– Victor Hugo “Bug-Jargal”

Traducere de Mihai Radulescu

Autorul acestei cărţi era în vârstă de şaisprezece ani în 1818; a pus pariu că va scrie un volum în cincisprezece zile. Redactă Bug-Jargal. La şaisprezece ani ai vârsta când pariezi orişice şi improvizezi orice .
Această carte a fost scrisă, deci, cu doi ani înaintea lui Han de Islanda. Şi, deşi, cu şapte ani mai târziu, în 1825, autorul l-a refăcut şi rescris în bună parte, rămâne totuşi, prin fond şi multe detalii, întâia lucrare a autorului.
El cere iertare cititorilor săi că îi face să îşi irosească timpul cu amănunte atât de puţin imporatnte; a socotit însă, că micul număr de persoane cărora le place să orânduiască operele unui poet după rangul valorii şi în ordinea naşterii, nu vor fi nemulţumite aflând vârsta Bug-Jargal-ului; cât despre autor, aidoma călătoriilor ce adastă la jumătate de cale, străduindu-se să mai descopere, în undele brumate ale zării, locul de unde au pornit, el a voit să facă loc aici amintirii acelor vremi de seninătate, îndrăzneală şi încredere, când se năpustea făţiş asupra unui subiect atât de mare: revolta negrilor din San-Domingo, din 1971, luptă între uriaşi, trei lumi interesându-se de ea, Europa şi Africa, drept potrivnici. America, drept câmp de bătălie.
24 martie 1832

Episodul ce urmează a fi citit şi al cărui fond este împrumutat din revolta sclavilor din San-Domingo, din 1791, are un aer de circumstanţă1, suficient pentru a-l împiedica pe autor să îl publice. Totuşi, deoarece o schiţă a acestui opuscul a fost publicată şi distribuită într-un număr restrâns de exemplare, în 1820, într-o epocă în care politica vremii era prea puţin preocupată de Haiti, pare limpede că dacă subiectul tratat a stârnit un interes mărit de atunci încoace, aceasta nu s-a întâmplat din vina autorului. Evenimentele au avut loc în funcţie de carte, iar nu cartea a fost cea redactată în funcţie de evenimente.
În orice caz, autorul nici nu visa să smulgă această lucrare semiobscurităţii în care era învăluită; dar, înştiinţat că un librar din capitală îşi propunea să retipărească schiţa sa anonimă, a socotit a fi de datoria lui să preîntâmpine această retipărire, scoţând el însuşi la lumină lucrarea sa revizuită şi, într-o oarecare măsură, refăcută, prevedere ce cruţă amorul propriu al autorului de un necaz, şi pe librar de o speculaţie murdară.
Mai multe persoane distinse, care au fost amestecate în tulburările din San-Domingo, fie în caliatte de coloni, fie în calitate de funcţionari, aflând în apropiata publicare a acestui episod, au avut bunăvoinţa de a comunica spontan autorului materiale cu atât mai preţioase, cu cât sunt aproape inedite. Autorul, cu acest prilej, le vădeşte via sa recunoştinţă. Aceste documente i-au fost deosebit de folositoare pentru îndreptarea a ceea ce povestirea căpitanului d’Auverney înfăţişa incomplet, cât priveşte culoarea locală, şi nesigur, în privinţa adevărului istoric.
În sfârşit, autorul este dator să îşi prevină cititorii că povestea lui Bug-Jargal nu e decât un fragment dintr-o lucrare mai întinsă, ce urmează să fie compusă cu titlul: Povestiri în cort. Autorul presupune că, în timpul războaielor purtate de revoluţie, mai mulţi ofiţeri francezi se înţeleg să scurteze, fiecare la rând, lungimea nopţilor bivuacului, istorosind câte una din aventurile lor. Episodul publicat aici făcea parte din această serie de naraţiuni; poate fi detaşat fără nici un neajuns şi, de altfel, lucrarea în care urma să fie inclus nu este sfârşită, nu va fi niciodată şi nici nu este vrednică să fie.

BUG-JARGAL

I.

…Venind rândul căpitanului Léopold d’Auverney, acesta deschise ochii mari şi mărturisi acelor domni că adevărul adevărat era că nu ştia nici o întâmplare din viaţa sa, care să preţuiască într-atât, încât să le reţină atenţia.
– Dar, căpitane, îi vorbi locotenentul Henri, se spune că totuşi aţi călătorit şi că aţi văzut lumea. Nu e adevărat că aţi fost în Antile, în Africa şi în Italia, în Spania?… Ah, căpitane, iată câinele dumneavostră şchiop.
D’Auverney tresări, lăsă să-i cadă ţigara de foi şi se întoarse brusc spre intrarea cortului, în clipa în care un câine imens alerga spre el, şchiopătând. Trecând, câinele stinse ţigara căpitanului; acesta nici nu băgă de seamă. Câinele îi linse picioarele, dădu bucuros din coadă, lătră, se zbengui cât ştia de frumos, după care se întinse lângă el. Căpitanul, emoţionat, întristat, îl mângâia absent cu mâna stângă, desfăcându-şi cu cealaltă cureaua caschetei şi repeta din când în când: “În sfârşit, ai apărut, Rask! Ai apărut!” În cele din urmă, exclamă: “Dar cine te-a adus?”
– Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…
De câteva minute, sergentul Thadée ridicase pânza cortului şi stătea în picioare, cu braţul drept înfăşurat în redingotă, cu ochii în lacrimi, contemplând în tăcere încheierea odiseei. La urmă, îndrăzni să spună: “Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…” D’Auverney ridică privirile.
– Tu, Thad? Şi cum dracului ai fost în stare?… Bietul câine! Îl credeam în tabăra englezilor. Unde ai izbutit să-l găseşti?
– Slavă Domnului! Sunt, căpitane, la fel de vesel ca domnul, nepotul dumneavoastră, când îl puneaţi să decline cornu-coarnă; cornu-al coarnei…
– Dar, spune-mi odată, unde ai izbutit să-l găseşti?
– Nu l-am găsit, căpitane; m-am cam dus să-l caut.
Căpitanul se ridică şi întinse sergentului mâna, dar mâna sergentului rămase mai departe înfăşurată în redingotă. Căpitanul nu luă seama la asta.
– Vedeţi că.. adică, de când s-a pierdut Rask ăsta, săracul, am priceput, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, că vă lipsea ceva. Ca să n-ascund nimica, îmi vine să cred că în seara în care n-a venit, ca de obicei, să-mpart raţia de pâine cu el, n-a lipsit mult ca bătrânul Thad să-nceapă să se smiorcăie ca un plod. N-am făcut-o, slavă Domnului; n-am plâns decât de două ori în viaţă: întâia oară când… în ziua în care… Şi sergentul îşi privi cu îngrijorare superiorul. A doua oară, când i-a dat prin minte nepricopsitului ăluia de Balthazar, caporalul dintr-a şaptea semibrigadă, să mă pună să curăţ o legătură de ceapă.
– Pare-mi-se, Thadée, izbucni în râs Henri, că nu ne-ai spus cu ce prilej ai plâns întâia oară.
– Fără îndoială, bătrâne, când te-a îmbrăţişat Latour-d’Auvergne, prim grenadier al Franţei? întrebă cu dragoste căpitanul, mângâind câinele mai departe.
– Nu, căpitane, dacă sergentul Thadée a putut plânge, asta nu s-a putut întâmpla, cred că sunteţi de părerea mea, decât în ziua în care a strigat foc! asupra lui Bug-Jargal, numit şi Pierrot.
Un nor trecu peste chipul lui d’Auverney. Se spropie iute de sergent şi voi să-i strângă mâna; dar, în ciuda acestui exces de cinstire, bătrânul Thadée o ţinu mai departe ascunsă sub mantie.
– Da, căpitane, continuă Thadée, dându-se înapoi cu câţiva paşi, pe când d’Auverney îşi aţintea supra lui privirile pline de o expresie penibilă; da, am plâns cu prilejul acela; şi, pe cinstea mea, dacă nu era vrednic de asta! Era negru, e adevărat, dar şi pulberea tunului tot neagră este şi… şi…
Bunul sergent ar fi dorit să încheie victorios bizara sa comparaţie. Se poate să fi existat ceva adevărat în această apropiere ce părea să aibă preţ în gândirea sa, dar se strădui în van să-i dea o formă şi, ca să spunem aşa, după ce îşi atacă ideea în mai multe rânduri şi din toate poziţiile, aşa cum face un general ce nu izbuteşte să cucerească o cetate, ridică pe neaşteptate asediul şi urmă, fără să se sinchisească de zâmbetul tinerilor ofiţeri ce îl ascultau.
– Spuneţi, căpitane, vă mai amintiţi de păcătosul ăla de negru, cum a venit abia trăgându-şi sufletul, tocmai în clipa în care fuseseră aduşi cei zece camarazi ai lui? Trebuise să-i legăm… eu comandam. Şi îi dezlegă el însuşi, ca să le ia locul, deşi ei nu voiau; dar nu s-a lăsat. Ah! Ce mai om! Solid ca Gibraltarul! Şi, ce spuneţi, căpitane, cum stătea acolo, ca şi când l-aş fi poftit la dans; şi câinele lui, Rask ăsta, care a-nţeles ce urma să-i facem şi mi-a sărit în piept…
– Thad, de obicei nu laşi să treacă partea asta din poveste fără să-l mângâi pe Rask; ia te uită cum te priveşte!
– Aveţi răbdare, spuse Thadée stânjenit; se uită la mine, săracul Rask, dar… bătrâna Malagrida-mi zicea că poartă ghinion să mângâi cu mâna stângă.
– Şi de ce nu-l mângâi cu dreapta? îl întrebă d’Auverney surprins, băgând de seamă pentru întâia oară mâna înfăşurată în redingotă şi paloarea de pe chipul lui Thad. Tulburarea sergentului păru să sporească.
– Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, eu… Câine şchiop aveţi; mă tem c-o s-aveţi şi sergent ciung.
Căpitanul sări ca ars de pe scaun.
– Cum? Ce? Ce spui, bătrânul meu Thadée? Ciung!… Arată-mi mâna. Ciung, Doamne, Dumnezeule!
D’Auverney tremura; sergentul îşi dădu binişor la o parte mantaua şi înfăţişă privirilor superiorului său, braţul legat cu o batistă însângerată.
– Doamne, Doamne! Şopti căpitanul, dezlegând pânza încetişor. Dar spune-mi, bătrâne, cum…
– Ei, simplu. V-am mai spus că băgasem de seamă necazul dumneavoastră de când ni-l luaseră ticăloşii de englezi pe Rask, dogul lui Bug… Mi-a fost de ajuns. Azi am hotărât să-l aduc înapoi, chiar şi cu preţul vieţii, iac-aşa, ca să pot cina cu poftă. D-aia, după ce i-am lăsat vorbă lui Mathelet, ordonanţei dumneavoastră, să vă perie bine uniforma de câmp, că mâine luptăm, am şters-o pe nevăzutelea din tabără, înarmat numai cu sabia, şi am luat-o peste garduri, ca s-ajung mai degrabă în tabăra englezilor. Nici n-atinsesem primele linii de apărare, când, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, am zărit dintr-o pădurice de pe stânga o ceată de ostaşi roşii. Am înaintat să adulmec ce făceau şi, cum nu luau seama la mine, l-am văzut pe Rask, în mijlocul lor, legat de un copac, pe când doi milorzi, goi ca nişte păgâni, pân-aicişa, îşi tot cărau la pumni de sunau ca toba mare a unei semibrigăzi. Erau doi englezi particulari care, dacă nu vă supăraţi, se băteau în duel pentru câinele dumneavoastră. Numai că Rask m-a zărit, li s-a smucit o dată din zgardă că i s-a rupt laţul şi m-am pomenit cu şmecherul pe urmele mele. Înţelegeţi că ceilalţi din şleahtă nu s-au lăsat mai prejos. Mă năpustesc asupra pădurii. Rask mă urmăreşte. Primele gloanţe îmi şuieră pe la urechi. Rask lătra: din fericire nu-l puteau auzi din pricina strigătelor lor – câine francez, câine francez! Ca şi cum câinele dumneavoastră n-ar fi un câine bun şi voinic din San-Domingo. Dar, ce contează! Străbat lăstărişul şi tocmai mă găteam să ies din el, când doi roşii se proţăpesc în faţa mea. Scap de unul cu ajutorul sabiei şi aşa m-aş fi descotorosit şi de celălalt dacă n-avea pistolul încărcat… Asta-i cu braţul drept. Nu face nimic! Câinele francez i-a sărit la beregată, ca şi când l-ar fi cunoscut de mult; englezul a căzut sugrumat, că, pe cinstea mea, a fost o îmbrăţişare cam tare… Păi, dar de ce se încăpăţâna dracul ăla şi se ţinea de capul meu, ca săracul de seminarist? Ei, şi iată-i şi pe Thad şi pe Rask din nou în tabără. Nu-mi pare rău decât că n-a vrut bunul Dumnezeu să-mi dăruie asta mâine, în luptă. Asta e!
Chipul bătrânului sergent se înnegrise la gândul că nu fusese rănit în plină bătălie.
– Thadée!… strigă căpitanul pe un ton iritat. Apoi adăugă mai blând: cum poţi fi atât de nebun ca să te expui în halul ăsta pentru un câine?…
– N-a fost pentru un câine, căpitane; era pentru Rask.
Trăsăturile lui d’Auverney se înseninară iar.
Sergentul continuă:
– Pentru Rask, dogul lui Bug…
– Destul! Destul! Bătrânul meu Thad, strigă căpitanul, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hai, sprijină-te de mine, adăugă după o scurtă tăcere, să mergem la ambulanţă.
Thadée îl urmă după ce rezistă cât se cuvenea respectului datorat. Câinele ce, în timpul acestei scene, rosese cu mare plăcere frumoasa blană de urs a stăpânului său, se ridică, luându-se după ei.

II.

Episodul acesta atrăsese puternic atenţia şi curiozitatea veselilor povestitori. Căpitanul Léopold d’Auverney era unul dintre acei oameni care, oriunde i-ar aşeza hazardurile naturii sau mişcările sociale, inspiră întotdeauna o oar ecare cinstire împletită cu interes. Deşi, poate la prima vedere, nu avea nimic izbitor; purtarea sa era rece, privirea indiferentă. Soarele tropicelor, bronzându-i chipul, nu îi împrumutase acea vioiciune a gesturilor şi a cuvântului ce se uneşte la creoli cu o nonşalanţă, deseori plină de graţie. D’Auverney vorbea puţin, asculta rareori şi era oricând gata să acţioneze. Întotdeauna întâiul pe cal şi ultimul în cort, părea să caute în oboseala trupească o înşelare a gândurilor. Gândurile acestea ce îşi săpaseră trista lor severitate în brazdele timpurii ale frunţii sale, nu făceau parte dintre cele de care scapi împărtăşindu-le, nici dintre acelea ce se pot îmbina, într-o conversaţie uşuratică, cu ideile altcuiva. Léopold d’Auverney, al cărui trup nu se încovoia sub poverile războiului, părea să sufere însă de o oboseală de nesuportat, ca urmare a războiului nevăzut al duhului. Fugea de discuţii cu aceeaşi energie cu care căuta bătăliile. De i se întâmpla, când şi când, să se lase ispitit de un schimb de cuvinte, rostea două sau trei vorbe pline de bun simţ şi de adâncă înţelepciune; apoi, în clipa când urma să îşi convingă adversarul, se oprea, tam-nesam, spunând: La ce bun?… şi ieşea să îl întrebe pe comandant ce era de făcut în aşteptarea ceasului şarjei sau al atacului.
Camarazii îi treceau cu vederea obişnuita răceală, rezervă şi tăcere, pentru că îl vedeau în schimb, fiind viteaz, bun şi binevoitor cu orice prilej. Salvase viaţa multora dintre ei, punând-o în joc pe a sa şi era lucru ştiut că, dacă îşi deschide arareori gura, punga lui, cel puţin, n-avea niciodată baierele legate. Cei din armată îl iubeau şi era iertat chiar şi pentru faptul că izbutea să se facă oarecum venerat.
Şi totuşi, era tânăr. Îi dădeai treizeci de ani, deşi era departe de a-i avea. Lupta de o bună bucată de vreme în rândurile republicanilor, dar peripeţiile sale nu erau cunoscute. Singura fiinţă cu care, împreună cu Rask, îi putea smulge vreo manifestare mai vie de prietenie, bătrânul şi bunul sergent Thadée, ce venise odată cu el în acel corp de armată şi nu se despărţea de el pentru nimic în lume, mai povestea câteodată, câte ceva, de departe, din viaţa sa. Se ştia că d’Auverney trecuse prin mari nenorociri în America; că, însurându-se în San-Domingo, îşi pierduse soţia şi întreaga familie în timpul masacrelor ce marcaseră invazia revoluţiei în această colonie. În acea epocă a istoriei noastre, nenorocirile de felul acesta erau atât de obişnuite, că li se făcea faţă cu un soi de milă generală din care fiecare lua cât socotea că i se cuvine şi îşi aducea propriul prinos. Căpitanul d’Auverney era aşadar, plâns mai puţin pentru pierderile avute, cât pentru felul său de a suferi. Asta deoarece într-adevăr, dincolo de indiferenţa sa glacială, se putea întrevedea câteodată, o rană lăuntrică de nevindecat.
De îndată ce se isca vreo luptă, fruntea lui părea că se înseninează. Se dovedea întreprinzător în acţiune, ca şi cum s-ar fi străduit să ajungă general şi, după izbândă, modest, ca şi cum n-ar fi voit să fie decât ostaş de rând. Camarazii săi, băgând de seamă dispreţul ce arăta pentru cinstiri şi grade, nu înţelegeau de ce părea, înaintea luptei, a nădăjdui ceva şi nu ghiceau că, dintre toate şansele războiului, d’Auverney nu-şi dorea decât moartea. Reprezentanţii poporului în misiune în rândurile armatei îl numiră, într-o bună zi, şef de brigadă pe câmpul de bătaie; refuză, deoarece, despărţindu-se de companie, ar fi trebuit să-l părăsească pe sergentul Thadée. Peste câteva zile se oferi să conducă o expediţie hazardată şi reveni viu şi nevătămat, în pofida părerii tuturora şi a propriilor sale nădejdi. Atunci fu auzit pronunţându-şi părerile de rău de a fi refuzat gradul acela.
– Asta, spuse el, pentru că tunul vrăjmaş, cruţându-mă într-una, ghilotina ce izbeşte pe toţi cei ce se înalţă, m-ar fi voit, poate.

III.

