota cumplită latră, mă aşteaptă, râde.
De pomană am strâns din dinţi, de pomană m-am crispat, nu m-a ajutat inima. Când am văzut cele două braţe roşii cu triunghiul lor negru în vârf, dominând piaţa, aşa cum stăteau între cele două felinare de pe chei, nu m-a mai ajutat inima. Am cerut să fac o ultimă declaraţie. Am fost lăsat aici şi s-au dus să caute un procuror regal. Îl aştept; tot câştig puţin timp.
Iată cum a fost:
Bătând orele trei, veniră să mă anunţe că a sosit vremea. M-a apucat tremuratul, ca şi când aş fi gândit la altele în ultimele şase ore, în ultimele şase săptămâni, în ultimele şase luni. A fost complet neaşteptat.
Am străbătut coridoarele, am coborât scările. M-au împins între cele două celule de la catul de jos, un loc murdar, întunecos, strâmt, abia luminat de o zi ploioasă şi ceţoasă. La mijloc era un scaun. Mi-au spus să stau jos; m-am aşezat.
Lângă uşă şi de-a lungul pereţilor, se aflau câteva persoane în picioare, pe lângă preoţi şi jandarmi; şi mai erau şi alţi trei oameni.
Întâiul, cel mai vânjos, mai în vârstă, era gras şi avea chipul roşu. Purta o redingotă şi un tricorn ce îşi pierduse forma. El era.
Era călăul, valetul ghilotinei. Ceilalţi doi erau valeţii săi.
Abia mă aşezasem, că ceilalţi doi se şi apropiară de mine, pe la spate, ca nişte pisici; apoi, deodată, am simţit răceala oţelului prin plete şi am auzit scârţâitul foarfecelor în urechi.
Părul, tăiat la nimereală, cădea plete-plete, pe umerii mei şi omul cu tricorn le făcea, binişor, să cadă jos, cu mâna.
În jurul meu se vorbea cu glas scăzut.
Afară, zgomotul era puternic, ca şi când aerul ar fi fost vălurit de un freamăt. La început mi-a venit să cred că râul făcea aşa, dar, izbucnând nişte hohote de râs, mi-am dat seama că era gloata.
Un tânăr care scria ceva cu un creion, lângă fereastră, îl întrebă pe unul dintre  temniceri cum se numea ceea ce avea loc atunci.
– Toaleta condamnatului, răspunse celălalt.
Am înţeles că asta urma să apară în ziarul de mâine.
Pe neaşteptate, unul dintre valeţi îmi scoase haina şi celălalt îmi înşfăcă mâinile ce-mi atârnau, mi le suci la spate şi atunci am simţit nodurile unei sfori strângându-mi treptat pumnii apropiaţi. În acelaşi timp, celălalt îmi scotea cravata. Cămaşa mea de batist, singurul lucru ce îmi rămăsese de altădată, îl făcu să ezite o clipă, după care porni să îi taie gulerul.
Când luară această oribilă precauţie, la înfiorarea oţelului ce îmi atinge agâtul, îmi tresăriră coatele şi am gemut înăbuşit, fără să vreau.
– Vă rog să mă iertaţi, domnule, spuse. V-a durut?
Călăii sunt oameni foarte cumsecade.
Gloata mugea cu şi mai multă tărie, afară.
Bărbatul vânjos, cu chip înfiorător, îmi oferi o batistă muiată în oţet, să o duc la nas.
– Mulţumesc, i-am răspuns cât de tare am putut, n-are rost; mă simt bine.
Atunci unul dintre ei se aplecă şi îmi legă picioarele, cu o funie subţire ce îmi îngăduia să păşesc, dar numai câte puţin. Această funie îmi fu prinsă şi de mâini.
În continuare, omul cel vânjos îmi azvârli haina pe spate şi îi înnodă mânecile sub bărbie. Ce avuseseră de făcut aici, se isprăvise.
Atunci, preotul se apropie cu crucifixul.
– Să mergem, fiule! îmi spuse.
Slugile mă apucară de sub braţe; m-am ridicat, am umblat; îmi erau paşii moi şi fără vlagă, ca şi când aş fi avut câte o pereche de genunchi la fiecare picior.
În acea clipă uşa de afară îşi desfăcu ambele aripi. Urletele furioase, aerul rece, lumina orbitoare irumpseră spre umbra în care mă aflam. Am zărit brusc mii de capete strigând deodată, în ploaie, îngrămădite alandala pe rampa scării mari a Palatului; în dreapta, la nivelul pragului, un rând de cai de jandarmerie, uşa scundă neîngăduindu-mi să le văd decât picioarele din faţă şi pieptul; înaintea mea, un detaşament de ostaşi, în ţinută de luptă; la stânga, spatele unei căruţe, de care era sprijinită o scară ţeapănă. Sinistru tablou, admirabil încadrat într-o uşă de temniţă.