Acesta era omul despre care începuseră să tăinuiască când ieşi din cort.
– Pun rămăşag, strigă locotenentul Henri, ştergându-şi cizma roşie, pe care câinele, trecând, lăsase o pată mare de noroi, pun rămăşag că dom’ căpitan n-ar da, pe cele zece coşuri de Madera, pe care le-am văzut zilele trecute în furgonul generalului, nici piciorul rupt al câinelui său.
– Ssst! Ssst! făcu vesel aghiotantul Paschal, ar fi un târg prost… Coşurile sunt goale; am aflat eu ceva; şi, adăugă serios, treizeci de sticle deschise nu merită, cred că eşti de aceeaşi părere, locotenente, cât laba câinelui ăstuia, din care, fie vorba între noi, se poate face măcar capătul unui cordon de sonerie.
Ceilalţi se puseră pe râs văzând tonul grav cu care rostise aghiotantul aceste ultime cuvinte. Tânărul ofiţer al husarilor basci, Alfred, care era singurul să nu râdă, păru nemulţumit.
– Nu văd, domnilor, ce poate stârni bătaia de joc în cele ce au avut loc. Câinele şi sergentul acesta, pe care de când îl cunosc pe d’Auverney, i-am văzut nedespărţiţi de el, îmi par a fi în stare să ne atragă interesul. În sfârşit, scena asta…
Paschal, fiind înţepat de nemulţumirea lui Alfred, cât şi de buna dispoziţie a celorlalţi, îi tăie vorba:
– Scena este dulceagă. Să fim serioşi! Un câine regăsit şi un braţ rupt!
– Căpitane Paschal, n-aveţi dreptate, spuse Henri, azvârlind din cort sticla pe care tocmai o golise, acel Bug, numit şi Pierrot, îmi stârneşte în chip deosebit curiozitatea…
Paschal, gata să se înfurie, se potoli iarăşi, băgând de seamă că paharul său, pe care îl credea gol, era de fapt, plin. D’Auverney reintră; se îndreptă spre locul pe care şezuse, fără să spună nici un cuvânt. Avea un aer gânditor, dar chipul îi era mai calm. Părea atât de preocupat încât nu auzea nimic din ceea ce se spunea în jurul său. Rask, care îl urmase, se culcă la picioarele sale, uitându-se la el cu o privire îngrijorată.
– Paharul dumneavoastră, căpitane d’Auverney. Gustaţi dintr-acesta…
– Ei, slavă Domnului! spuse căpitanul, crezând că astfel îi răspunde lui Paschal, rana nu este periculoasă, braţul nu e rupt.
Stima involuntară pe care o inspira căpitanul tovarăşilor săi de arme, fu singura piedică ce îl făcu pe Henri să nu râdă.
– Deoarece nu mai sunteţi atât de îngrijorat în legătură cu Thadée, spuse, şi cum am căzut la învoială să ne istorisim pe rând aventurile pentru a scurta nopţile bivuacului, nădăjduiesc, dragă prietene, că n-ai nimic împotrivă de a-ţi ţine cuvântul, povestindu-ne întâmplarea câinelui celui şchiop şi al lui Bug… nu mai ştiu cum, numit şi Pierrot, despre care spuneaţi că era solid ca un Gibraltar!
La această rugăminte, făcută pe un ton pe jumătate serios, pe jumătate în glumă, d’Auverney n-ar fi răspuns, dacă nu interveneau şi ceilalţi de partea locotenentului.
– Vă voi da ascultare, domnilor; dar nu vă aşteptaţi la altceva decât la istorisirea unei anecdote foarte simple în care rolul meu este foarte mărunt. Dacă prietenia ce există între Thadée, Rask şi mine v-a făcut să nădăjduiţi ceva deosebit, vă atrag atenţia că greşiţi. Să începem.
Toţi tăcură. Paschal dădu peste cap plosca cu rachiu şi Henri se înveli în pielea de urs roasă pe jumătate, să se apere de răceala nopţii, Alfred isprăvi cu fredonatul cântecului galician de mataperros. D’Auverney rămese o clipă pe gânduri, ca şi când ar fi voit să-şi amintească nişte întâmplări demult înlocuite de altele; în cele din urmă luă cuvântul, vorbind rar, cu glasul scăzut şi cu dese întreruperi.

IV.

– Deşi născut în Franţa, am fost trimis de timpuriu la San-Domingo, la unul dintre unchii mei, un colon foarte bogat, cu a cărui fiică urma să mă însor. Locuinţa unchiului meu se învecina cu fortul Galifet şi plantaţiile sale se întindeau în cea mai mare parte a câmpiei Acul. Această aşezare nenorocită, a cărei pomenire vi se pare, desigur, fără interes, fu una dintre primele pricini ale dezastrelor şi ruinei familiei mele.
Opt sute de negri cultivau domeniile imense ale unchiului meu. Trebuie să vă mărturisesc că starea tristă a acestor sclavi era cu atât mai înrăutăţită de lipsa de sensibilitate a stăpânului lor. Unchiul meu se număra printre acei plantatori, din fericire nu mulţi, a căror inimă se împietrise datorită unui despotism absolut, îndelung practicat. Obişnuit să se vadă ascultat de la prima privire, cea mai măruntă ezitare din partea unui sclav, era pedepsită în chipul cel mai crunt şi intervenţia copiilor săi, adesea, nu făcea decât să-i sporească mânia. Deci, în cele mai multe rânduri, ne vedeam nevoiţi să ne mărginim la uşurarea năpastelor pe care le puteam preveni.
– Ce spui! O ţine tot în fraze mari! spuse Henri, cu jumătate de glas, aplecându-se spre vecinul său. Sper că n-o să treacă peste nenorocirile bieţilor negri fără să facă şi o mică dizertaţie asupra datoriilor impuse de spiritul umanitar, et caetera. La clubul Massiac2 nu scăpai fără asta.
– Îţi mulţumesc Henri, că mă cruţi de ridicol, spuse cu răceală d’Auverney, care îl auzise. Urmă. Dintre toţi acei sclavi, unul singur izbutise să intre în graţiile unchiului meu. Era un pitic de culoare, spaniol gheară3, ce îi fusese dăruit de lordul Effingham, guvernatorul Jamaicăi. Unchiul meu, care locuise îndelung în Brazilia, dobândise obişnuinţa fastului portughez şi îi plăcea să fie înconjurat de toată morga corespunzătoare bogăţiei sale. Numeroşi sclavi, învăţaţi să slujească precum nişte servitori europeni, împrumutau reşedinţei sale o strălucire de tip seniorial. Pentru a nu-i lipsi nimic, preschimbase sclavul dăruit de lordul Effingham în nebun, imitându-i pe străvechii părinţi feudali ce ţineau bufoni la curţile lor. Trebuie să subliniez că alegerea era făcută de minune. Gheara Habibrah (acesta era numele său) era una dintre acele fiinţe a căror conformaţie fizică este atât de stranie, încât ar părea monştri dacă nu ne-ar face să râdem. Acets hidos pitic era gras, scund, pântecos şi se mişca cu o repeziciune neobişnuită, pe cele două picioare subţirele şi fără vlagă, ce, atunci când şedea, se adunau sub el ca braţele unui păianjen. Capul enorm, adâncit greoi între umeri, acoperit ca un arici, de o lână roşie şi creaţă, avea drept tovăraşe, două urechi atât de mari, încât cei de o seamă cu el aveau obiceiul să spună că se slujea de ele pentru a-şi şterge ochii când plângea. Chipul îi era necontenit o strâmbătură şi niciodată aceeaşi; ciudată mobilitate a trăsăturilor ce acordă urâţeniei sale avantajul variaţiei. Unchiul meu îl iubea datorită diformităţii lui şi a veseliei de neînfrânt. Habibrah era favoritul său. Pe când ceilalţi sclavi erau aspru încovoiaţi sub muncă, Habibrah nu avea altă grijă decât să care un evantai mare, din pene ale păsării paradisului, să alunge muştele şi ţânţarii. Unchiul meu îl punea să mănânce la picioarele lui pe o rogojină de papură şi totdeauna îi dădea, în propria sa farfurie, câte un rest din bucatele preferate. Şi Habibrah îşi dovedea recunoştinţa faţă de atâtea bunătăţi; nu se folosea de privilegiile bufonului, de dreptul de a face şi spune orice, decât pentru a-şi distra stăpânul printr-o serie de cuvinte îmbinate cu scălâmbăieli şi, la cel mai mărunt semn al unchiului meu, alerga cu agilitatea unei maimuţe şi supunerea unui câine.
Nu îmi plăcea acest sclav. Exista ceva prea slugarnic în servilitatea sa; şi, dacă sclavia nu dezonorează, slugărnicia înjoseşte. Resimţeam milă binevoitoare pentru negrii nenorociţi pe care îi vedeam ziua întreagă muncind aproape fără nici un vestmânt pe ei ca să le ascundă lanţul; dar saltimbancul diform, sclavul acesta puturos, cu straiele bălţate de galoane şi încărcate cu clopoţei, nu îmi inspira decât dispreţ. De altfel, piticul nu folosea creditul pe care îl dobândise, prin josniciile sale în faţa stăpânului comun, ca un frate adevărat. Niciodată nu i s-a întâmplat să ceară îndurare stăpânului care pedepsea atât de dese ori; şi, într-o zi, când se credea singur cu unchiul meu, fu chiar auzit îndemnându-l să se poarte mai înverşunat faţă de nefericiţii săi camarazi. Sclavii ceilalţi, care ar fi trebuit să îl privească cu neîncredere şi gelozie, nu păreau totuşi că îl urăsc. Le inspira un fel de teamă, plină de respect, care nu aducea cu duşmănia; şi, când îl vedeau trecând printre colibele lor, cu cuşma sa ascuţită, împodobită cu clopoţei, pe care pictase cu cerneală roşie, figuri ciudate, îşi spuneau unul altuia, în taină:
– Este un obi4!
Aceste amănunte, asupra cărora vă reţin acum atenţia, aveau prea puţină importanţă atunci pentru mine. Dăruit în întregime emoţiilor curate ale unei dragoste ce nu părea sortită să întâmpine nici o oprelişte, unei dragoste încercate şi împărtăşite, din copilărie încă, de femeia ce îmi era hărăzită, nu îmi îngăduiam decât priviri foarte distrate la tot ce nu era Marie a mea. Obişnuit din cea mai fragedă vârstă să o socotesc ca pe viitoarea mea soţie pe aceea care, într-o oarecare măsură, îmi era soră, se legase între noi o prietenie ce n-ar putea fi înţeleasă nici dacă aş spune că iubirea noastră era un amestec de devotament fratern, de exaltare pătimaşă şi încredere conjugală. La puţini oameni le-a fost dat să îşi petreacă cei dintâi ani într-o fericire mai mare ca a mea; puţini oameni şi-au simţit sufletul înflorindu-le sub un cer mai frumos, într-un acord mai armonios dintre fericirea prezentului şi nădejdea viitorului. Înconjurat, încă de la naştere de toate satisfacţiile avuţiei, de toate privilegiile rangului, într-o ţară în care culoarea era suficientă pantru a ţi-l conferi, petrecându-mi zilele alături de fiinţa care îmi subjugase dragostea toată, văzând că amorul nostru era pe placul părinţilor, singurii care l-ar fi putut împiedica, toate acestea la o vârstă când sângele este fierbinte, într-un ţinut în care vara este veşnică şi natura uluitoare, ce îmi mai lipsea pentru a mă face să cred orbeşte în steaua mea norocoasă? Mai este nevoie de ceva pentru a putea afirma că puţini oameni au avut parte de tinereţe mai fericită?… Căpitanul se opri o clipă, ca şi când n-ar mai fi avut glas să preţuiască aceste amintiri ale bucuriei. După care urmă, cu un accent foarte trist: adevărat este însă, că acum am dobândit şi dreptul de a adăuga că nimeni nu îşi va petrece ultimele zile mai nenorocit.
Şi ca şi când ar fi dobândit vlagă, meditând la nefericirea sa, continuă cu o voce sigură.

V.

Am ajuns la douăzeci de ani, legănat de aceste iluzii şi nădejdi oarbe. Ziua mea de naştere era în august 1791 şi unchiul meu hotărâse ca atunci să mă căăsătorească cu Marie.
Înţelegeţi că gândul atât de apropiatei fericiri îmi absorbea toate facultăţile şi cât de vagă, deci, mi-a rămas amintirea dezbaterilor politice ce agitau în perioada aceea, colonia noastră, de doi ani. N-o să vă vorbesc aşadar, nici de contele de Peinier, nici de domnul de Blanchelande, nici despre acel nenorocit de colonel de Mauduit, al cărui sfârşit a fost atât de tragic. Nu vă voi descrie rivalităţile adunării provinciale din Nord, nici ale acelei adunări coloniale, care luă numele de adunare generală, socotind că numele de colonială mirosea a sclavie. Nimicurile acestea ce atunci întorceau toate spiritele pe dos, azi nu mai prezintă nici un interes decât prin dezastrele provocate. Cât despre mine, în privinţa geloziei reciproce ce despărţea capul de Port-au-Prince, dacă ar fi fost să am şi eu o părere, aş fi optat cu siguranţă pentru Cap, pe al cărui teritoriu locuiam şi din a cărui adunare provincială făcea parte şi unchiul meu.
O singură dată mi s-a întâmplat să iau parte mai activă la dezbaterile zilei. Asta, cu prilejul acelui decret dezastruos din 15 mai 1791, prin care adunarea naţională a Franţei îngăduia oamenilor de culoare liberi participarea egală cu albii, în privinţa drepturilor politice. La un bal oferit de guvernator în oraşul Capului, mai mulţi tineri coloni discutau vehement despre această lege ce rănea cu cruzime amorul-propriu, fondat poate, al albilor. Nu participam la conversaţia lor, când am zărit apropiindu-se de ei un plantator bogat pe care albii cu greu îl primeau în tovărăşia lor şi a cărui culoare îndoielnică îi făceau să îi suspecteze originea. M-am îndreptat brusc spre acel om şi i-am spus cu glas tare: “Treceţi mai departe domnule; se spun aici lucruri neplăcute pentru dumneavoastră, ce aveţi sânge amestecat în vine”. Această imputare îl irită într-atât, încât mă provocă la duel. Ne-am rănit unul pe celălalt. Mărturisesc, greşisem jignindu-l; dar e probabil că prejudecata culorii singură, n-ar fi fost suficientă pentru a mă împinge la asta; omul acela avea de câtăva vreme îndrăzneala de a-şi ridica privirile asupra verişoarei mele şi atunci, când l-am umilit într-un chip atât de neaşteptat, tocmai dansase cu ea.
În pofida a toate, vedeam cu nespusă bucurie, apropiindu-se clipa în care Marie avea să fie a mea şi rămâneam departe de fierberea tot mai mare, ce făcea pe atâţia din jur să îşi piardă capul. Având ochii aţintiţi asupra fericirii ce se apropia, nu zăream norul înspăimântător care începuse deja să acopere aproape în întregime orizontul nostru politic şi ce urma, spărgându-se, să dezrădăcineze toate existenţele noastre. Nu că spiritele, chiar şi cele mai prompte în a intra în alarmă, s-ar fi aşteptat cu seriozitate, încă din acea vreme, la revolta sclavilor; erau prea dispreţuiţi pentru a fi temuţi; dar exista chiar şi între albii şi mulatrii liberi destulă ură pentru ca acest vulcan, îndelungă vreme astupat, să nu răstoarne cu faţa în jos colonia, în momentul temut când ar fi izbucnit. Încă din primele zile ale acelui august atât de dorit de firea mea lăuntrică, un incident straniu adăugă o neprevăzută îngrijorare nădejdilor mele liniştite.

VI.

Unchiul meu clădise, pa malul unui râu frumos ce îi uda plantaţiile, un mic pavilion din crengi, împrejmuit de arbori bătrâni şi deşi, în care Marie venea zilnic să respire dulceaţa acelor brize de mare care, în cursul lunilor celor mai călduroase ale anului, adie cu regularitate la San-Domingo, din zori şi până seara, şi a căror răcoare creşte sau scade odată cu temperatura zilei. Aveam eu însumi grijă să împodobesc acest loc de retragere, cu cele mai frumoase flori pe care le puteam culege. Într-o zi, Marie alergă spre mine înspăimântată. Întrase ca de obicei în cămara sa de verdeaţă şi văzuse acolo, surprinsă şi îngrozită, toate florile cu care o înfrumuseţasem, rupte şi călcate în picioare; un mănunchi de gălbinele sălbatice, proaspăt culese, era proptit pe locul unde avea obiceiul să şadă. Nu îşi revenise încă din uimire, când auzi sunetele unei ghitare izvorând din desişul ce înconjura pavilionul; apoi, un glas ce nu îmi aparţinea, porni să cânte cu gingăşie un cânt ce i se păru spaniol şi din care tulburarea şi, de bună seamă, pudoarea sa de fecioară, o împiedică să priceapă altceva în afara numelui său, deseori repetat. Atunci o luă la goană şi, din fericire, nimeni n-o împiedică să fugă. Povestirea ei mă umplu de indignare şi gelozie… Primele mele deducţii m-au dus spre acel sânge-amestecat liber cu care avusesem nu de mult, o altercaţie, dar, în uluirea în care mă aflam, am hotărât să nu întreprind nimic cu uşurinţă. Am asigurat-o pe biata Marie, şi mi-am făgăduit să veghez necontenit asupra sa, până-n clipa în care-mi va fi dat s-o apăr cu adevărat.
Presupunând că îndrăzneţul, a cărui obrăznicie o îngrozise pe Marie, nu avea să se oprească la această primă tentativă de a-i face cunoscută, după cum bănuiam, dragostea sa, am început să stau la pândă începând chiar din seara aceea, pe lângă corpul de clădire în care se odihnea logodnica mea, de îndată ce se duseră la culcare toţi cei de pe plantaţie. Ascuns în desişul trestiilor de zahăr, înarmat cu pumnalul, am început să aştept. Nu fu în zadar. Către mijlocul nopţii, un preludiu melancolic şi grav, străpungând tăcerea la câţiva paşi de mine, îmi atrase pe neaşteptate, atenţia. Zgomotul mă cutremură: era o ghitară; sub fereastra Mariei! Furios, înălţându-mi cuţitul, m-am azvârlit asupra locului de unde ieşeau sunetele, rupând sub paşi tulpinele trestiei de zahăr. Deodată m-am simţit înşfăcat şi dărâmat cu o putere ce mi se păru prodigioasă; pumnalul îmi fu smuls cu violenţă şi îl văzui lucind deasupra capului meu. În aceeaşi clipire, sticliră în umbră, în imediata apropiere a ochilor mei, doi ochi de foc şi două şiraguri de dinţi albi, pe care îi întrevedeam prin beznă, se întredeschiseră pentru a lăsa să scape cuvintele următoare rostite cu accentul furiei: Te tengo! Te tengo!5
Mai mult mirat decât speriat, mă zbăteam în van să scap de formidabilul meu adversar şi vârful de oţel începuse să îşi facă drum prin îmbrăcămintea mea, când Marie, pe care ghitara şi zgomotul paşilor şi al cuvintelor o trezise, apăru pe neaşteptate la fereastră. Îmi recunoscu glasul, văzu pumnalul strălucind şi ţipă de groază… Ţipătul acela sfâşietor paraliză, într-o oarecare măsură, braţul antagonistului meu victorios; se opri ca împietrit de o vrajă, plimbă cu nehotărâre timp de câteva secunde, vârful cuţitului pe pieptul meu apoi, azvârlindu-l, spuse, de data aceasta în franceză:
– Nu! Nu! Ar plânge prea mult!
Rostind aceste cuvinte ciudate, dispăru între pâlcurile de trestie şi, înainte chiar să mă ridic, rănit de această luptă inegală şi neobişnuită, nici un zgomot şi nici o urmă nu mai rămăsese din prezenţa sau trecerea sa.
Mi-ar fi greu să spun ce s-a petrecut cu mine în clipa în care, pierind prima stupoare, mi-am revenit în braţele dulcei mele Marie, căreia în mod atât de bizar, îi fusesem păstrat chiar de acela ce părea să-mi fie rival. Eram cu atât mai indignat împotriva acestui vrăjmaş neaşteptat şi eram ruşinat să îi datorez viaţa. De fapt, îmi sugera vanitatea mea, lui Marie i-o datorez, deoarece glasul ei a făcut să cadă pumnalul. Totuşi, nu puteam nega că exista o generozitate în simţământul de îl făcuse pe necunoscutul meu rival să mă cruţe. Dar rivalul acesta, cine să fi fost? Mă încâlceam în bănuieli ce se dărâmau una pe cealaltă. Nu putea fi plantatorul cu sânge-amestecat pe care îl desemnase la început gelozia mea. Era departe de a avea forţa aceea extraordinară şi, de altfel, nu era glasul său. Insul cu care mă luptasem mi se păruse gol până la brâu. Numai sclavii coloniei erau despuiaţi pe jumătate. Dar nu putea fi sclav; simţăminte de felul celui ce îl făcuse să arunce cuţitul, nu mi se păreau să ţâşnească din pieptul unui sclav; de altfel, tot adâncul meu se răzvrătea împotriva presupunerii revoltătoare că aş fi avut un scalv, drept rival. Cine să fi fost deci? Am hotărât să aştept şi să pândesc.

VII.

Marie o trezise pe bătrâna dădacă ce îi ţinea locul mamei, pe care o pierduse încă din leagăn. Am petrecut ce mai rămăsese din noapte alături de ea şi, de îndată ce se ivi ziua, îl încunoştiinţarăm pe unchiul meu asupra întâmplărilor acestora inexplicabile. Fu foarte surprins; dar orgoliul său, ca şi al meu, îl împiedică să se oprească asupra gândului că acel om îndrăgostit de fiica sa, putea fi un sclav. Dădaca primi ordinul de a nu o mai părăsi pe Marie; şi cum şedinţele adunării provinciale, grijile pe care le aveau colonii cei mai de seamă din pricina situaţiei tot mai ameninţătoare a afacirilor coloniale, şi munca de pe plantaţii, nu îi lăsau unchiului meu nici un răgaz, el îmi îngădui să o întovărăşesc pe fiica sa în orice plimbare, până la ziua căsătoriei mele, hotărâtă pentru 22 august. În acelaşi timp, presupunând că noul adorator nu putuse veni decât din afară, ordonă ca incinta domeniilor lui să fie, de atunci înainte, păzită zi şi noapte, cu mai multă stricteţe ca oricând.
O dată luate aceste precauţii, am vrut să fac o încercare, fiind de acord cu unchiul meu. M-am dus la pavilionul de la râu şi, îndreptând dezordinea din ajun, l-am împodobit iar cu florile cu care obişnuiam să-l împodobesc pentru Marie.
Când sosi ceasul la care ea avea în obicei să se odihnească, m-am înarmat cu carabina pe care o încărcasem, şi i-am propus verişoarei mele să o întovărăşesc la pavilion. Bătrâna dădacă ne urmă.
Mariei, căreia nu îi spusesem că făcusem să dispară urmele ce o speriaseră deunăzi, intră prima îm umbrarul de frunze.
– Uită-te Leopold, îmi spuse, leagănul meu se află în aceeaşi stare de pângărire în care l-am lăsat ieri; toată munca ta este irosită, florile tale rupte, veştede; ce mă uimeşte, adăugă, luând un mănunchi de gălbinele sălbatice de pe banca de gazon, ce mă uimeşte e că buchetul ăsta urât nu s-a veştejit de ieri până astăzi. Uită-te iubitule, pare cules de curând.
Rămăsesem nemişcat din pricina uluirii şi mâniei. Într-adevăr, munca acelei dimineţi îmi fusese distrusă; şi florile acelea sărăcăcioase, a căror prospeţime o mirase pe biata Marie, luaseră cu neobrăzare locul trandafirilor pe care îi împrăştiasem.
– Linişteşte-te, îmi spuse Marie, văzându-mi agitaţia, linişteşte-te; e un lucru trecut, insolentul acela nu va reveni, bineînţeles; să dăm uitării toate astea, aşa cum facem şi cu acest buchet odios.
M-am păzit să-i dezvălui adevărul, de teamă să nu o înfricoşez; şi fără a-i spune că cel care după părerea mea, nu avea să mai revină, revenise, am lăsat-o să calce gălbinelele în picioare, plină de o inocentă indignare. Apoi, nădăjduind că sosise vremea să îmi cunosc rivalul misterios, am pus-o să stea între dădaca sa şi mine.
Abia ne aşezasem, că Marie îşi puse degetul pe buzele mele; auzise nişte sunete, slăbite de vânt şi de şuşotirea apei. Am ascultat şi eu; acelaşi preludiu trist şi lent ca şi cel care în noaptea precedentă îmi stârnise furia. Am voit să sar de unde şedeam; un gest al Mariei mă reţinu.
– Leopold, îmi spuse încet, abţine-te, poate o să cânte, şi ceea ce o să spună ne va face să înţelegem cine este.
Într-adevăr, un glas al cărui timbru avea în acelaşi timp, şi ceva bărbătesc şi ceva plângător, se făcu auzit peste o clipă din adâncul pădurii şi împleti notele grave ale ghitarei cu o romanţă spaniolă, ale cărei cuvinte îmi răsunară profund în urechi, astfel încât memoria mea poate şi azi să le refacă aproape în întregime.
“De ce fugi de mine, Maria?6De ce fugi de mine, copilo? De ce te temi când m-auzi? Cu adevărat sunt îngrozitor! ştiu să iubesc, să sufăr şi să cânt!
Când văd lunecând trupul tău pur şi uşor printre trunchii cocotierilor de pe râu, o vrajă îmi tulbură vederea, o, Maria, şi cred că văd cum trece un duh!
Iar de aud, o, Maria, cuvintele fermecate ce trec de buzele tale ca o melodie, îmi pare că inima o aud bătându-mi în ureche şi că îmbină un zumzet înlăcrimat glasului tău armonios.
Vai, glasul tău mai dulce-mi e ca trilul însuşi al păsăretului tânăr ce aripa-şi bate în cer, venind dinspre patria mea;
Din patria mea în care rege am fost, din patria-n care-am fost slobod!
Slobod şi rege, copilo, toate acestea le-aş uita de al tău drag; tot aş uita, regat, familie, îndatoriri, răzbunare; da, chiar răzbunarea, deşi clipa culegerii fructului acestuia amar şi gustos, ce se coace atât de târziu, curând va veni!”
Glasul cântase strofele acestea cu pauze dese şi dureroase; dar rostind aceste ultime cuvinte, dobândise un accent cumplit.
“O, Maria! Semeni palmierului zvelt şi molcom legănat pe tulpină şi te-oglindeşti în ochiul tânărului ce te iubeşte, precum palmierul în apa străvezie a izvorului.
Dar n-o ştiai? se-ntâmplă, din adâncul deşertului, să se stârnească un uragan gelos pe fericirea izvorului iubit; aerul şi nisipul se-amestecă sub zborul aripilor sale grele; învăluie copacul şi izvorul într-un vârtej de foc; izvorul secătuieşte, palmierul simte chircindu-se sub răsufletul morţii cercul verde al frunzelor sale ce avuseseră măreţia unei coroane şi graţia unor plete.
Tremură, o, albă fiică a Hispaniolei7! Tremură de teamă să nu se preschimbe totul în jurul tău, curând, în uragan şi pustiu! Atunci, părea-ţi-va rău după dragostea ce te-ar fi putut mâna spre mine, aidoma zglobiei Katha, pasărea mântuirii, ce îndrumă prin nisipul Africii, călătorul spre cisternă.
Şi de ce mi-ai respinge iubirea, Maria? Rege sunt şi fruntea-mi e mult mai presus de alte frunţi omeneşti. Eşti albă, sunt negru; dar ziua de noapte nevoie are, unindu-se, aurora să nască şi-apusul, ce mult mai frumoase sunt decât ea!”

VIII.

Un suspin prelungit pe coardele fremătătoare ale ghitarei, întovărăşi aceste ultime cuvinte. Îmi ieşeam din fire: “Rege-negru-sclav!” O mie de idei fără nici o legătură, trezite de cântecul inexplicabil pe care tocmai îl auzisem, se învârtejeau în creierul meu. Am fost cuprins de o dorinţă violentă de a isprăvi cu fiinţa necunoascută ce îndrăznea să lege în felul acesta, numele Mariei de cântecele de dragoste şi ameninţare. Cu o mişcare convulsivă, mi-am apucat carabina şi m-am năpustit afară. Marie, înspăimântată, rămase cu braţele întinse pentru a mă reţine, când eu mă şi adâncisem în desişul dinspre care venise galsul. Am scotocit pădurea în toate direcţiile, am vârât ţeava puştii în toate tufişurile, am dat ocol tuturor copacilor groşi, am mişcat din loc toate ierburile înalte… Nimic! Nimic şi iar nimic! Căutarea aceasta fără rezultat, împletită cu reflecţii inutile asupra romanţei pe care o ascultasem, strecură o mare confuzie înăuntrul mâniei mele. Acel rival neobrăzat va izbuti aşadar, să scape mereu braţului meu precum şi gândirii mele. Nu voi putea deci, nici să îl ghicesc, nici să îl întâlnesc!… În acea clipă, un zgomot de clopoţei mă trezi din meditare. M-am întors. Piticul Habibrah era alături de mine.
– Bună ziua, stăpâne, îmi vorbi şi se înclină cu respect; dar privirea lui saşie, ridicată pieziş spre mine, părea să remarce, cu expresia unei şiretenii de nedefinit şi de triumf, grija însemnată pe fruntea mea.
– Vorbeşte, i-am strigat brusc, ai zărit pe cineva în pădure?
– Pe nimeni altul decât pe dumneavoastră, senor mio, îmi răspunse liniştit.
– N-ai auzit un glas? reluai.
Sclavul rămase tăcut o clipă, căutând parcă ce să îmi răspundă. Fierbeam.
– Repede, i-am spus, răspunde repede, nenorocitule, ai auzit un glas aici?
Îşi aţinti cu îndrăzneală privirile asupra privirilor mele; avea ochii rotunzi ca ai unui tigru.
– Que quiere decir usted 8 printr-un glas, stăpâne? Există glasuri pretutindeni şi pentru orice; există glasul păsărilor, glasul apei, glasul vântului printre frunze…
L-am întrerupt, scuturându-l cu brutalitate.
– Bufon ticălos! Încetează de a mă lua drept jucăria ta sau te fac să auzi pe pielea ta glasul care iese din ţeava unei puşti. Răspunde în două cuvinte. Ai auzit în pădure un om cântând o melodie spaniolă?
– Da, senor, îmi răspunse fără a părea emoţionat şi avea şi cuvinte melodia… Iaca, stăpâne, o să vă povestesc cum a fost. Mă plimbam pe liziera acestui boschet, ascultând ce-mi şopteau clopoţeii de argint ai acestei gorra9 a mele. Deodată, vântul adăugă concertului meu câteva cuvinte dintr-o limbă pe care o numiţi spaniolă, prima în care am gângăvit, când mi se socotea vârsta cu lunile, nu cu anii, şi când mama mă atârna în spinare, cu fâşii de lână roşie şi galbenă. Îmi place limba aceasta: îmi aminteşte de timpul când eram numai mic şi nu eram încă pitic, când eram un copil, nu încă un nebun. M-am apropiat de glas şi am auzit sfârşitul cântului.
– Şi, asta-i tot? am reluat cu nerăbdare.
– Da, stăpâne hermoso, dar, de voiţi, vă voi spune cine e omul ce cânta.
Am crezut că aveam să-l îmbrăţişez pe bietul bufon.
– Ah, vorbeşte, am strigat, vorbeşte! Uite punga mea, Habibrah! Şi ai zece pungi şi mai înţesate dacă îmi spui cine este omul.
Luă punga, o deschise şi zâmbi.
– Diez bolsas mai înţesate ca aceasta! Dar, demonio! Astat înseamnă o fanega plină cu scuzi buni, cu chipul del rey Luis quince, cam cât ar fi trebuit ca să însămânţezi câmpul magului Altornino din Grenada, ce cunoştea meşteşugul de a cultiva buenos doblones; dar, nu vă supăraţi, tinere stăpân, ajung la ce vă interesează. Reamintiţi-vă, senor, ultimele cuvinte ale cântului: “Eşti albă, eu sunt negru; dar ziua de noapte nevoie are, unindu-se, aurora să nască şi apusul, ce mult mai frumoase sunt ca ea!” Or, dacă acest cântec spune adevărul, gheara Habibrah, smeritul domniei voastre rob, născut dintr-o negresă şi un alb, e mai frumos decât sunteţi, senorito de amor. Eu sunt produsul unirii dintre zi şi noapte, sunt aurora şi apusul despre care vorbeşte cântecul spaniol, iar dumneavoastră sunteţi numai ziua. Aşadar, sunt mai frumos decât sunteţi, şi usted quiere10, mai frumos decât un alb… Piticul amesteca această divagare cu hohote lungi de râs. L-am întrerupt iarăşi.
– Unde vrei să ajungi cu aceste extravaganţe? O să aflu din ele cine este cel care a cântat în codru?
– Exact, stăpâne, reluă bufonul, cu o privire şireată. E limpede că el hombre care a putut cânta aceste extravaganţe, cum le numiţi, nu poate fi şi nu este decât un nebun ca mine! Am câştigat las diez bolsas!
Mâna se ridică spre a pedepsi gluma insolentă a sclavului emancipat, când un ţipăt înfiorător răsună pe neaşteptate în boschet, înspre pavilionul de lângă râu. Era glasul Mariei. Mă afund în desiş, alerg, zbor, întrebându-mă dinainte îngrozit, ce nouă nenorocire mă putea paşte. Ajung gâfâind la chioşcul cu frunze. Un spectacol înspăimântător mă aştepta. Un crocodil monstruos, al cărui trup era ascuns pe jumătate sub trestiile şi rădăcinile de pe ţărmul râului, îşi băgase capul enorm printr-una dintre arcadele de verdeaţă ce susţineau acoperişul pavilionului. Botul său întredeschis şi hidos ameninţa un negru tânăr, de o statură colosală, ce, cu un braţ o susţinea pe tânăra fată speriată, iar cu cealaltă vârâse între fălcile de oţel ale monstrului vârful de fier al unei unelte. Crocodilul se lupta cu furie împotriva acestei mâini îndrăzneţe şi vânjoase ce îl ţinea la distanţă. În clipa în care am apărut în pragul frunzarului, Marie a scos un ţipăt de bucurie, se smulse din braţele negrului şi căzu într-ale mele, strigând: “Sunt salvată!” La mişcarea sa, la aceste cuvinte ale lui Marie, negrul se întoarse pe neaşteptate, îşi încrucişă braţele pe pieptul bombat şi, privind-o pe logodnica mea cu tristeţe, rămase nemişcat, fără a părea să-şi dea seama că crocodilul se afla acolo alături, că scăpase de unealtă, că avea să îşi înfigă colţii în el. Acesta ar fi fost sfârşitul curajosului negru dacă, lăsând-o repede pe Marie pe genunchii dădacei sale, ce şedea pe aceeaşi bancă, mai mult moartă decât vie, nu m-aş fi apropiat de monstru şi n-aş fi descărcat toată încărcătura carabinei mele în gura lui, de la un pas. Animalul, fulgerat, îşi deschise şi îşi închise de câteva ori botul însângerat şi ochii stinşi, dar nu mai avea decât o mişcare convulsivă. Pe neaşteptate se răsturnă pe spate, cu zgomot puternic, înţepenindu-şi cele două labe mari şi solzoase. Murise.
Negrul pe care îl salvasem, din fericire, îşi întoarse capul şi privi ultimele tresăriri ale monstrului; după aceasta, îşi aţinti ochii în pământ şi, ridicându-i încet spre Marie, care mi se sprijinea de piept, luându-şi astfel ultimele asigurări că primejdia trecuse, îmi spuse, accentul vocii sale fiind mai mult decât deznădăjduit: Porque le has matado?11După care se îndepărtă cu paşi mari, fără a mai aştepta răspunsul şi se adânci iar în tufiş, unde se făcu nevăzut.

IX.

Această cumplită scenă, acest deznodământ neobişnuit, emoţiile atât de variate ce precedaseră, întovărăşiseră şi succedaseră căutărilor mele zadarnice prin pădure, îmi lăsaseră în cap un haos. Marie, din pricina terorii, rămăsese gânditoare şi trecu o vreme destul de îndelungată fără ca noi să ne comunicăm gândurile, incoerente de altfel, decât prin mijlocirea privirilor şi a strângerilor de mână. În cele din urmnă, am spart tăcerea:
– Vino, i-am spus Mariei, să ieşim de-aici! Locul ăsta are ceva funest în el!
Se ridică cu grabă, ca şi când nu ar fi aşteptat decât încuviinţarea mea, îşi sprijini braţul de al meu şi ieşirăm.
Am întrebat-o atunci cum se întâmplase că primise ajutorul miraculos al negrului în clipa primejdiei cumplite prin care trecuse şi dacă ştie cine era acel sclav, deoarece pantalonii lui de pânză aspră, ce abia îi acopreau goliciunea, vădeau suficient că aparţinea acestei ultime clase de locuitori ai insulei.
– Omul acesta, îmi spuse Marie, e fără îndoială unul dintre negrii tatălui meu şi muncea prin preajma râului în clipa în care ivirea crocodilului m-a făcut să scot ţipătul care te-a anunţat că mă aflu în primejdie. Tot ce îţi pot spune e că, în aceeaşi clipă, a ţâşnit din pădure să mă ajute.
– Din ce parte a venit? am întrebat-o.
Din cea opusă direcţiei în care se auzise glasul de mai înainte şi încotro ai pătruns tu în desiş.
Acest amănunt dăună apropierii pe care mintea mea nu putuse să nu o facă între cuvintele spaniole pe care mi le adresase negrul la plecare şi romanţa pe care o cântase rivalul meu necunoscut în aceeaşi limbă. Se mai stabiliseră în mine şi alte legături. Negrul acesta de o talie aproape uriaşă, de o forţă prodigioasă, putea fi foarte bine adversarul dur împotriva căruia luptasem în noaptea precedentă. Circumstanţa nudităţii devenea, de altfel, un indiciu izbitor. Cântăreţul din boschet spusese: “Sunt negru…” Similitudine în plus. Se numise rege, iar acesta era numai un sclav; dar îmi aminteam, nu fără mirare aerul dur şi majestuos întipărit pe chipul său, indiferent de semnele caracteristice rasei africane, strălucirea ochilor, albul dinţilor, şi negrul strălucitor al pielii, fruntea lată, surprinzătoare pentru un negru, rotunjimea dispreţuitoare ce acorda grosimii buzelor şi nărilor sale ceva atât de semeţ şi plin de putere, nobleţea ţinutei, frumuseţea formelor ce, deşi slăbite şi degradate de truda muncii zilnice, erau dezvoltate herculean; recompuneam în închipuire întregul aspect impunător al sclavului şi îmi spuneam că s-ar fi potrivit unui rege. Atunci, făcând socoteala unei mulţimi de alte incidente, presupunerile mele s-au oprit, cu o cutremurare de mânie, asupra acestui negru insolent; voiam să spun să fie căutat şi să îl pedepsesc… După care, redeveneam nehotărât. În realitate, care era fundamentul atâtor bănuieli? Insula San-Domingo, fiind în mare parte posesiune spaniolă, mulţi negri, fie că aparţinuseră la început colonilor din San-Domingo, fie că se năsuseră acolo, amestecau spaniola cu jargonul lor… Şi, deoarece sclavul acesta rostise în faţa mea câteva cuvinte în spaniolă, aveam în asta o dovadă suficientă pentru a-l socoti autorul unei romanţe în acea limbă, lucru ce presupunea în mod necesar un anumit grad de cultură, după mine, complet neatins de negri? Cât despre ciudatul reproş pe care mi-l făcuse, de a fi ucis crocodilul, el sublinia la sclav un dezgust de viaţă explicabil prin însăşi poziţia lui, fără să mai fie necesar să apelezi la ipoteza unei dragoste imposibile pentru fiica stăpânului său. Prezenţa sa în tufişurile din preajma pavilionului putea fi absolut întâmplătoare; forţa şi statura lui erau departe de a fi destul pentru constatarea identităţii antagonistului meu nocturn. Oare, cu indicii atât de şubrede, l-aş fi putut acuza atât de cumplit în faţa unchiului meu şi să las pradă răzbunării implacabile a orgoliului său, un biet sclav ce dovedise atâta curaj în ajutorarea lui Marie?… În clipa în care aceste idei se ridicau împotriva mâniei mele, Marie o împrăştie pe de-ntregul, spunându-mi cu glasul său dulce:
– Leopold, îi datorăm recunoştinţă acestui negru de treabă; fără el, aş fi fost pierdută!… Ai fi ajuns prea târziu.
Aceste puţine cuvinte avură un efect hotărâtor. Nu îmi schimbară intenţia de a pune să fie căutat sclavul ce o salvase pe Marie, dar scopul acestei căutări fu altul. Fusese în vederea unei pedepsiri, era în vederea unei recompense.