Pentru această clipă temută îmi păstrasem curajul. Am făcut trei paşi şi am apărut în prag.
– Uite-l, uite-l! urlă mulţimea. Gata, iese!
Şi cei ce se aflau mai aproape de mine, bătură din palme. Oricât este un rege de iubit, tot n-are parte de astfel de aclamaţii.
Căruţa era ca oricare alta, cu un cal costeliv şi un căruţaş cu o bluză groasă, albastră, cu desene roşii, asemenea celor ale zarzavagiilor de pe lângă Bicetre.
Bărbatul cel vânjos, cu tricorn, urcă întâiul.
– Bună ziua, domnule Samson! strigau copiii spânzuraţi de garduri. Unul dintre valeţi îl urmă.
– Bravo, Mardi! strigară copiii din nou. Ambii luară loc pe bancheta din faţă.
Era rândul meu: am urcat destul de stăpân pe mine.
– Se ţine tare, spuse o femeie din preajma jandarmilor. Acestă bandă atroce mă încurajă. Preotul veni să şadă lângă mine. Fusesem aşezat pe bancheta din spate, cu spatele la cal. M-am cutremurat înţelegând această ultimă bunăvoinţă.
Fac treburile astea cu umanitate.
Am vrut să privesc în jurul meu: jandarmi înainte, jandarmi în urmă; apoi mulţimea, gloată şi iar gloată: piaţa încărcată într-o mare de capete.
Un pichet da jandarmi mă aştepta la poarta gardului Palatului.
Ofiţerul dădu ordin. Căruţa şi cortegiul se puseră în mişcare, ca şi când ar fi fost împinse înainte de urletele gloatei.
Trecurăm de gard. În clipa în care căruţa a cotit spre Puntea Schimbului, piaţa a tunat de la pavaj până pe acoperişuri, iar podurile şi cheiurile au răspuns, de îţi venea să crezi că urmează un cutremur de pământ.
În locul acela, pichetul ce mă aştepta, se adăugă escortei.
– Jos pălăria! Jos pălăria! strigau în acelaşi timp o mie de guri. Ca în faţa regelui.
Atunci am râs şi eu cumplit şi i-am spus preotului:
– Ei – pălăria, eu – capul.
Mergeam la pas.
Cheiul cu flori exala miresme; era zi de târg. Florăresele îşi părăsiseră buchetele de dragul meu.
Peste drum, puţin înainte de turnul pătrat ce alcătuieşte colţul Palatului, se află cabarete ale căror magazine erau ticsite de spectatori, îndeosebi femei, fericiţi de  a fi pus mâna pe locuri atât de bune. Pesemne hangii fac afaceri bune azi.
Se închiriau mese, scaune, eşafodaje, căruţe. Toate se încovoiau de atâţia spectatori. Neguţătorii de sânge de om strigau să-ţi spargă timpanele: “Cine mai vrea locuri?” Mă cuprinse furia împotriva acestor oameni. Îmi venea să le strig: “Cine vrea locul meu?”
Dar căruţa nu stătea locului. La fiecare învârtire de roţi, mulţimea din spatele ei se reorganiza pe alte poziţii.  Şi o urmăream, cu ochi buimaci, cum se îndreaptă spre alte porţiuni, pe unde urma să trec.
Trecând peste Puntea Schimbului, am aruncat din întâmplare, privirile spre dreapta mea, în urmă. Ochii mi s-au oprit de cealată parte a cheiului, deasupra caselor, asupra unei turle negre, izolată, acoperită de sculpturi, ca de nişte spini, pe culmea căreia vedeam doi monştri de piatră şezând în profil. Nu ştiu ce îmi veni să-l întreb pe preot ce anume era acea turlă? –  “Saint-Jacques – la Boucherie “, răspunse călăul.
Nu ştiu cum se făcea că nu îmi scăpa nimic din cele ce se petreceau în jurul meu, în pofida brumei şi a ploii mărunte şi albicioase care ţeseau în aer o pânză de păianjen. Fiece amănunt îmi sporea chinul. Nu există cuvinte pentru emoţii.
Pe la mijlocul acestei Punţi a Schimbului, atât de largă, dar atât de strâmtorată încât ne făceam drum cu greu, am fost năpădit de groază. M-am temut să nu leşin: ultimă mândrie! Şi m-am ameţit singur, străduindu-mă să orbesc şi să asurzesc la orice, afară de prezenţa preotului, ale cărui cuvinte abia le auzeam, întretăiate de rumoare.
Am luat crucifixul şi l-am sărutat.