Unchiul meu află de la mine că datora viaţa fiicei sale unui sclav şi îmi făgădui libertatea lui dacă îl puteam regăsi în turma acelor nenorociţi.
X.

Până la acel prilej, firea mea mă ţinuse departe de plantaţiile pe care munceau negrii. Mă durea prea mult să văd suferind nişte fiinţe pe care nu le puteam ajuta. Dar începând cu ziua următoare, unchiul meu, propunându-mi să-l însoţesc în rondul său de supraveghere, am primit de îndată, nădăjduind să întâlnesc printre muncitori pe izbăvitorul iubitei mele Marie. Am avut prilejul să văd, datorită acestei plimbări, câtă putere are asupra sclavilor privirea stăpânului, dar în acelaşi timp, cât de scump te costă această putere! Negrii, tremurând în faţa unchiului meu, îşi înzeceau eforturile şi activitatea, la trecerea sa; dar câtă ură se ascundea în spatele terorii acesteia!
Irascibil din obicei, unchiul meu era pe punctul de a se supăra tocmai pentru că nu găsea temei de mânie, când bufonul Habibrah, care îl urma întotdeauna, îi atrase atenţia asupra unui negru ce, doborât de oboseală, adormise într-un boschet de curmali. Unchiul meu se năpusti asupra nenorocitului, îl trezi cu brutalitate şi îi porunci să îşi reia munca. Negrul, înspăimântat se trezi şi dezvălui ridicându-se, o trestie tânără de Bengal, pe care se culcase din nebăgare de seamă, specie pe care unchiului meu îi plăcea să o cultive. Planta era pierdută. Stăpânul, gata iritat de ceea ce numea puturoşenia sclavului, se înfurie acum de-a binelea. Ieşindu-şi din fire, îşi smulse de la brâu biciul cu curele împletite cu sârmă pe care îl purta cu sine când se plimba şi ridică braţul să lovească negrul căzut în genunchi. Biciul nu căzu. Nu voi putea uita niciodată clipa aceea. O mână de fier oprise pe neaşteptate mâna colonului. Un negru (acela însuşi pe care îl căutam!) îi strigă în franceză:
– Pedepseşte-mă, deoarece te-am jignit, dar nu face nimic fratelui meu care a atins numai trestia ta!
Acest amestec neaşteptat al omului căruia îi datoram mântuirea lui Marie, gestul său, privirea, accentul imperios al glasului, mă uluiră. Dar imprudenţa sa generoasă, departe de a-l face să roşească pe unchiul meu, nu făcură decât să mărească furia stăpânului şi să i-o întoarcă de la cel răbdător, asupra celui ce îi lua apărarea. Unchiul meu, exasperat, se smulse din braţele negrului vânjos, potopindu-l cu ameninţări şi din nou ridică biciul, de data asta în dorinţa de a-l lovi pe el. Acum biciul îi fu smuls din mână. Negrul sfărâmă mânerul împodobit cu ţinte, aşa cum rupi un fir de pai, şi călcă în picioare această ruşinoasă unealtă a răzbunării. Împietrisem de surprindere, iar unchiul, de furie; era ceva nemaipomenit pentru el să îşi vadă astfel înjosită autoritatea. Ochii i se mişcau gata să îi iasă din orbite; buzele albastre, îi tremurau. Sclavul îl privi calm o clipă, apoi pe neaşteptate, îi spuse, întinzându-i cu demnitate o secure pe care o ţinea în mână:
– Albule, dacă vrei să mă loveşti, ia cel puţin această secure.
Unchiul meu, care nu mai ştia de sine, cu siguranţă i-ar fi ascultat sfatul şi s-ar fi năpustit asupra securii, dacă nu aş fi intervenit, la rândul meu; am apucat cu sprinteneală securea şi am azvârlit-o în puţul unei noria din preajmă.
– Ce faci? tună unchiul meu.
– Te izbăvesc de nenorocirea de a-l lovi pe apărătorul fiicei tale. O datorezi pe Marie acestui sclav: e negrul a cărui libertate mi-ai făgăduit-o. Momentul era prost ales pentru a-i reaminti promisiunea. Cuvintele mele abia de atinseră duhul ulcerat al colonului.
– Libertatea! replică întunecat. Da, şi-a meritat sfârşirea sclaviei. Libertatea! O să vedem ce fel de eliberare îi vor dărui judecătorii curţii marţiale.
Aceste cuvinte cumplite mă îngheţară. Marie şi cu mine l-am rugat stăruitor, în zadar. Negrul a a cărui neglijenţă pricinuise această scenă fu pedepsit cu bastonada, iar apărătorul său fu vârât în temniţa fortului Galifet, ca vinovat de a fi ridicat mâna asupra unui alb. De la sclav la stăpân, crima era capitală.

XI.

Înţelegeţi domnilor, cât îmi stârniseră curiozitatea şi interesul aceste circumstanţe. M-am informat în legătură cu deţinutul. Am aflat particularităţi neobişnuite. Mi s-a spus că tovarăşii săi păreau să poarte acestui tânăr negru un mare respect. Deşi sclav ca şi ei, îi era destul un singur semn ca să se facă ascultat. Nu se născuse în colibe; nu se ştia cine sunt tatăl şi mama sa; un vas ce transporta negri îl azvârlise în San-Domingo, de puţini ani. Acest amănunt îi mărea şi mai mult imperiul pe care îl exercita asupra tuturor camarazilor săi, fără a fi exceptaţi nici măcar creolii, care o ştiţi, domnilor, desigur, aveau de obicei, cel mai crunt dispreţ pentru negrii congo, expresie improprie şi prea generală, ce denumea în colonie, toţi sclavii aduşi din Africa. Deşi părând cufundat într-o adâncă melancolie, forţa sa extraordinară, împerecheată cu o minunată îndemânare, îl făceau să fie de mare preţ pentru cultura plantaţiilor. Roţile norias-ului el le putea întoarce mai repede şi mai îndelung decât ar fi făcut-o cel mai bun cal. Deseori i se întâmpla să săvârşească într-o zi munca a zece tovarăşi de ai săi, pentru a-i sustrage pedepselor aplicate neglijenţei sau ostenelii. Şi de aceea, era adorat de sclavi; dar veneraţia cu care era înconjurat, complet deosebită de teroarea superstiţioasă provocată de nebunul Habibrah, părea să ascundă şi altceva – era un fel de cult.
Ceea ce era straniu, era să-l vezi atât de blând, atât de simplu cu cei de o seamă cu el, ce îşi făceau o glorie din a-i fi supuşi, pe cât era de mândru şi de trufaş faţă de vechilii noştri. Şi este cazul să menţionăm că aceşti sclavi privilegiaţi, inele de legătură între lanţul servituţii şi cel al despotismului, împerechind josnicia stării lor cu neobrăzarea autorităţilor, se distrau împovărându-l cu muncă şi vexându-l la tot pasul. Se pare că totuşi nu se putuseră împiedica de a respecta simţământul mândriei ce îl făcuse să îl jignească pe unchiul meu. Nici unul dinntre ei nu îndrăznise vreodată să îl umilească cu vreo pedeapsă. Dacă s-ar fi întâmplat să o facă, douăzeci de negri se ridicau să sufere pedeapsa în locul său; iar el, neclintit, privea executarea ei cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit simpla datorie. Acest om ciudat era cunoscut în lumea colibelor, sub numele de Pierrot.

XII.

Toate detaliile acestea exaltară închipuirea mea încă tânără. Marie, plină de recunoştinţă şi milă, mă aplaudă şi fu cuprinsă de acelaşi entuziasm; Pierrot devenise într-atât centrul interesului nostru, încât hotărârăm să îl vedem şi să-l ajutăm. Visam la descoperirea unor mijloace de a-i vorbi.
Deşi foarte tânăr, ca nepot al unuia dintre cei mai înstăriţi coloni ai Capului, eram căpitan al miliţienilor din parohia Acul. Fortul Galifet era încredinţat pazei lor şi a unui detaşament de dragoni galbeni, al cărui şef, de obicei un subofiţţer al companiei acesteia, era şi comandant al fortului. Întâmplarea făcea ca comandantul din acea perioadă să fie chiar fratele unui biet colon căruia avusesem fericirea să îi fac foarte mari servicii şi care îmi era devotat pe de-antregul.
La acest punct, întregul auditoriu îl întrerupse pe d’Auverney, numindu-l pe Thadée.
– Aţi ghicit, domnilor, reluă căpitanul. Vă e uşor să înţelegeţi că nu mi-a fost greu să îl înduplec să îmi dea permisiunea de a pătrunde în celula negrului. Aveam dreptul să vizitez fortul, în calitate de căpitan al miliţiei. Totuşi, pentru a nu trezi bănuielile unchiului meu, a cărui mânie era încă aprinsă, am avut grijă să nu mă duc decât la ora când îşi făcea somnul de după-amiază; toţi ostaşii dormeau, cu excepţia celor de gardă. Îndrumat de Thadée, am ajuns la uşa celulei; Thadée o deschise şi se retrase. Am intrat.
Negrul şedea, neputând sta în picioare din pricina staturii sale. Nu era singur; un dog enorm se ridică, mârâind la mine. – “Rask!” strigă negrul. Tânărul dog tăcu şi se reînapoie să se culce la picioarele stăpânului său, unde se puse pe înfulecatul unor rămăşiţe de mâncare proastă.
Eram în uniformă; lumina răspândită de răsuflătoare în celula strâmtă era atât de slabă, încât Pierrot nu putea distinge cine eram.
– Sunt gata, mi se adresă pe un ton calm. Rostind aceste cuvinte, se pregăti să se ridice. Sunt gata, repetă.
– Credeam, i-am spus, surprins de libertatea mişcărilor sale, credeam că eşti în lanţuri.
Glasul îmi tremura de emoţie. Deţinutul nu păru să mă recunoască. Împinse cu piciorul nişte resturi ce răsunară.
– Lanţuri! Le-am fărâmat.
În accentul cu care spusese asta, exista ceva ce părea să spună: nu sunt făcut să port lanţuri.
Am reluat:
– Nu mi s-a spus că ţi-a fost lăsat câinele.
– Eu i-am dat drmul.
Eram din ce în ce mai mirat. Uşa celulei era închisă pe dinafară cu trei zăvoare. Răsuflătoarea dacă avea şase degete lăţime, era dotată cu două bare de fier. Păru să înţeleagă unde îmi băteau gândurile; se ridică, pe cât îi îngădui bolta joasă, desprinse fără efort o piatră enormă aşezată sub răsuflătoare, scoase cele două bare şi făcu astfel drum unei deschideri prin care doi oameni ar fi putut trece cu uşurinţă. Această deschidere dădea de-a dreptul asupra pădurii de bananieri şi cocotieri ce acoprea muntele ascuţit pe care se spijinea fortul. Amuţisem; pe neaşteptate, o rază îmi lumină chipul. Deţinutul se ridică ca şi cum ar fi călcat din nebăgare de seamă un şarpe şi fruntea i se izbi de pietrele bolţii. Un amestec de nedefinit a o mie de simţăminte contradictorii, o expresie stranie a urii, bunăvoinţei şi inimii îndurerate, îşi făcură loc în privirile sale. Dar, redevenind stăpân pe gândurile, pe fizionomia lui, în mai puţin de o clipă, redeveni calm şi rece şi îşi aţinti cu indiferenţă ochii asupra ochilor mei. Mă privea drept în faţă, ca pe un necunoscut.
– Mai pot trăi două zile fără să mănânc, spuse.
Am făcut un gest de oroare: abia atunci mi-am dat seama de slăbiciunea nenorocitului. Adăugă:
– Câinele meu nu mănâncă decât din mâna mea. Dacă n-aş fi putut lărgi răsuflătoarea, săracul Rask murea de foame. Decât să moară el, mai bine mor eu; şi-aşa trebuie să mor.
– Nu, am strigat, nu, n-o să mori de foame! Nu mă înţelese.
– Bineînţeles, reluă, surâzând cu amărăciune, aş mai fi putut trăi două zile fără mâncare, dar sunt gata, domnule ofiţer; cu-atât mai bine azi, decât mâine; să nu-i faceţi rău lui Rask.
Atunci abia am priceput ce însemnase acel sunt gata. Acuzat de o crimă ce era pedepsită cu moartea, bănuia că venisem să îl duc la supliciu; şi omul acesta, dotat cu o forţă colosală, atunci când avea toate mijloacele la îndemână pentru a fugi, blând şi liniştit, repeta ca un copli: Sunt gata!
– Să nu-i faceţi rău lui Rask, spuse din nou.
Nu m-am putut abţine.
– Cum! am exclamat. Nu numai că mă iei drept călăul tău, îţi şi închipui că sunt atât de lipsit de omenie, încât să-i fac vreun rău acestui câine care nu mi-a făcut nimica!
Se înduioşă, glasul i se schimbă.
– Albule, spuse întinzându-mi mâna, albule, iartă-mă, îmi iubesc câinele şi… adăugă după o scurtă pauză, ai tăi mi-au făcut mult rău.
L-am îmbrăţişat, i-am strâns mâna şi l-am întrebat:
– Nu mă cunoşti?
– Ştiam că eşti alb şi, pentru albi, oricât de buni ar fi, negrul înseamnă atât de puţin!… de altfel şi de tine mă plâng.
– De ce? am spus mirat.
– Nu mi-ai dat viaţa de două ori?
Această ciudată vină mă făcu să zâmbesc. O remarcă şi urmă cu amărăciune:
– Da, ar trebui să-ţi port pică. M-ai salvat de un crocodil şi de un colon; şi, ceea ce este şi mai rău, mi-ai luat dreptul de a te urî. Sunt foarte nenorocit!
Ciudăţenia limbajului şi ideilor sale aproape că nu mă mai surprindeau. I se potriveau.
– Îţi datorez mult mai mult decât tu mie, i-am spus, îţi datorez viaţa logodnicei mele, Marie.
Parcă l-ar fi trecut un fior electric.
– Maria! spuse cu glasul înăbuşit; şi capul îi recăzu în palmele ce se crispau cu violenţă, în timp ce pieptul său larg era scuturat de suspine. Mărturisesc că bănuielile mele adormite se treziră iarăşi, dar fără mânie, nici gelozie, de data asta. Eram prea aproape de fericire şi el prea apropiat de moarte, pentru ca un astfel de rival să poată stârni în mine altfel de simţămite decât bunăvoinţa şi mila. Îşi înălţă capul:
– Du-te! îmi spuse. Nu-mi mulţumi!
După un răstimp, adăugă:
– Să nu crezi că sunt dintr-un rang inferior ţie!
Cuvintele acestea păreau să lumineze ceva ce îmi trezea curiozitatea; l-am rugat să îmi spună cine era şi ce suferise. Se întunecă. Tăcea. Demersul meu îl mişcase; serviciile pe care i le ofeream, rugăminţile mele părură să zdrobească dezgustul său de viaţă. Ieşi şi aduse nişte banane şi o nucă enormă de cocos. Reastupă deschizătura şi începu să mănânce. Discutând cu el, am băgat de seamă că vorbea cu uşurinţă franceza şi spaniola şi că nu părea lipsit de cultură; ştia romanţe spaniole pe care le cânta cu expresie. Omul acesta era atât de inexplicabil sub nenumărate alte raporturi, încât nu mă mai izbise şi puritatea limbajului său. Am încercat încă o dată să aflu cauza ei; tăcu. În sfârşit, l-am lăsat, ordonându-i credinciosului meu să îl menajeze şi să fie atent cu el, pe cât îi stă în putinţă.

XIII.

Îl vedeam zilnic, la aceeaşi oră. Procesul său mă îngrijora; în pofida rugăminţilor, unchiul meu se încăpăţâna să îl urmărească. Nu îi ascundeam lui Pierrot temerile pe care le aveam; mă asculta cu indiferenţă. Adeseori, pe când discutam împreună, sosea Rask, purtând în jurul gâtului o frunză mare de palmier. Negrul o detaşa, citea semnele necunoscute ce se aflau scrise pe ea, apoi o rupea. Mă obişnuisem să nu îi pun întrebări. Într-o zi am intrat fără să mă bage în seamă. Era întors cu spatele la uşa celulei şi cânta cu un ton melancolic melodia spaniolă: Yo que soy contrabandista12. Când isprăvi, se întoarse spre mine pe neaşteptate şi îmi strigă:
– Frate, făgăduieşte-mi că dacă te vei îndoi vreodată de mine, vei alunga orice neîncredere, când mă vei auzi cântând melodia aceasta.
Privirea sa avea ceva impunător; i-am făgăduit să-i îndeplinesc dorinţa, fără a pricepe prea bine ce înţelegea prin cuvintele: dacă te vei îndoi vreodată de mine…
Apucă coaja mare a nucii pe care o culesese cu prilejul primei mele vizite şi o păstrase de atunci, şi o umplu cu vin de palmier, mă îndemnă să îmi înmoi buzele în ea şi o dădu peste cap. Începând din ziua aceea, nu mă mai numi decât fratele său.
Între timp, dobândii oarecare nădejdi. Unchiul meu nu mai era atât de pornit. Bucuria apropiatei mele nunţi cu fiica sa îi îndrumase mintea spre gânduri mai blânde. Marie se alătura rugăminţilor mele. Îi explicam, zi de zi, că Pierrot nu voise să îl jignească, ci numai să-l împiedice să săvârşească un gest poate prea sever; că negrul acesta o salvase pe Marie, printr-o curajoasă luptă, de la o moarte sigură; că îi datoram, el – pe fiica sa, eu – pe logodnica mea; că de altfel, Pierrot era cel mai vânjos sclav al său (căci nu mai visam eliberarea lui, ci numai să îl scap cu viaţă) că, de unul singur, făcea faţă muncii a zece, şi că braţul său era de ajuns pentru a pune în mişcare cilindrii unei mori de zahăr. Mă asculta şi îmi da de înţeles că punerea sub acuzare, nu urma să aibă poate, nici un rezultat. Nu îi destăinuiam negrului nimic din schimbarea unchiului meu, voind a mă bucura de plăcerea veştii eliberării sale, dacă aş fi dobândit-o. Ceea ce mă mira era să văd că, deşi se ştia sortit morţii, nu se slujea de nici unul dintre mijloacele de fugă ce îi stăteau la îndemână. I-am vorbit despre aceasta.
– Trebuie să rămân, mi-a răspuns cu răceală; s-ar putea crede că m-am temut.

XIV.

Într-o dimineaţă, Marie veni la mine. Radia, şi pe chipul său citeam ceva mai îngeresc decât bucuria unei dragoste curate. Era conştiinţa unei acţiuni bune.
– Ascultă, îmi spuse, 22 august este peste trei zile şi atunci va fi nunta noastră. Curând…
– Marie, am întrerupt-o, nu spune “curând”, din moment ce mai sunt numai trei zile.
– Nu mă întrerupe, Leopold; mi-a venit un gând ce te va ferici. Ştii că ieri am mers în oraş cu tata, să-mi cumpere podoabele pentru nuntă. Nu ţin la aceste bijuterii, la diamante, că doar n-o să-ţi par mai frumoasă datorită lor. Aş da perlele din lume pentru una, măcar una dintre florile pe care mi le-a rupt ticălosul acela cu buchetul de gălbinele; dar nu asta voiam să spun. Tata vrea să mă copleşească cu lucrurile acestea şi eu mă prefac că le doresc pentru a-i face plăcere. Ieri ne-am oprit în faţa unei basquina de satin chinezesc, închisă într-un cufăraş din lemn aromat; m-am uitat lung la ea. Era foarte costisitoare. Tata a băgat de seamă că rochia mă atrăgea. Ajungând acasă, l-am rugat să îmi făgăduiască un dar, după obiceiul străvechilor cavaleri; ştii că îi place să fie comparat cu cavalerii de demult. Îmi jură pe cinstea sa să îmi dea orice i-aş fi cerut. Socoteşte că e vorba despre acea basquina din satin chinezesc; nici prin gând: e vorba de viaţa lui Pierrot. Va fi darul meu de nuntă.
Nu m-am putut împiedica să nu strâng îngerul acela în braţe. Cuvântul unchiului meu era sfânt; şi, pe când Marie se îndreptă spre el să-i ceară împlinirea făgăduinţei, eu am dat fuga la fortul Galifet să-i vestesc lui Pierrot slobozirea sa, pe deplin sigură.
– Frate! i-am strigat, pe dată ce am intrat. Frate! Bucură-te! Viaţa ta nu mai este în primejdie. Marie a cerut-o tatălui său drept dar de nuntă!
Scalvul tresări.
– Marie! Nunta! Viaţa mea! Cum se pot îmbina aceste lucruri?
– Simplu, am continuat. Marie, căreia i-ai salvat viaţa, se mărită…
– Cu cine? exclamă sclavul; şi privirea sa părea rătăcită şi cumplită.
– Nu o ştiai? am răspuns încet; cu mine.
Formadabilul său chip redeveni binevoitor şi resemnat.
– Ah, e adevărat, spuse, cu tine! În ce zi?
– 22 august.
– 22 august! Ai înnebunit? reluă cu o expresie chinuită şi îngrozită.
Se opri. Îl priveam uluit. După o clipă îmi strânse mâna cu tărie:
– Frate, îţi datorez atâtea, încât trebuie să primeşti un sfat de la mine. Ascultă-mă, du-te la Cap şi căsătoreşte-te înainte de 22.
În zadar m-am străduit să aflu înţelesul acestor cuvinte enigmatice.
– Adio, îmi spuse solemn. Am vorbit poate prea multe; dar mai tare urăsc nerecunoştinţa decât sperjurul.
L-am părăsit foarte nehotărât şi neliniştit, aceste simţăminte pierzându-se treptat în faţa amintirii fericirii mele. Unchiul meu îşi retrase plângerea în aceeaşi zi. M-am reîntors la fort pentru a-l vesti pe Pierrot. Thadée, ştiindu-l liber, pătrunse cu mine în temniţă. Nu se mai afla acolo. Rask, ce era singur, se apropie de mine, gudurându-se; o frunză de palmier era agăţată de gâtul său; o luai şi citii următoarele cuvinte: Mulţumesc, mi-ai salvat viaţa pentru a treia oară. Frate, nu-ţi uita făgăduiala. Drept semnătură, se aflau dedesubt cuvintele: Yo, que soi contrabandista.
Thadée era şi mai uimit decât mine; nu ştia nimic despre taina răsuflătorii şi îşi închipuia că negrul se preschimbase în câine. L-am lăsat să creadă ce voia, mulţumindu-mă să îi cer să păstreze tăcerea supra celor văzute. Am vrut să îl iau pe Rask cu mine. Ieşind din fort, sări peste gardurile vii din preajmă şi se făcu nevăzut.

XV.

Evadarea condamnatului îl indignă la culme pe unchiul meu. Dădu poruncă să fie căutat şi scrise guvernatorului să i-l încredinţeze pe Pierrot, de va fi găsit.
Sosi şi 22 august. Căsătoria fu oficiată cu pompă la parohia din Acul. Ce fericită fu ziua aceea ce urma să vestească începutul nenorocirilor mele! Mă ameţea o bucurie pe care nu o poate înţelege cine nu a simţit-o. Îl uitasem cu desăvârşire pe Pierrot, precum şi înştiinţările sale sinistre. Se lăsă seara, aşteptată cu atâta nerăbdare. Tânăra mea soţie se retrase în camera nupţială, unde nu am putut-o urma pe cât de repede voiam. Mai aveam de îndeplinit înainte o datorie plictisitoare, dar indispensabilă. Slujba mea de căpitan al miliţiei îmi cerea să efectuez o rundă pe la postul din Acul; în perioada aceea, această prevedere era absolut necesară, din pricina turburărilor din colonie, din pricina zavistiilor locale ale negrilor, care, deşi înăbuşite cu promtitudine, izbucniră în lunile iunie şi iulie, chiar şi în primele zile ale lui august, în aşezările Thibaud şi Lagoscette şi, îndeosebi, din pricina proastei dispoziţii a mulatrilor liberi, pe care recenta executare a răzvrătitului Ogé, o înăsprise.
Unchiul meu fu întâiul care îmi reaminti de datoria mea; am fost dator să mă resemnez. Mi-am îmbrăcat uniforma şi am plecat. Am trecut pe la primele gărzi fără vreo pricină de îngrijorare: dar, către miezul nopţii, pe când mă plimbam în apropiere de bateriile golfului, văzui întinzându-se de-a lungul zării o licărire roşiatică ce cuprindea părţile dinspre Limonade şi Saint-Louis du Morin. Ostaşii şi cu mine o puserăm pe seama unui incendiu întâmplător; dar, peste o clipă, incendiul fu atât de evident, fumul, purtat de vânt, se îndesi într-atât, încât m-am reîntors degrabă spre fort, să dau alarma şi să trimit ajutoare. Trecând prin dreptul colibelor negrilor, am fost surprins de agitaţia neobişnuită ce domnea acolo. Mai toţi erau treji şi vorbeau cu înflăcărare. Un nume ciudat, Bug-Jargal, rostit cu cinstire, revenea adesea în argoul lor de neînţeles. Am desprins totuşi, câteva cuvinte, al căror sens păru să fie că negrii din câmpia de miază-noapte se răzvrătiseră şi dădeau foc locuinţelor şi plantaţiilor aşezate de cealaltă parte a Capului. Străbătând o mlaştină puţin adâncă, am izbit cu picioarul pe fundul ei, o grămadă de securi şi de târnăcoape ascunse sub trestii şi arbuştii de mango. Îngrijorat pe bună dreptate, am alarmat miliţia din Acul şi am ordonat să fie supravegheaţi sclavii; totul reintră în calm.
Între timp, ravagiile păreau să se înmulţească, clipă de clipă, şi să se apropie de Limbé. Se părea chiar că puteau fi distinse în depărtare, zgomotele canonadei şi ale puştilor. În jurul orei două dinspre zi, unchiul meu, pe care îl trezisem, nemaistăpânindu-şi grija, îmi porunci să las în Acul o parte dintre miliţieni, sub comanda unui locotenent; şi, pe când biata mea Marie dormea sau mă aştepta, eu unul, ascultând de unchiul meu care era, după cum am mai spus-o, membru al adunării provinciale, am luat cu mine restul de ostaşi, conducându-i pe drumul Capului. Nu voi uita nicicând cum mi se înfăţişă acest oraş, pe când mă apropiam de el. Pălălaia, ce devora plantaţiile din jurul ei, răspândea o sumbră lumină, întunecată de torente de fum, pe care vântul le gonea de-a lungul străzilor. Vârtejuri de scântei, alcătuite din rămăşiţele mărunte ale trestiilor de zahăr, arzând şi mânate cu putere, aidoma zăpezii dese, asupra acoperişurilor caselor şi a agrementului corăbiilor ancorate în radă, ameninţau în orice clipă oraşul Capului cu un incendiu nu mai puţin important ca acela căruia împrejurimile sale îi căzuseră pradă. Era o privelişte îngrozitoare şi măreaţă în acelaşi timp, să vezi pe de o parte locuitorii livizi continuând să-şi expună vieţile, încercând să smulgă incendiului unicul acoperiş ce avea să le rămână singurul bun din atâtea bogăţii şi, pe de altă parte, navele temându-se de aceeaşi soartă şi, cel puţin favorizate de vântul acela atât de funest nenorociţilor de coloni, ce se îndepărtau cu toate pânzele sus, pe marea boită de focul însângerat al incendiului.

XVI.

Năucit de tunurile fortului, de strigătele fugarilor şi de mugetul îndepărtat al prăbuşirilor, nu mai ştiam încotro să îmi îndrum ostaşii, când îl întâlnii, în piaţa garnizoanei pe căpitanul de dragoni galbeni ce ne sluji de ghid. Nu voi adăsta, domnilor, pantru a vă descrie tabloul oferit de câmpia cuprinsă de flăcări. Mulţi alţii au descris începutul dezastrului Capului şi simt nevoia să trec repede peste aceste amintiri încărcate de foc şi sânge. Mă voi mărgini la a vă spune că sclavii rebeli erau stăpâni, se spune, la Dondon, la Terrier-Rouge, în burgul Ouanaminte şi chiar pe nenorocitele de plantaţii din Limbé, lucru ce mă umplea de îngrijorare, din pricina vecinătăţii cu Acul. M-am repezit spre hotelul guvernatorului, domnul de Blanchelande. Toate erau întoarse pe dos, inclusiv capul stăpânului. I-am solicitat ordine, rugându-l să mediteze cât putea de iute la siguranţa lui Acul, ce se bănuia a fi ameninţat. Alături de el se afla domnul de Rouvray, general de brigadă, şi unul dintre proprietarii cei mai de seamă ai insulei, domnul de Thouzard, locotenent-colonel al regimentului Capului, câţiva membri ai adunărilor coloniale şi provinciale şi o seamă dintre colonii cei mai vestiţi. În clipa în care m-am prezentat, acest neobişnuiit consiliu era în pline dezbateri tumultoase.
– Domnule guvernator, spunea un membru al adunării provinciale, acesta este tristul adevăr; sunt sclavii şi nu metişii liberi; de mult am prorocit-o şi am atras atenţia asupra acestei posibilităţi.
– O spuneaţi fără s-o credeţi, comentă acid un membru al adunării coloniale, numită generală. O spuneaţi ca să dobândiţi credit în defavoarea noastră; şi eraţi atât de departe la a vă aştepta la o răzmeriţă autentică a sclavilor, încât intrigile adunării voastre au simulat, încă din 1789, acea faimoasă şi ridicolă revoltă a trei mii de sclavi din munţii Capului, revoltă cu prilejul căreia nu a fost ucis decât un singur voluntar naţional, şi acela de către proprii săi camarazi!
– Vă repet că noi am văzut situaţia mai limpede decât voi, reluă provincialul. Era simplu. Noi am rămas pe loc, pentru a purta de grijă treburilor coloniei, pe când adunarea dumneavoastră s-a deplasat în masă în Franţa, pentru a dobândi acolo batjocoritoare ovaţii a căror încheiere fu cu prilejul admonestărilor reprezentanţei naţionale. Ridiculusmus!
Membrul adunării coloniale răspunse cu un amar dispreţ:
– Concetăţenii noştri ne-au reales în unanimitate!
– Voi, replică celălalt, exagerările voastre au făcut ca să fie plimbat capul acelui nenorocit ce apăruse într-o cafenea fără cocardă tricoloră şi ele au dus la spânzurarea mulatrului Lacombe, din pricina unei petiţii ce începea cu cuvintele neobişnuite: “În numeleTatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!”
– Minciuni! strigă membrul adunării generale. E vorba de lupta dintre principii şi privilegii, dintre cocoşaţi şi încârligaţi!
– Mi-am dat demult seama, domnule, că sunteţi un independent!
La acest reproş al membrului adunării provinciale, adversarul său răspunse triumfător:
– Asta înseamnă că mărturisiţi a fi un pompon alb; vă las sub povara unei astfel de mărturisiri.
Cearta poate că ar fi continuat, dacă nu intervenea guvernatorul:
– Ei, domnilor! Ce legătură au lucrurile acestea cu pericolul ce ne ameninţă? Sfătuiţi-mă şi nu vă insultaţi. Iată rapoartele ce mi-au sosit. Revolta a izbucnit în cursul nopţii acesteia, la orele zece seara, în sânul negrilor din Turpin. Sclavii, comandaţi de un negru englez, pe nume Bouckmann, au antrenat atelierele din localităţile Clément, Trémes, Flaville şi Noë. Au incendiat toate plantaţiile şi au masacrat colonii cu o cruzime nemaiîntâlnită. Veţi înţelege pe deplin grozăvia, citindu-vă un singur amănunt. Steagul lor reprezintă un trup de prunc purtat în vârful unei suliţe…
Domnul de Blanchelande fu întrerupt de un freamăt.
– Iată ce se întâmplă în afara zidurilor oraşului, continuă el. Înlăuntrul lor, toate sunt răvăşite. Mai mulţi locuitori ai Capului şi-au ucis sclavii; frica îi face cruzi. Cei mai blânzi sau mai curajoşi s-au mărginit la a-i închide cu zeci de zăvoare. Micii albi13 pun aceste dezastre pe seama mulatrilor liberi. Mai mulţi mulatri au fost cât pe ce să cadă victima furiei populare. I-am adăpostiti într-o biserică păzită de un batalion. Acum, pentru a face dovadă că nu sunt de conivenţă cu negrii revoltaţi, mulatrii mi-au cerut arme şi un post întărit pe care să îl apere.
– Pentru nimic în lume! strigă un glas pe care îl recunoscui; era al plantatorului bănuit de a fi metis, cu care mă bătusem în duel. Să nu faceţi una ca asta, domnule guvernator, nu daţi arme multarilor.
– Nu doriţi să vă bateţi? fu întrebat pe neaşteptate de către un colon.
Celălalt păru să nu audă şi continuă:
– Cei cu sângele amestecat sunt vrăjmaşii noştri cei mai de seamă. Numai de ei trebuie să ne fie teamă; era de aşteptat o revoltă a lor şi nu a sclavilor. Oare sclavii pot reprezenta ceva?
Bietul de el nădăjduia că prin aceste invective la adresa mulatrilor, să pună zid definitiv între ei şi sine şi să năruiască opinia albilor care îl ascultau, ce îl azvârlea în casta aceasta dispreţuită. Dar această combinaţie se bizuia pe prea multă laşitate pentru a izbândi. Se auzi un murmur de dezaprobare.
– Da, domnule, spuse bătrânul general de brigadă Rouvray, da, sclavii reprezintă ceva; sunt patruzeci împotriva a trei; şi am fi de plâns dacă nu le-am putea opune negrilor şi mulatrilor decât albi ca dumneavoastră.
Colonul îşi muşcă buzele.
– Domnule general, reluă guvernatorul, ce părere aveţi despre cererea mulatrilor?
– Daţi-le arme, domnule guvernator! răspunse domnul Rouvray; să folosim orice mijloc! Şi, întorcându-se spre colonul suspect, adăugă: Aţi înţeles, domnule? Mergeţi să vă înarmaţi.
Colonul umilit ieşi, purtând pe chip semnele unei furii abia stăpânite.
Între timp, răsunau din când în când, ajungând chiar până aici, la guvernator, zgomotele disperate ale oraşului, reamintind celor ce participau la conferinţă, subiectul pentru care se adunaseră. Domnul de Blanchelande înmână unui adjunct un ordin scris în fugă cu creionul şi întrerupse sumbra tăcere în care adunarea asculta rumoarea înspăimântătoare.
– Mulatrii vor fi înarmaţi, domnilor; dar mai avem de luat multe măsuri.
– Trebuie convocată adunarea provincială, spuse membrul acestei adunări ce vorbise în clipa în care eu am intrat.
– Adunarea provincială! reluă antagonistul său din adunarea colonială. Ce este adunare aprovincială?
– Vă este ciudă pentru că sunteţi membru al adunării coloniale! replică cel numit pompon alb.
Independentul îl întrerupse: Nu există nici colonială, nici provincială. Nu există decât adunarea generală, pricepeţi odată, domnilor!
– Ei, na! izbucni pompon alb, aflaţi de la mine că nu există decât adunarea naţională de la Paris.
– Să convocăm adunarea provincială! repeta râzând independentul; ca şi când nu ar fi fost dizolvată odată ce generala a hotărât să îşi ţină şedinţele aici.
Auditoriul izbucni în imprecaţii generalizate, plictisit de această discuţie fără rost.
– Domnilor deputaţi, strigă un arendaş, în timp ce vă ocupaţi cu aceste fleacuri, ce se întâmplă cu culturile mele de bumbac şi de coşenilă?
– Şi cu cele patru sute de mii de răsaduri de indigo pe care le am la Limbé? adăugă un plantator.
– Şi cu negrii mei, plătiţi cu treizeci de dolari de cap, unul peste altul? spuse un căpitan de galere pentru negri.
– Fiecare minut pe care îl irosiţi, continuă un alt colon, ,mă costă, cu ceasul şi cu tariful în mână, zece chintale de zahăr, adică, socotind şaptesprezece piaştri buni la chintal, asta face o sută treizeci de livre şi zece cenţi în bani peşin francezi!
– Coloniala, pe care o numiţi generală, e aceea ce uzurpă! reluă celălalt oponent, dominând tumultul cu puterea glasului; să rămână la Port-au-Prince să fabrice decrete valabile pe o întindere de două mii de leghe şi timp de două zile, şi să ne lase în pace. Capul aparţine congresului provincial de miază-noapte şi numai lui!
– Pretind că, reluă independentul, Excelenţa Sa, domnul guvernator, nu are dreptul de a convoca o altă adunare generală a reprezentanţilor coloniei, decât acea prezidată de domnul de Cadusch.
– Dar unde este preşedintele dumneavoastră, domnul de Cadusch? întrebă pomponul alb; unde este adunarea dumneavoastră? Lipsesc încă patru membri, pe când provinciala se află în întregime aici. Sau, poate doriţi să reprezentaţi singur întreaga adunare ori chiar toată colonia?
Rivalitatea dintre aceşti doi deputaţi, ecouri fidele ale adunărilor respective, necesită încă odată intervenţia guvernatorului.
– Domnilor, unde voiţi să ajungeţi cu aceste eterne provinciale, generale, coloniale şi naţionale?… Ajutaţi cu ceva hotărârile acestei adunări, invocând altele trei sau patru?
– Morbleu! tună vocea generalului de Rouvray, care izbi cu violenţă în masa consiliului; vorbăreţii naibii! Aş prefera să trag cu umerii un tun de două zeci şi patru. Ce ne pasă de aceste două adunări ce îşi dispută întâietatea ca două companii de grenadieri ce merg la atac? Ei bine, convocaţi-le pe amândouă, domnule guvernator, o să le preschimb în două regimente pe care le voi pune faţă în faţă cu negrii; să vedem atunci dacă puştile lor ştiu să facă un zgomot la fel de mare cu al limbilor.
După această izbucnire viforoasă, se aplecă spre vecinul său, eu eram acela, şi spuse cu jumătate de glas:
– Ce vreţi să poată face un guvernator al regelui Franţei, între două adunări din San-Domingo, ce se pretind suverane? Palavragiii şi avocaţii strică tot, aici ca şi în metropolă. Dacă aş avea cinstea să fiu domnul locotenent-general, aş azvârli pe uşă afară toată plebea asta. Aş spune: regele domneşte şi eu guvernez. Sub nasul lor aş da la toţi dracii răspunderea şi cu douăsprezece cruci Saint-Louis, făgăduite în numele Majestăţii Sale, aş mătura toţi rebelii din insula La Tortue, ce a fost cândva locuită de alţi briganzi ca ei, corsarii. Ţine minte, tinere, ce îţi spun. Filozofii au dat naştere filantropilor, care i-au procreat pe negrofili, ce îi produc pe mâncătorii de albi, numiţi aşa până ce li se va găsi un nume grec sau latin. Aceste pretinse idei liberale, cu care se îmbată cei din Franţa, sunt otravă pentru tropice. Negrii trebuiau trataţi cu blândeţe, nu să li se propună o eliberare neaşteptată. Toate ororile pe care le vedeţi astăzi la San-Domingo s-au născut la clubul Massiac şi insurecţia sclavilor nu e decât un ecou al dărâmării Bastiliei.
În timp ce bătrânul ostaş îmi expunea politaca sa îngustă, dar plină de cinste şi de convingere, disputa furtunoasă continua. Un colon, din micul număr al celor ce se adăpau din frenezia revoluţionară, care cerea să i se spună cetăţeanul general C***, deoarece prezidase anumite execuţii sângeroase, strigă:
– Ne trebuie mai multe condamnări la moarte, decât lupte. Naţiunile sunt însetate de exemple cumplite, să îi speriem pe negri! Eu sunt cel ce a înăbuşit revoltele din iunie şi iulie, plantând cincizeci de capete de sclavi pe cele două laturi ale aleii ce duce la locuinţa mea, în loc de palmieri. Să voteze toată lumea următoarea propunere. Să apărăm vecinătatea Capului cu negrii pe care îi mai avem!
– Cum! Ce imprudenţă! răspunse toată lumea.
– Nu m-aţi înţeles domnilor, reluă cetăţeanul general. Să facem un cordon de capete de negri care să împrejmuiască oraşul, de la fortul Picolet până la capul Caracal. Tovarăşii lor răzvrătiţi nu vor îndrăzni să se apropie. Trebuie să ne sacrificăm pentru cauza comună, într-o asemenea clipă. Eu sunt întâiul ce mă voi sacrifica. Am cinci sute de sclavi care nu s-au revoltat: îi ofer.
O cutremurare de groază întâmpină execrabila propunere.
– Este abominabil! Este oribil! strigară toate glasurile.
– Măsuri de teapa acestora au distrus tot, spuse un colon. Dacă nu ne-am fi grăbit atâta că să executăm răzvrătiţii din iunie, iulie şi august, am fi putut da de firul conspiraţiei lor pe care astfel, l-a despicat securea călăului.
Cetăţeanul C*** tăcu o clipă înciudat, apoi scrâşni din dinţi:
– Mă aşteptatm totuşi să nu fiu suspectat. Sunt prieten cu negrofilii; port corespondenţă cu Brissot şi cu Pruneanu de Pomme-Gouge, din Franţa; cu Hans-Sloane, din Anglia; cu Magaw, din America; cu Pezzl, din Germania; cu Olivarius, din Danemarca; cu Wadstrohm, din Suedia; cu Peter Paulus, din Olanda; cu Avendano, din Spania; şi cu abatele Pierre Tamburini, din Italia! Vocea i se întărea cu cât înainta în nomenclatorul său de negrofili. În sfârşit, încheie, spunând: dar aici nu se află nici un filosof!
Domnul de Blanchelande solicită pentru a treia oară ca fiecare să îşi dea obolul de sfaturi.
– Domnule guvernator, spuse un glas, iată sfatul meu. Să ne îmbarcăm toţi pe Leopard, care e ancorat în radă.
– Să dăm o recompensă pe capul lui Bouckmann, spuse altul.
– Să informăm de ce se petrece aici pe guvernatorul din Jamaica, spuse un al treilea.
– Da, ca să ne trimită încă odată ajutorul derizoriu a cinci sute de puşti! reluă cuvântul un deputat al adunării provinciale. Domnule guvernator, să expediem un vas ştafetă în Franţa şi să aşteptăm!
– Să aşteptăm! Să aşteptăm! întrerupse domnul de Rouvray cu energie. Şi vor aştepta şi negrii? Şi flacăra, care dă ocol de pe acum oraşului, va aştepta? Domnule de Thouzard, puneţi să se dea alarma generală, luaţi tunuri şi întâmpinaţi grosul răzvrătiţilor cu grenadierii şi vânătorii. Domnule guvernator, faceţi tabere în parohiile din răsărit; puneţi posturi de gardă la Trou şi la Vallieres; eu, unul, iau asupra mea câmpiile fortului Dauphin. Voi conduce eu acolo; bunicul meu, care a fost comandant în regimentul Normandiei, a slujit sub domnul mareşal de Vauban; i-am studiat pe Florad şi pe Bezout şi am oarecare practică în ce priveşte apărarea unei ţări. De altfel, câmpiile fortului Dauphin sunt aproape complet hotărnicite de mare şi de graniţele spaniole, au forma unei peninsule şi dispun de o apărare oarecum naturală; peninsula Môle oferă un avantaj similar. Să folosimn toate acestea şi să acţionăm!
Limbajul energic şi pozitiv al veteranului impuse subit tăcere tutor discordanţelor dintre glasuri şi opinii. Generalul avea dreptate. Conştiinţa pe care fiecare o avem despre adevăratele noastre interese îmbină toate oficiile celei a domnului de Rouvray; şi pe când guvernatorul, printr-o strângere generoasă de mână, mărturisi bravului ofiţer că simţea valoarea sfaturilor sale şi importanţa lor, deşi fuseseră enunţate ca nişte ordine, toţi colonii solicitau executarea promptă a măsurilor indicate. Numai cei doi deputaţi ai adunărilor rivale păreau să nu se alăture adeziunii generale şi murmurau prin colţurile lor cuvinte ca: încălcare a puterii executive, decizii pripite şi răspundere. Am profitat de această clipă pentru a obţine de la domnul de Blanchelande ordinele pe care le solicitam cu nerăbdare şi am ieşit să mă alătur trupei mele şi să mă reîntorc pe dată la Acul, în pofida oboselii resimţită de toţi, cu excepţia mea.