– Ai milă de mine, Dumnezeule! am spus şi m-am străduit să mă agăţ de acest gând.
Dar fiece zdruncinare a căruţei mă zguduia. Apoi, la un moment dat, am resimţit un frig cumplit. Ploaia îmi străbătuse veştmintele, îmi uda pielea capului, prin părul tăiat scurt.
– Tremuri de frig, fiule? s-a interesat preotul.
– Da, i-am răspuns. Dar nu era numai frigul.
Trecând de pod, femeile mă plânseră că eram atât de tânăr.
Am apucat-o pe cheiul fatal. Începusem să nu mai văd, să nu mai aud. Toate glasurile acelea, toate capetele de la ferestre, de la uşi, de la gardurile prăvăliilor, de pe stâlpii felinarelor, spectatorii aceia nesăţioşi şi cruzi; mulţimea aceasta care toată, mă cunoştea, eu necunoscând pe nimeni; drumul acesta pavat şi zidit cu chipuri omneşti… Eram beat, prostit, înnebunit. Apăsarea atâtor păreri de rău este de nesuportat.
Mă clătinam aşadar, pe bancă, nemaifiind atent nici măcar la preot, cu crucifixul său.
În tumultul ce mă împresura, nu mai făceam deosebirea între strigătele de milă şi cele de bucurie, între râs şi plâns, între glasuri şi zgomote; toate alcătuiau o rumoare ce răsuna în capul meu ca alama lovită.
Ochii mei citeau mecanic firmele prăvăliilor.
O stranie curiozitate mă îndemnă, la un moment dat, să întorc capul şi să privesc acel ceva către care înaintam. Era o ultimă bravadă a inteligenţei; dar trupul nu voi aceasta, ceafa mea rămase inertă şi parcă moartă înaintea mea.
Am zărit numai, pe stânga, dincolo de râu, turla lui Notre-Dame, care, văzută de unde mă aflam, o ascundea pe cealaltă. Este aceea cu steagul. Era multă lume acolo, şi vedea desigur, bine.
Şi căruţa mergea înainte, înainte, şi prăvăliile rămâneau în urmă, şi firmele treceau, una după alta, scrise, pictate, aurite, şi gloata râdea şi bătea din picioare în noroi, şi eu mă lăsam dus, aşa cum cei ce adorm, se lasă purtaţi spre visurile lor.
Deodată şirul prăvăliilor ce îmi preocupau ochii se tăie în unghiul unei pieţe; mugetul mulţimii devenise mai cuprinzător, mai lătrător, tot mai vesel; căruţa se opri pe neaştepatte, de era cât pe ce să cad cu obrazul pe scânduri. Preotul mă susţinu. “Curaj”, şopti. Se adusese o scară în spatele căruţei; îmi dădu braţul, am coborât, apoi am făcut un pas, m-am întors să mai fac unul şi n-am putut. Văzusem, între cele două felinare ale cheiului, un lucru înfoiorător.
Ah! era realiattea!
M-am oprit, ca şi când aş fi primit o lovitură.
– Am o ultimă declaraţie de făcut! am strigat fără glas.
Am fost urcat aici.
Am cerut să fiu lăsat să pun pe hârtie ultimele mele voinţe. Mi-au dezlegat mâinile, dar funia este aici, gata; şi restul este jos.

XLVIII.

Un judecător, un comisar, un magistrat, nu ştiu ce era, a intrat. I-am cerut iertare, împreunându-mi mâinile şi târându-mă în genunchi. M-a întrebat surâzând, cu ceva fatal pe faţă, dacă asta era tot ce aveam să-i spun.
– Iertare! Iertare! am repetat, sau fie-vă milă, încă cinci minute!
Cine poate şti? Poate vine! Este oribil să mori aşa, la vârsta mea! Se întâmplă să fii graţiat în ultima clipă, s-a întâmplat deseori. Şi cine să fie, domnule, graţiat, dacă nu eu?
Călăul ăsta ticălos! S-a apropiat de judecător ca să îi spună că execuţia trebuie să aibă loc la o anume oră, că ora se apropie, că el răspunde de punctualitate; că plouă şi există riscul ca lucrul acela să ruginească.
– Vă rog! Aveţi milă! O clipă să mai aşteptăm graţierea! Să ştiţi că mă apăr, muşc!
Judecătorul şi călăul au ieşit. Sunt singur. Singur cu doi jandarmi.
Ah, gloata sinistră, cu ţipetele sale de hienă!
– Cine ştie dacă nu scap de ea, dacă nu sunt salvat, dacă graţierea mea…?! E imposibil să nu fiu graţiat.
Ah, ticăloşii! Îmi pare că urcă treptele…

ORA PATRU