XVII.

Mijeau zorii. Mă aflam în garnizoană, trezind miliţienii ce dormeau înveliţi cu mantăile, într-un talmeş-balmeş cu dragonii galbeni şi roşii, cu fugari din câmpie, animalele ce behăiau şi mugeau, şi bagaje de tot soiul, aduse de către plantatorii din împrejurimi, în oraş. Tocmai izbutisem să îmi descopăr mica trupă în această harababură, când am văzut un dragon galben, plin de colb şi năduşeală, alergând spre mine cât îl ţineau puterile. Mă îndreptai spre el, şi din puţinele cuvinte pe care le bolmoji, am aflat cu consternare că temerile mele se adeveriseră; răzmeriţa ajunsese în câmpiile din Acul şi negrii asediau fortul Galifet, unde se închiseseră miliţienii şi colonii. Trebuie să vă spun că acest fort Galifet nu făcea multe parale; orice ridicătură de pământ era numită fort la San-Domingo. Nu era deci, nici o clipă de pierdut. Ostaşii pe care izbutisem să îi găsesc încălecară şi, îndrumaţi de dragon, am ajuns pe domeniile unchiului meu către orele zece ale dimineţii.
Abia am putut privi plantaţiile imense ce se preschimbaseră într-o mare de flăcări săltând pe câmp cu valuri înalte de fum printre care vântul, din când în când, prăvălea şi gonea, ca pe nişte simple scântei, trunchiuri mari de arbori împletoşaţi cu flăcări. Pârâituri înspăimântătoare, amestecate cu trosnete şi şuşotiri, păreau a răspunde urletelor îndepărtate ale negrilor pe care le şi auzeam, deşi pe ei nu îi vedeam încă.
Nu aveam decât un singur gând şi pierderea atâtor bogăţii ce urmau să îmi aparţină nu mă fură de la el; mă gândeam la salvarea Mariei. Marie mântuită, restul ce importanţă mai avea? O ştiam închisă în fort şi nu-i ceream lui Dumnezeu decât să pot ajunge la timp. Numai această nădejde mă susţinea, cum eram cotropit de temeri, dându-mi curaj şi putere de leu.
În cele di urmă, un cot al drumului ne dezvălui fortul Galifet. Steagul tricolor mai plutea pe platformă şi un foc zdravăn îi încununa marginile zidurilor. Mi-a scăpat un strigăt de veselie.
– În galop! Cât puteţi de iute! am strigat camarazilor mei.
Şi, gonind indoit de repede, am străbătut câmpiile spre fortul la poalele căruia puteam zări casa unchiului meu, cu uşile şi ferestrele sfărâmate, dar încă în picioare, şi înroşită de lumina flăcărilor ce nu o atinseseră, fiindcă vântul bătea dinspre mare, iar ea era izolată de plantaţii. O mulţime de negri, ascunşi în casă, apăreau la toate ferestrele şi chiar pe acoperiş; şi împuşcăturile lor necontenite îndreptate împotriva fortului, făceau să licărească securile, torţele, în timp ce alţi tovarăşi ai lor se urcau, cădeau şi iar se căţărau, fără întrerupere, pe zidurile asediate, încărcate de scări. Valul acesta de negri, într-una respins şi într-una revărsându-se pe murii cenuşii, aducea din depărtare, cu un furnicar zbătându-se să se urce pe carapacea unei broaşte ţestoase enorme şi de care lentul animal se scutura din când în când. În sfârşit, ajunseserăm la ultimele tranşee ale fortului; cu privirile aţintite asupra drapelului ce îl domina, îi încurajam pe ostaşi în numele familiilor închise, ca şi a mea, între pereţii cărora urma să le venim într-ajutor. Îmi răspunseră printr-o exclamaţie generală şi, organizându-mi în coloană micul escadron, mă pregăteam să dau semnalul şarjei împotriva turmei atacatorilor. În acea clipă izbucni un strigăt din interiorul fortului, un vârtej de fum învălui întregul edificiu, îşi despleti faldurile câtăva vreme în jurul zidăriei dinlăuntrul căreia îşi făcea drum o rumoare asemănătoare celei a unui cuptor şi, la o bruscă limpezire a văzduhului, am văzut un steag roşu deasupra fortului Galifet. Totul luase sfârşit!

XVIII.

Nu are rost să vă spun prin ce am trecut fiind martorul acestui spectacol oribil. Trebuie să mărturisesc că, spre ruşinea mea, ocuparea fortului, masacrarea apărătorilor săi, tăierea în bucăţi a douăuzeci de familii, întregul dezastru, nu mă atinseră nici o clipă.
O pierdusem pe Marie! O pierdusem la numai câteva ceasuri de când îmi fusese dăruită pentru o viaţă întreagă! O pierdusem din vina mea, căci, de nu aş fi părăsit-o în noaptea precedentă, pentru a alerga spre cap, în urma ordinelor unchiului meu, aş fi putut-o cel puţin apăra sau să fi murit cu ea, ceea ce, într-o anumită măsură, nu ar fi însemnat să o pierd! Durerea îmi fu înzecită de aceste gânduri, până în marginea nebuniei. Numele disperării mele era remuşcarea. Fraţii mei de arme strigând: Răzbunare! ne năpustirăm cu săbiile în dinţi şi câte un pistol în fiecare mână, în mijlocul răzvrătiţilor învingători. Deşi superiori din punct de vedere numeric, apropiindu-ne, negrii o luară la fugă; îi puteam vedea cu precizie tăind albii şi grăbindu-se să isprăvească incendierea fortului, pe dreapta şi pe stânga noastră, înainte şi înapoi. Furia noastră fu sporită de laşitatea lor. În dreptul unei porţi secrete a fortului, Thadée, acoperit de răni, se înfăţişă în faţa mea:
– Căpitane, mi se adresă, Pierrot al dumneavostră este un vrăjitor, un obi, cum spun negrii ăştia păcătoşi sau, măcar, un diavol. Ne ţineam bine, soseaţi şi totul era salvat, când a dat buzna în fort, nu ştiu pe unde, şi iată rezultatele!… Cât despre domnul, unchiul dumneavoastră, familia lui, doamna…
– Marie! l-am întrerupt; unde e Marie?
În clipa aceea chiar, în spatele unei palisade în flăcări, ţâşni un negru vânjos, ţinând în braţe o tânără ce urla şi se zbătea. Tânăra era Marie, iar negrul, Pierrot.
– Perfidul! am strigat. L-am ţintit, dar unul dintre sclavii revoltaţi se azvârli în direcţia glonţului şi căzu lat. Pierrot se întoarse şi păru să îmi spună ceva; apoi se strecură cu prada sa în desişul tufelor de trestie ce ardea. Un moment mai târziu, un câine solid, ţinând între fălci un leagăn în care era cel mai mic dintre copiii unchiului meu, îl urmă. L-am recunosut; era Rask. Năuc de furie, mi-am descărcat al doilea pistol asupra lui; dar nu l-am nimerit.
Am alergat nebuneşte după el; dar cele două marşuri din timpul nopţii, atâtea ceasuri petrecute fără hrană, nici o odihnă, temerile mele pentru Maria, trecerea instantanee de la culmea fericirii la ultima treaptă a deznădejdii, toate aceste emoţii violente mă sleiseră mai mult chiar decât oboseala trupească. După numai câţiva paşi m-am clătinat, ochii îmi fură acoperiţi de ceaţă şi mi-am pierdut cunoştinţa.

XIX.

Revenindu-mi, m-am trezit în casa devastată a unchiului meu, în braţele lui Thadée. Admirabilul Thadée mă privea cu ochi îngrijoraţi.
– Victorie! strigă de îndată ce îmi simţi pulsul reîncepând să bată normal. Victorie! Negrii sunt în derută şi căpitanul a înviat!
I-am întrerupt strigătele de bucurie cu eterna mea întrebare:
– Unde este Marie?
Încă nu îmi puteam aduna gândurile; simţeam uneori nenorocirea, nu mi-o reaminteam. Thadée îşi coborî privirile. Atunci îmi reveni memoria; mi-am revăzut oribila seară a nunţii şi pe negrul cel zdravăn cărând-o în braţe, printre flăcări, pe Marie; era o viziune infernală. Lumina atroce care inundase colonia şi dezvăluise albilor că negrii le erau vrăjmaşi, mă făcu şi pe mine să descopăr în Pierrot acesta, pe care îl ştiam atât de bun, atât de generos, atât de devotat, un ingrat, un monstru, un rival. Răpirea soţiei mele în chiar noaptea unirii noastre era dovada a ceea ce apucasem să bănuiesc şi, în sfârşit, pricepeam că cel ce cântase în pavilion nu era altul decât execrabilul fur al Mariei. Câte schimbări în atât de puţine ceasuri! Thadée îmi spuse că îi urmărise, pe Pierrot şi pe câinele său, în van; că negrii se retrăseseră, deşi numărul lor ar fi putut zdrobi cu uşurinţă trupa mea slabă şi că incendiul proprietăţilor familiei mele se întindea fără a fi cu putinţă să fie stins. L-am întrebat dacă exista vreo ştire despre unchiul meu, în camera căruia fusesem dus. Îmi luă mâna în tăcere şi, ducându-mă spre alcov, trase draperia.
Acolo, pe patul însângerat, zăcea nenorocitul meu unchi, având un pumnal, adânc înfipt în inimă. După liniştea răspândită pe chipul său, puteai citi că fusese lovit pe când dormea. Aşternutul piticului Habibrah, ce dormea de obicei la picioarele sale, era şi el pătat de sânge şi pete asemănătoare puteau fi văzute pe haina cu fireturi a bietului nebun, azvârlită pe podea, la câţiva paşi de pat.
Fără îndoială, bufonul fusese ucis, victimă a dragostei ce o purta unchiului meu, ştiută de toţi, făcut bucăţi de tovarăşii săi, poate pe când îşi apăra stăpânul.
Îmi reproşam cu amărăciune prejudecăţile ce mă făcuseră să-i judec atât de greşit pe Habibrah şi pe Pierrot; o parte din lacrimile smulse de moartea timpurie a unchiului meu, fuseseră pentru nebunul său. Dând ordin, trupul îi fu căutat, dar a fost în zadar. Am presupus că negrii îl căraseră şi aruncaseră piticul în mijlocul flăcărilor. Am cerut să fie spuse şi câteva rugăciuni întru odihna sufletului fidelului Habibrah, cu prilejul slujbei de înmormântare a socrului meu.

XX.

Fortul Galifet era distrus, locuinţele noastre pieriseră, nu mai avea rost şi chiar nu mai era cu putinţă să zăbovim acolo. În aceeaşi seară ne-am reîntors la Cap.
Acolo m-a doborât o puternică febră. Efortul făcut pentru stăpânirea disperării mele era prea mare. Arcul, prea întins, se rupse. Am început să delirez. Toate nădejdile mele înşelate, dragostea profanată, prietenia jignită, viitorul pierdut şi, mai presus de orice, gelozia necruţătoare, îmi rătăciră minţile. Mi se părea că îmi şuvoiesc flăcări prin artere; simţeam cum capul stă să îmi plesnească; inima îmi bătea să îmi spargă pieptul de furie. Mi-o închipuiam pe Marie sub puterea altui bărbat, a unui stăpân, a unui sclav, a lui Pierrot. Mi s-a povestit că săream din pat şi că şase oameni abia mă puteau împiedica să nu îmi sfărâm ţeasta de colţul camerei. De ce n-am murit atunci?! Criza trecu. Medicii, îngrijirea lui Thadée şi nu ştiu ce vlagă a tinereţii învinseseră răul, ce ar fi putut fi un bine atât de mare! La capătul a zece zile, m-am vindecat şi asta nu m-a întristat. Am fost mulţumit că mai pot trăi câtăva vreme, să mă răzbun!
Abia intrat în convalescenţă, m-am înfăţişat domnului de Blanchelande să îi cer să mă trimeată la luptă. Voia să îmi dea un post de apărat; l-am implorat să mă încorporeze ca voluntar într-una din coloanele mobile ce se trimiteau, din când în când împotriva negrilor, pentru a se curăţi ţinutul.
Capul fusese fortificat în grabă. Insurecţia făcuse progrese înspăimântătoare. Începeau să se agite şi negrii din Port-au-Prince; Biassou îi conducea pe cei din Limbé, din Dondon şi din Acul; Jean-François se proclamase generalissim al răzvrătiţilor din câmpia Maribarou; Bouckmann, celebru mai târziu pentru moartea sa tragică, mergea de-a lungul ţărmurilor Limonadei cu tâlharii săi şi, în sfârşit, bandele din Morne-Rouge îl recunoscuseră ca şef pe un negru numit Bug-Jargal. Caracterul ultimului, dacă ar fi fost să dai crezare zvonurilor, se deosebea uluitor de ferocitatea celorlalţi. Pe când Bouckmann şi Biassou născoceau o mie de morţi diferite pentru ostaticii ce le încăpeau pe mână, Bug-Jargal se grăbea să le pună la îndemână mijloace pentru a părăsi insula. Cei dântâi s-au înţeles cu nişte corăbii spaniole ce dădeau ocol coastelor şi le vindeau dinainte prăzile luate de la nenorociţii puşi pe fugă, Bug-Jargal scufundă mai mulţi corsari. Domnul Colas de Maigné şi alţi opt coloni de seamă fură dezlegaţi din ordinul său de pe roata pe care îi legase Bouckmann. Se citau o mie şi una de fapte generoase pe care, dacă vi le-aş reproduce în totaliatte, ne-am lungi prea mult.
Nădejdea răzbunării mele nu părea a fi pe punctul de a se îndeplini. Nu mai auzisem vorbindu-se despre Pierrot. Rebelii conduşi de Biassou dădeau mai departe târcoale Capului. Odată chiar îndrăznise să ocupe muntele din preajma oraşului şi cu greu tunul cetăţii îl putu respinge. Guvernatorul hotărî să îi împingă spre interiorul insulei. Armata noastră activă era constituită din miliţiile din Acul, din Limbé, din Ouanaminte şi din Maribarou, ataşate regimentului Capului şi redutabilelor companii roşii şi galbene. Garnizoana oraşului era formată din miliţiile din Dondon şi din Quartier-Dauphin, întărite cu un corp de voluntari sub ordinele negustorului Poncignon. Guvernatorul voi să scape mai întîi de Bug-Jargal a cărui diversiune îl alarma. Trimise împotriva sa miliţienii din Ouanaminte şi un batalion al Capului. Acest corp de armată se reîntoarse după două zile, total distrus. Guvernatorul se încăpăţână să îl învingă pe Bug-Jargal; trimise acelaşi corp întărit cu cincizeci de dragoni galbeni şi cu patru sute de miliţieni din Maribarou. Această a doua armată – şi mai rău maltratată decât cealaltă. Thadée, ce făcea parte din această expediţie, fu adânc rănit şi îmi jură la întoarcere, că se va răzbuna pe Bug-Jargal.
Lui d’Auverney îi alunecă o lacrimă pe obraz; îşi încrucişă braţele pe piept şi timp de câteva minute, păru adâncit într-o visare dureroasă; în sfârşit, reluă firul de unde îl lăsase.

XXI.

Sosi ştirea că Bug-Jargal părăsise Morne-Rouge şi îşi îndrepta trupa către munţi, pentru a se înoţi cu Biassou. Guvernatorul nu mai putea de bucurie.
– Am pus mâna pe ei, spuse, frecându-şi mâinile.
A doua zi, armata colonială se afla la o leghe de Cap. Răzvrătiţii, la venirea noastră, părăsiră în grabă Port-Magot şi fortul Galifet, unde aveau un post apărat de tunuri mari de asediu, luate de la bateriile de pe coastă; toate bandele se repliară spre munţi. Guvernatorul triumfa. Ne urmăreau marşul. Fiecare dintre noi, cu privirile triste, ne luam rămas-bun de la locul unde se aflau ogoarele, locuinţa, bogăţiile noastre, în mijlocul acestor câmpii aride şi dezolate. Câteodată ne era oprit marşul de incendiul câmpiilor cultivate ce se întinsese în păduri şi savane. În clima aceea, unde pământul e încă virgin, unde vegetaţia este mult prea abundentă, incendiul unei păduri este întovărăşit de fenomene neobişnuite. Îl auzi din depărtare, deseori chiar înainte de a-l vedea, ţâşnind şi fremătând cu zgomotul unei cataracte diluviene. Trunchiurile copacilor explodând, crengile trosnind, rădăcinile plesnind în glod, înaltele ierburi înfiorate, fierberea lacurilor şi a mlaştinilor zăvorâte în codru, şuieratul flăcării mistuind văzduhul, toate varsă un zumzet când potolit, când pornit, pe măsură ce focul creşte. Câteodată poţi zări o lizieră verde de arbori încă neatinşi, înconjurând vatra prăpădului. Îşi face loc pe neaşteptate o limbă de foc la un capăt al acestui brâu de prospeţime. Un şarpe de flăcări albastre se târăşte cu iuţeală de-a lungul tulpinelor şi, într-o clipită, fruntea pădurii piere sub un văl auriu mişcător. Toate ard în acelaşi timp. Un baldachin de fum se înclină, când şi când sub suflarea vântului şi împresoară flăcările. Se rostogoleşte şi se desnoadă, se înalţă şi se prăbuşeşte, se risipeşte şi se îngroaşă, devine pe neaşteptate negru; apoi, un fel de margini de foc îi crestează cu grabă marginile; se aude un zgomot infernal, ciucurii dispar, fumul urcă iar şi vomită ridicându-se, talazuri de cenuşă stacojie ce plouă îndelung asupra ţărânei.

XXII.

În seara celei de-a treia zile, am străpuns în cheile lui Grande-Riviere. Socoteam că negrii se aflau la douăzeci de leghe, în munţi. Ne-am aşezat tabăra pe o culme ce părea, după felul în carte o jumuliseră, să le fi slujit pentru acelaşi scop. Nu era o poziţie prea bună, dar e adevărat că nu ne supăra nimeni. Culmea era dominată de pretutindeni de piscuri stâncoase, acoperite de păduri dese. Sălbăticia acestor coaste le dăduse denumirea de Dompte-Mulâtre. Grande-Riviere curgea prin spatele taberei; strânsă între două steiuri, era, în locul acela, îngustă şi adâncă. Malurile sale, aplecate brusc, erau acoperite cu tufişuri ce nu îngăduiau privirii să le străbată. Adesea chiar şi apele îi erau ascunse în spatele împletiturilor de liane ce, agăţându-se de crengile arţarilor cu flori roşii răsărind dintre tufe, şi mutându-şi şiragurile de la un ţărm la celălalt, încrucişându-şi-le în sute de chipuri, alcătuiau deasupra fluviului coturi încăpătoare de verdeaţă. Ochiul, contemplându-le de pe înălţimea rocilor învecinate, putea crede că vede preerii încă umede de rouă. Numai câte un sunet surd ori vreo lişiţă sălbatică, străbănd pe neprevăzute prin această perdea înflorită, mai vădeau râul. Curând soarele încetă să aurească ascuţişul culmii munţilor îndepărtaţi ai Dondonului; umbra se întinse încetul cu încetul peste tabără şi tăcerea nu mai fu întreruptă decât de strigătele cocorilor şi de pasul egal al sentinelelor. Pe neaşteptate, cântecele cumplite Oua-Nassé şi Tabăra din Grand-Pré răsunară deasupra capetelor noastre; palmierii şi cedrii ce încununau stâncile, luară foc şi pâlpâirile livide ale incendiului ne dezvăluiră numeroase bande de negri şi de mulatri pe vârfurile învecinate, al căror chip arămiu părea, la lumina flăcărilor, roşu. Erau cei ai lui Biassou.
Pericolul era iminent. Căpeteniile, sărind din somn, alergară să îşi adune ostaşii; tamburul bătu alarma generală; trompeta îl întovărăşi; liniile noastre se alcătuiră într-o furtună şi revoltaţii, în loc să profite de dezordinea ce ne ţinea neputincioşi, ne priveau cântând Oua-Nassé. Un negru uriaş apăru, singur, pe cel mai înalt pisc dintre cele ce strângeau la piept Grande-Riviere; pe frunte îi plutea o pană de culoarea focului; în mâna dreaptă ţinea o secure, în stânga un drapel roşu; l-am recunoscut pe Pierrot! Dacă aş fi găsit o carabină la îndemână, furia m-ar fi împins să săvârşesc un gest de laşitate. Negrul repetă refrenul lui Oua-Nassé, împlântă drapelul în pisc, îşi azvârli securea în mijlocul nostru şi pieri în apele fluviului. Am resimţit un profund regret, crezând că nu va muri de mâna mea. Negrii porniră să rostogolească peste rândurile noastre, blocuri enorme de piatră; o grindină de gloanţe şi de săgeţi căzură. Soldaţii noştri, furioşi că nu îşi puteau atinge atacatorii, îşi dădeau duhul ca nişte disperaţi, zdrobiţi sub stânci, ciuruiţi de gloanţe sau străbătuţi de săgeţi. Armata era pradă unei confuzii cumplite. Deodată, un zgomot oribil păru să ţâşnească din mijlocul lui Grande-Riviere. Se desfăşura o scenă extraordinară: dragonii galbeni, extrem de înghesuiţi de masele pe care rebelii le împingeau de pe înălţimile muntelui, avură ideea de a se refugia, pentru a se salva, sub bolţile flexibile ale lianelor ce acoperea fluviul. Thadée fusese primul ce puse în aplicare acest mijloc, de altfel îngenios… la aceasta povestitorul fu oprit pe neaşteptate.

XXIII.

Sergentul Thadée, cu braţul drept într-o eşarfă, se strecurase de mai bine de un sfert de ceas într-un colţ al cortului, fără a fi văzut de nimeni, participând la povestirea căpitanului numai cu gesturile sale, până în clipa aceasta când, socotind că respectul îi impunea să nu lase să treacă un elogiu atât de direct, fără a mulţumi căpitanului, bâlbâi pe un ton confuz:
– Sunteţi prea bun, căpitane.
Un hohot de râs general izbucni. D’Auverney se întoarse şi îi strigă pe un ton sever:
– Cum? Eşti aici Thadee! Şi braţul dumitale?
La un atare limbaj, cu care nu era obişnuit, trăsăturile bătrânului ostaş se întunecară; se clătină şi dădu capul pe spate, ca şi când ar fi vrut să oprească lacrimile ce îi jucau între pleoape.
– N-aş fi crezut, spuse în cele din urmă cu glas scăzut, n-aş fi crezut că mă poate jigni căpitanul meu, vorbindu-mi cu “dumneata”.
Căpitanul se ridică într-o clipită.
– Iartă-mă, bătrânul meu prieten, iartă-mă, nu ştiam ce iese pe gură; hai, Thadée, mă ierţi?
Lacrimi ţâşniră din ochii sergentului fără voia sa.
– Iată-le pentru a treia oară, se împletici el; dar astea sunt de bucurie. Am încheiat pace.
Se lăsă o scurtă tăcere.
– Dar spune-mi, Thad, îl întrerupse căpitanul cu blândeţe, de ce ai plecat de la ambulaţă?
– Pentru că, cu voia dumneavoastră, voiam să vă întreb, căpitane, dacă trebuie să vă îmbrăcăm mâine calul cu husa galonată, în cinstea bătăliei.
Henri începu să râdă:
– Făceai mai bine Thadée, dacă-l întrebai pe chirurgul-major dacă nu trebuie să pui mâine două uncii de feşe pe braţul rănit.
– Sau să te informezi, reluă Paschal, dacă n-ai avea voie să dai peste cap puţin vin, să te mai răcoreşti; până atunci, uite nişte rachiu, că ăsta nu-ţi face rău; gustă, viteazule.
Thadée făcu un pas, salută cuviincios, se scuză că lua paharul cu mâna stăngă şi îl goli în numele celor de faţă. Se învioră.
– Rămăseseţi, căpitane, la clipa la care… ei, da! Eu propusesem să ne băgăm sub liane, să împiedicăm ca nişte creştini să fie ucişi cu pietre. Ofiţerul nostru, care nu ştia să înoate, temându-se să nu se înece – şi nu era nici o ruşine – se opunea cât îl ţineau puterile, până ce văzu, cu îngăduinţa dumneavoastră, domnilor, o piatră mare cât pe ce să-l facă zob, căzând în râu, dar neajungând la undă din pricina bălăriilor. Atunci spuse: mai curând să mori ca faraonul Egiptului, decât ca sfântul Ştefan. Nu suntem sfinţi şi faraonul a fost militar ca şi noi. Ofiţerul, un savant, după cum vedeţi, căzu de acord cu mine, cu condiţia să încerc eu întâiul. Mă duc. Cobor de-a lungul ţărmului, sar sub leagănul de plante, agăţându-mă de crengile mai înalte şi, ce să vezi, căpitane, simt că mă trage cineva de picior: mă zbat, strig după ajutor, primesc mai multe lovituri de sabie, şi iată că toţii dragonii se năpustesc ca dracii, talmeş-balmeş, sub liane. Negrii din Morne-Rouge se ascunseseră acolo, fără să bănuim, pentru ca, de bună seamă, peste o clipă, să ne cadă în spinare, ca un sac prea încărcat. Nu era prilejul cel mai potrivit pentru pescuit. Ne băteam, înjuram, strigam. Fiind goi, erau mai iuţi ca noi; dar loviturile noastre erau mai sigure. Cu un braţ înotam, cu celălalt ne luptam, aşa cum faci întotdeauna în cazurile astea. Ăia de nu ştiau înota, hai, spuneţi căpitane, se agăţau cu câte o mână de liane şi negrii îi trăgeau de picioare. În mijlocul învălmăşagului, văzui un negru mare ce se apăra ca Scaraoschi împotriva a opt sau nouă camarazi de-ai mei; am înotat într-acolo şi l-am recunoscut pe Pierrot, zis şi Bug… dar asta nu trebuie s-o spun decât la urmă, nu-i aşa căpitane? L-am recunoscut pe Pierrot. De când cu asediul fortului nu ne aveam bine unul cu celălalt; i-am sărit de gât; voia să-mi facă de petrecanie cu un pumnal, când, privindu-mă, se predă, în loc să mă ucidă; asta a fost nenorocirea, căpitane, că dacă nu s-ar fi predat… dar asta o s-o aflaţi mai târziu. De îndată ce negrii îl văzură prins, se năpustiră asupra noastră, să-l salveze; tocmai se hotărau şi miliţienii să intre în apă, să ne vină în ajutor, când Pierrot, pricepând fără îndoială, că negrii lui urmau să fie toţi măcelăriţi, spuse câteva cuvinte, ca dintr-o carte de vrajă, că i-a pus pe fugă până la unul. Plonjară şi pieriră cât ai zice peşte… Bătălia asta sub apă ar fi fost plăcută, şi m-ar fi distrat, dacă n-aş fi pierdut un deget şi n-aş fi muiat zece cartuşe şi dacă… săracul – dar aşa i-a fost scris, căpitane… şi sergentul, după ce îşi duse mâna stângă la cozoroc, se ridică cu un aer inspirat.
D’Auverney părea foarte agitat.
– Da, spuse, da, ai dreptate, bătrâne Thadée, noaptea aceea a fost o noapte fatală. S-ar fi adâncit într-una din visările cu care era obişnuit, dacă cei de faţă nu ar fi insistat să continue. Urmă.

XXIV.

Pe când se desfăşura scena pe care a descris-o Thadée – Thadée, trimfător, merse în spatele căpitanului – pe când scena pe care a descris-o Thadée se desfăşura în spatele culmii pe care ne aflam, izbutisem, împreună cu unii dintre ceilalţi, să mă caţăr din tufă în tufă, pe un pisc numit Piscul Păunului, din pricina nuanţelor irizate pe care mica risipită pe suprafaţa lui le răspândeşte în soare. Piscul era la aceeaşi înălţime cu negrii. Odată drumul deschis, vârful fu curând acoperit de miliţieni; am pornit un schimb viu de focuri. Negrii, mai prost înarmaţi decât noi, nu putură da o ripostă la fel de puternică; se descurajaseră; noi ne-am înverşunat şi, curând, rebelii părăsiră rocile cele mai apropiate după ce rostogoliră cadavrele tovărăşilor lor peste armata noastră de jos. Atunci am coborât câteva trunchiuri enorme de arbori sălbatici de bumbac, din care primii locuitori ai insulei îşi tăiau pirogile de o sută de vâslaşi şi îi legarăm la un loc cu liane şi funii. Cu ajutorul acestei punţi improvizate, am trecut pe piscurile abandonate şi o parte din armată, se găsi astfel într-o poziţie avantajoasă. Asta le scăzu revoltaţilor curajul. Focul nostru era susţinut. Ţipete dureroase, printre care distingeam numele lui Bug-Jargal, rămaseră pe neaşteptate în rândul armatei lui Biassou. Se părea că sunt cuprinşi de o mare spaimă. Pe stânca pe care fâlfâia drapelul stacojiu, apărură câţiva negri din Morne-Rouge; se prosternară, smulseră drapelul şi îşi dădură drumul cu el în hăurile lui Grande-Riviere. Asta părea să însemne că şeful lor erau mort sau ostatec.
Îndrăzneala noastră crescu într-atât, încât am hotărât să alungăm rebelii, cu arma albă, de pe stâncile pe care le mai ocupau. Am pus să se coboare o punte de arbori pe cea mai apropiată rocă şi m-am azvârlit întâiul în mijlocul negrilor. Ai mei tocmai se pregăteau să mă urmeze, când unul dintre rebeli, dintr-o lovitură de secure, făcu să zboare puntea în bucăţele. Fărâmele căzură în prăpastie, izbindu-se de stânci cu un zgomot înfiorător. Mi-am întors capul: în acelaşi timp m-am simţit înşfăcat de şase sau şapte negri ce mă dezarmară. Mă zbăteam ca un leu; mă legară cu funii împletite din scoarţă, fără să le pese de gloanţele ca grindina, pe care le trăgeau oamenii mei. Disperarea mea nu fu domolită decât de strigătele de victorie pe care le-am auzit de îndată în jurul meu; curând, i-am văzut pe negri şi pe mulatri căţărându-se, unul peste celălalt, pe culmile cel mai greu de escaladat, strigându-şi nenorocirea. Paznicii mei le urmară pilda; cel mai viguros dintre ei mă luă pe umeri şi mă cără spre codru, sărind din stâncă în stâncă, cu o agilitate de capră sălbatică. Nu peste mult timp, lumina flăcărilor încetă să îl mai îndrume; vaga licărire a lunii nu era de ajuns; îşi încetini pasul.

XXV.

După ce am străbătut un desiş şi am trecut peste nişte torente, am ajuns la o vale cu un aspect deosebit de sălbatic. Locul îmi era complet necunoscut. Era aşezat în inima munţilor, în ceea ce la San-Domingo, e cunoscut ca munţii dubli. O savană mare, verde, întemniţată de pereţi de stâncă nudă, presăraţi cu pâlcuri de pini, gayaci şi palmieri pitici. Frigul puternic ce domneşte aproape fără întrerupere în acest ţinut, deşi nu îngheaţă, sporea din pricina nopţii care era pe ducă. Zorii începeau să lumineze. Albul înălţimilor învecinate şi valea, adâncită într-o întunecime totală, nu era iluminată decât de mulţimea focurilor aprinse de negri, acesta fiind locul lor de întâlnire. Membrii armatei lor fărâmiţate se regrupau în neorânduială. Negrii şi mulatrii soseau fără răgaz, trupe înspăimântate ce scoteau ţipete jalnice sau răcnete de furie. Focuri noi strălucind ca nişte ochi de tigri în bezna savanei, arătau că cercul taberei se mărea văzând cu ochii.
Negrul, al cărui ostatic eram, mă depusese la picioarele unui stejar, de unde priveam cu nepăsare acest spectacol neobişnuit. Mă legă cu centura de trunchiul copacului de care mă sprijineam, strânse legătura neîngăduindu-mi nici o mişcare, îmi acoperi capul cu o cuşmă roşie de lână, pentru a indica, de bună seamă, că îi aparţineam şi, după ce se asigură astfel că nu puteam nici să fug, nici să fiu luat de altcineva, se pregăti să se îndepărteze. Atunci m-am hotărât să îi vorbesc şi l-am întrebat în grai creol dacă făcea parte din banda din Dondon sau din cea din Morne-Rouge. Se opri şi mi se adresă pe un ton orgolios: Morne-Rouge! Îmi veni o idee. Auzisem vorbindu-se despre generozitatea şefului acestei bande, Bug-Jargal, şi deşi eram pregătit să mor, fără a face vreun efort, lucru ce ar fi pus capăt nenorocirilor mele, gândul că mă puteam aştepta la cumplite torturi, din partea lui Biassou, mă umplea totuşi de spaimă. Nici nu puteam cere mai mult, decât să mor fără supliciu. Era o slăbiciune poate, dar cred că în astfel de clipe firea omenească se răzvrăteşte totdeauna. Socoteam deci că, dacă mă puteam sustrage mâinii lui Biassou, aş fi dobândit de bună seamă, de la Bug-Jargal, o moarte fără chinuri, o moarte de soldat. Îi cerui negrului aceluia să mă ducă la căpetenia sa, Bug-Jargal. Tresări:
– Bug-Jargal! spuse, izbindu-şi fruntea cu disperare; apoi, trecând la o expresie de furie, îmi strigă arătându-mi pumnul:
– Biassou! Biassou! Şi mă părăsi după repetarea acestui nume. Mânia şi jalea negrului îmi amintiră de acea circumstanţă a luptei ce se încheiase cu prinderea sau omorârea şefului bandelor din Morne-Rouge. Nu mai aveam, nici o îndoială şi m-am resemnat cu răzbunarea lui Biassou, cu care negrul părea să mă ameninţe.

XXVI.

Întunericul domnea încă asupra văii în care mulţimea negrilor şi numărul focurilor creşteau necontenit. O mână de negrese aprinseră lângă mine un foc. După câte brăţări de sticlă albastră, roşie, violetă luceau suprapuse pe braţele şi picioarele lor, după cerceii rotunzi ce le încărcau urechile, după inelele ce le împodobeau fiecare deget al mâinilor şi al picioarelor, după amuletele legănate între sâni, după legătura de farmece atârnând de gâtul lor, după şorţul de pene pestriţe, vestmânt unic ce le acoperea goliciunea şi, îndeosebi, după strigătele lor cadenţate, după privirile lor tulburi şi rătăcite, am recunoscut griotele. Ignoraţi, de bună seamă, fiindcă printre negrii diverselor ţinuturi ale Africii, există unii dăruiţi cu un fel de talent elementar pentru poezie şi improvizaţie ce se aseamănă cu nebunia. Negrii aceştia rătăcind din regat în regat, sunt, pentru acele ţări barbare, ceea ce reprezentau pentru noi rapsozii antici şi în evul mediu, minstrelsii Angliei, minnesingerii Germaniei, şi truverii Franţei. Sunt numiţi grioţi. Soaţele lor, griotele, posedate şi ele de demoni, întovărăşesc cântecele barbare ale soţilor lor cu dansuri lubrice şi înfăţişează o grotescă parodie a baiaderelor Industanului şi al almeelor Egiptului. Aşadar, câteva din acele femei se aşezară în cerc, la câţiva paşi de mine, cu picioarele încrucişate după moda africană, în jurul unei grămezi mari de crengi uscate ce ardeau făcând să le tremure pe chipul hidos, o licărire roşie. De îndată ce se alcătui cercul lor se apucară ce mâini şi cea vârstnică, ce purta o pană de bâtlan înfiptă în păr, începu să strige: Uanga! Am priceput că aveau să treacă la o vrajă numită astfel. Toate repetară: Uanga! Cea mai bătrână îşi smulse, după o clipă de reculegere, un smoc din propriul păr şi îl azvârli în foc, spunând următoarele cuvinte sacre: Male o ghiab! Ceea ce în argoul negrilor creoli, înseamnă: “Mă dărui diavolului!”. Toate griotele, imitându-şi conducătoarea, puseră pe foc smocuri de păr, repetând cu gravitate: Male o ghiab!
Această stranie invocare, strâmbăturile caraghioase ce o întovărăşeau îmi smulseră acel ceva involuntar, care năpădeşte adesea şi asupra omului cel mai serios sau cel mai îndurerat şi care este numit hohot de râs nebun. Degeaba am vrut să îl stăpânesc, explodă. Hohotul acesta al unui suflet, de fapt, foarte trist, provocă o scenă îngrozitoare. Toate negresele, tulburate din slujba lor, se ridicară pe dată, ca şi când le-aş fi trezit din somn. Până atunci nu mă remarcaseră. Alergară într-un suflet spre mine strigând: Blanco! Blanco! Nu mi-a fost dat niciodată să văd o adunătură mai sinistră de chipuri oribile, copleşite de furie, negre, cu dinţii labi, ochii străbătuţi de vine mari, sângerii. Voiau să mă sfâşie în bucăţi. Bătrâna cu pană de bâtlan făcu un semn şi strigă în mai multe rânduri: Zote corde! Zote corde! Dementele se opriră brusc şi le văzui, fără ca să mă mai surprindă nimic, dezlegându-şi toate, şorţurile de pene, lepădându-le pe iarbă şi pornind în jurul meu hora aceea lascivă, numită de negri şica. Dansul acesta, ale cărui atitudini groteşti şi al cărui pas iute nu pot exprima decât plăcerea şi veselia, dobândea acum câteva mişcări accesorii, de un caracter sinistru. Privirile fulgerătoare pe care mi le azvârleau, în mijlocul evoluţiei lor vioaie, accentul lugubru pe care îl dădeau melodiei vii a şicăi, geamătul ascuţit şi prelung pe care îl smulgea din când în când, venerabila conducătoare a sanhedrinului negru, din balafoul ei, un fel de spinetă care sună ca o mică orgă şi se compune din vreo douăzeci de tuburi de lemn, a căror grosime şi lungime scad treptat şi, îndeosebi, râsul cumplit pe care mi-l arunca în obraz fiece vrăjitoare goală, pe rând, la anumite pauze ale dansului, vârându-şi obrazul într-al meu, îmi dădeau din plin a înţelege ce putea aştepta un blanco, profanator al bangăi lor. Îmi aminteam de obiceiul acestor popoare sălbatice ce dănţuiesc în jurul ostaticilor înainte de a-i măcelări şi urmăream cu răbdare cum femeile îşi executau baletul dramei al cărui deznodământ trebuia să-l însângerez eu. Totuşi, nu m-am putut împiedica să nu mă cutremur văzând, la un moment subliniat de balafo, cum fiecare griotă trecea prin foc ascuţişul unei săbii sau tăişul unei securi, vârful prelung al vreunui ac pentru pânzele de corabie, fălcile unui cleşte sau dinţii unui fierăstrău.
Dansul se apropia de sfârşit; uneltele pentru caznă erau înroşite. La un semnal al bătrânei, negresele, în procesiune, se îndreptară, una după cealaltă, să culeagă o armă cumplită din foc. Cele ce nu se putură înarma cu un fier înroşit, apucară un cărbune încins. Abia atunci am înţeles ce fel de tortură îmi era pregătiră şi că fiecare dansatoare în parte, reprezenta pentru mine câte un călău. La un alt ordin al corifeului lor, reîncepură o ultimă horire, jeluindu-se cumplit. Am închis ochii, cel puţin să nu mai fiu martorul zbaterii acestor femele demon care, gâfâind din pricina oboselii şi a furiei, îşi izbeau ritmic deasupra capetelor, fierăraia pălălăind ce scotea un zgomot ascuţit şi miriade de scântei. Aşteptam, încordându-mi toţi muşchii, clipa în care aveam să îmi simt carnea chinuită, oasele calcinându-mi-se, nervii zvârcolindu-mi-se sub muşcăturile arzătoare ale cleştilor şi fierăstraielor, şi mă trecu un fior din creştet până-n tălpi. Fu o clipă atroce. Noroc că nu dură mult. Şica griotelor îşi atingea punctul culminant, când am auzit de departe glasul negrului ce mă luase prizonier. Alerga strigând: Que haceis, mugeres de demonio? Que haceis alli? Dexais mi prisoniero14 . Am redeschis ochii. Se luminase. Negrul, dovedindu-şi mânia prin mii de gesturi, se grăbea. Griotele se opriseră; dar nu păreau atât de emoţionate de ameninţările lui, cât stupefiate de prezenţa unui personaj bizar ce îl întovărăşea pe negru.
Era un om foarte gras şi foarte mic, un fel de pitic al cărui chip era ascuns după un văl alb, găurit în trei locuri, pentru ochi şi gură, după portul penitenţilor. Vălul, ce îi cădea peste gât şi umeri, îi lăsa gol pieptul păros, a cărui culoare mi se păru a fi aceea a ghearelor; pe el strălucea, atârnând de un lanţ de aur, soarele unui chivot ciuntit, din argint. Mânerul în formă de cruce al unui pumnal grosoaln, ieşea din centura sa stacojie; ultima înconjura o fustă cu dungi verzi, galbene şi negre ai cărei ciucuri coborau până la labele picioarelor sale butucănoase şi diforme. Braţele goale ca şi pieptul, agitau o bâtă albă; de centură îi spânzurau nişte mătănii cu boabe de adrezarah, plasate alături de pumnal; pe cap avea o căciulă asuţită, împodobită cu clopoţei, în care, la apropierea sa, nu mică mi-a fost mirarea să recunosc acea gorra a lui Habibrah. Numai că, printre hieroglifele cu care era acoperit soiul acesta de mitră, se puteau remarca pete de sânge. Fără îndoială era sângele fidelului bufon. Aceste noi semne ale uciderii, mi se părură o dovadă nouă a morţii lui şi treziră în inima mea un ultim regret. În clipa în care griotele îl zăriră pe acest moştenitor al cuşmei lui Habibrah, strigară toate într-un glas: Obiul! Şi se prosternară. Am ghicit că era vraciul armatei lui Biassou.
– Basta! Basta! Le spuse, apropiindu-se de ele, cu vocea gravă şi înceată, dexais el prisoniero de Biassou15 ! Toate negresele se ridicară zgomotos, azvârliră instrumentele morţii pe care le aveau în mâini, îşi reluară şorţurile de pene şi, la un gest al obiului, se risipiră ca un nor de lăcuste. În acea clipă obiul păru să îşi fixeze privirile asupra mea; a tresărit, s-a dat un pas înapo16 i, a întins bâta albă spre griote, ca şi când ar fi voit să le recheme. Totuşi, după ce mormăi printre dinţi cuvântul maldicho, spuse negrului câteva cuvinte la ureche şi se retrase încrucişându-şi încet braţele, într-o atitudine de meditaţie.

XXVII.

Paznicul meu îmi comunică faptul că Biassou voia să mă vadă, şi că trebuia să mă pregătesc pentru întrevederea ce urma să aibă loc cu şeful, peste un ceas.
Fără îndoială, mai câştigasem o oră de viaţă. În aşteptare, privirile îmi rătăceau prin tabăra rebelilor, dezvăluindu-mi, în cele mai mărunte amănunte, fizionomia ei ciudată. Dacă aş fi fost în altă stare de spirit, nu m-ar fi putut împiedica să nu râd de prosteasca mândrie a negrilor, aproape toţi încărcaţi cu podoabe militare sau religioase, pradă de război. Majoritatea acestor podoabe nu mai erau decât zdrenţe însângerate. Puteai vedea la tot pasul, strălucind un guler tare sub un guler preoţesc, din cele ce atârnă pe piept, un epolet pe un patrafir. Pentru a se odihni după o muncă la care fusesră condamnaţi pe toată viaţa, negrii stăteau într-o inactivitate complet străină soldaţilor noştri, chiar când aceştia s-ar afla în corturi. Unii dormeau în plin soare, cu capul în dreptul unui foc puternic; alţii cu privirile când fără nici o expresie, când furioase, cântau o melodie monotonă, stând pe vine în faţa colibelor lor din frunze de bananieri ori de palmieri, numite agupa, a căror formă conică seamănă cu corturile noastre mici, femeile lor, negre sau arămii, pregăteau hrana luptătorilor. Le vedeam mişcând cu furcile ignamul, bananele, guliile, mazărea, nucile de cocos, porumbul, varza de Caraibe, numită de ei tayo, şi o mulţime de alte fructe indigene ce fierbeau în jurul hălcilor de carne de porc, de broască ţestoasă şi de câine, în cazane mari, furate de pe plantaţii. În depărtare, la marginea taberei, grioţii şi griotele, alcătuia hore mari în jurul focurilor şi auzeam, aduse de vânt, frânturi din cântecele lor barbare, întretăiate de sunetele ghitarei şi ale balafoului. Câteva santinele, plasate pe crestele stâncilor din jur, iluminau împrejurimile cartierului general al lui Biassou, al cărui unic mijloc de apărare, în caz de atac, era un cordon circular de căruţe, încărcate cu pradă şi muniţii. Aceste caraule negre, stând în picioare pe vârfurile ascuţite ale piramidelor de granit ce răsar pretutindeni în acei munţi, adesea se întorceau la o sută optzeci de grade, ca giruetele unei catedrale gotice, strigând unul către celălalt, cu toată puterea plămânilor: Nada! Nada17, cuvinte ce asigurau liniştea lagărului. Din când în când se adunau în jurul meu grupuri de negri curioşi. Toţi mă priveau ameninţători.

XXVIII.

În sfârşit, un pluton de soldaţi de culoare, destul de bine înarmaţi, se îndreptă spre mine. Negrul căruia se părea că aparţin, mă dezlegă de stejarul de care eram prins şi mă înmână căpeteniei escuadei, din mâinile căruia primi un sac destul de plin, pe care îl deschise pe loc. Erau piaştri. Pe când negrul îngenunchiat pe iarbă îi număra cu aviditate, soldaţii mă luară cu ei. Le priveam echipamentul cu curiozitate. Purtau uniforme dintr-o pânză groasă brun-roşcată şi galbenă, tăiată după moda spaniolă. Un fel de montera castiliană, împodobită cu o mare cocardă roşie18, le ascundea părul ca lâna. În loc de tolbă de cartuşe, aveau pe o parte, un fel de tolbă de vânătoare. Armele lor erau: o puşcă greoaie, o sabie şi un pumnal. Mai târziu aveam să aflu că aceasta era uniforma gardei personale a lui Biassou. După ce dădurăm ocol mai multor colibe, aşezate în dezordine, ce încurcau locul în tabără, am ajuns la intrarea unei grote naturale, la picioarele unuia dintre acei pereţi ce împrejmuiau savana. Intrarea ei era închisă de o cortină mare din stofă tibetană, numită de caşmir şi ce se distinge mai puţin prin strălucirea culorilor sale decât molicuiunea şi desenele ei diverse. Peştera era înconjurată de mai multe şiruri duble de ostaşi echipaţi aidoma celor ce ce mă aduseseră. După ce schimbase parola cu sentinela ce se plimba prin faţa ei, şeful escuadei ridică draperia de caşmir şi mă introduse, lăsând-o să cadă în urma mea.
O lampă de aramă, cu cinci lumini, atârnată de boltă prin nişte lanţuri, răspândea o lumină tremurătoare pe pereţii umezi ai cavernei în care nu pătrundea lumina zilei. Am văzut, între două rânduri de ostaşi mulatri, un bărbat de culoare, aşezat pe un trunchi enorm de mahon, acoperit pe jumătate de un covor din pene de papagal. Omul aparţinea grupei sacatra, pe care o singură nuanţă, adesea imperceptibilă, o deosebeşte de negri. Costumul său era ridicol. O splendidă centură din împletituri de mătase, de care atârna o cruce Saint-Louis, strângea, la nivelul buricului, o pereche de izmene albastre, din pânză grosolană; o haină din bazea albă, prea scurtă ca să îi acopere talia, îi completa costumul. Era încălţat cu cizme cenuşii, avea o pălărie rotundă de care era prinsă o cocardă roşie, şi epoleţi, dintre care unul era de aur, al unui general de brigadă, celălalt din lână galbenă. Două stele de aramă ce păreau să fi fost rotiţe pentru pintenni erau fixate pe ultimul, pentru a-l face desigur, demn de lucitorul său tovarăş. Aceşti doi epoleţi nu erau prinşi în locul lor obişnuit prin bucmele crucişe, ci pendulau pe pieptul căpeteniei. O sabie şi nişte pistoale bogat încrustate, erau aşezate pe covorul de pene, lângă el.
În spatele scaunului său, stăteau în picioare, tăcuţi şi nemişcaţi, doi copii îmbrăcaţi în veşminte de sclav şi ţinând fiecare câte un evantai enorm din pene de păun. Aceşti doi copii sclavi erau albi. Două petece pătrate din catifea roşie ca racul, ce păreau a fi aparţinut vreunui altar presbiterian, desemnau două locuri la dreapta şi la stânga buturugii de mahon. Unul dintre ele, cel din dreapta, era ocupat de către obiul ce mă răpise furiei griotelor. Şedea cu picioarele sub el, ţinându-şi cârja nemişcată, imobil ca un idol de porţelan într-o pagodă chinezească. Prin găurile vălului său îi vedeam strălucind ochii arzători, necontenit aţintiţi asupra mea. De fiecare parte a căpeteniei erau mai multe drapele, stindarde şi fanioane de tot felul, printre care am remarcat drapelul alb cu floare de crin, drapelul tricolor şi steagul Spaniei. Celelalte erau opera fanteziei. Era şi un drapel mare, negru. În fund, deasupra capului şefului, am văzut alt obiect ce îmi atrase atenţia. Era portretul acelui mulatru, Ogé, ce fusese tras pe roată cu un an în urmă, la Cap, pentru crimă şi rebeliune, împreună cu locotenentul său, Jean Baptiste Chavanne, şi alţi douăzeci de negri şi de metişi. În acest portret, Ogé, fiu al unui măcelar din Cap, era reprezentat aşa cum obişnuia să ceară să fie pictat, în uniforma de locotenent-colonel, cu crucea Saint-Louis şi ordinul Mérite du Lion, pe care le cumpărase din Europa, de la prinţul de Limbourg.
Şeful sacatra, în faţa căruia fusesem adus, era un bărbat de talie mijlocie. Figura sa cumplită era un rar amestec de fineţe şi cruzime. Îmi ceru să mă apropii şi mă privi câtva timp în tăcere, în sfârşit, începu să râdă ca o hienă.
– Sunt Biassou, îmi spuse.
Mă aşteptam la numele acesta, dar nu îl putui auzi rostit de acea gură, între hohotele acelea de râs feroce, fără să mă cutremur pe dinăuntru. Nu am răspuns nimic.
– Ei! continuă într-o franceză destul de stricată, te-am şi tras în ţeapă de nu poţi să îndoi şira spinării, în faţa lui Jean Biassou, generalissim al ţărilor cucerite şi general de brigadă al armatelor lui su majestad catolica? (Tactica principalilor şefi rebeli era să lase să se creadă că acţionau când în numele regelui Franţei, când în cel al revoluţiei, când în acela al regelui Spaniei).
Mi-am încrucişat braţele pe piept şi l-am privit ţintă în ochi, se porni pe râs. Ticul îi era familiar.
– Ha! Ha! Me pareces hombre de buen corazon19. Aşa! Ascultă ce îţi spun. Eşti creol?
– Nu , am răspuns, sunt francez. Siguranţa mea îl făcu să îşi încrunte sprâncenele.
Reluă râzând:
– Cu atât mai bine; după uniformă, pricep că eşti ofiţer, ce vârstă ai?
– Douăzeci de ani.
– Când i-ai împlinit?
La această întrebare, ce deştepta în mine amintiri foarte dureroase, am stat o clipă cufundat în gânduri. O repetă cu glas mai tare. I-am răspuns:
– În ziua în care afost spânzurat tovarăşul tău, Leogri.
Trăsăturile i se crispară; râsul i se prelungi. Se abţinu totuşi.
– Leogri a fost spânzurat acum douăzeci şi trei de zile, îmi spuse. Francezule, o să îi spui diseară, din partea mea, că ai trăit cu douăzeci şi patru de zile mai mult decât el. Vreau să te mai ţin o zi pe lume, ca să îi poţi povesti cum stau fraţii săi cu libertatea, ce ai văzut la cartierul general al lui Jean Biassou, general de brigadă, şi ce autoritate are acest generalissim asupra slujbaşilor regelui.
Cu acest titlu, Jean-François, care cerea să i se spună mare amiral al Franţei, şi camaradul său, Biassou, desemnau hoardele lor de negri şi de mulatri revoltaţi. Dădu ordin să fiu aşezat între doi paznici într-un colţ al grotei şi făcu un semn cu mâna câtorva negri îmbrăcaţi ridicol, cu straie de adjutanţi:
– Să se bată apelul, să se adune toată armata în jurul cartierului general; facem o trecere în revistă. Şi dumneavoastră, domnule capelan, spuse întorcându-se spre obi, îmbrăcaţi veşmintele sacerdotale şi celebraţi pentru noi şi ostaşii noştri, slujba sfintei liturghii.
Obiul se ridică, se închină adânc în dreptul lui Biassou şi îi şopti la ureche câteva cuvinte pe care căpetenia le întrerupse brusc cu glas tare.
– Nu aveţi altar, care va să zică, sennor cura!20 Ce e de mirare în munţii ăştia?! Ce contează! De când are bunul Giu21 nevoie pentru slujire, de un temnplu măreţ şi de altar împodobbit cu aur şi dantele? Ghedeon şi Josuah l-au adorat în faţa stâncilor; să facem ca ei, bon per22; bunului Giu îi e destul să fie inimile fierbinţi. N-aveţi altar! Cum! Nu puteţi folosi lada asta de zahăr, luată alaltăieri de slujbaşii regelui din casa Dubuisson?
Propunerea lui Biassou fu prompt executată. Într-o cipită, interiorul grotei fu orânduit pentru această parodie a slujbei divine. Fu adus un tabernacol şi un sfânt artofor, luate de la parohia din Acul, din aceeaşi biserică în care unirea mea cu Marie primise o cerească binecuvântare, atât de repede urmată de nenorocire. Lada de zahăr furată fu pusă ca altar, acoperită cu un cearşaf alb, în loc de antimis, ceea ce nu te împiedica să citeşti pe pereţii ei laterali: Dubuisson et C, pour Nantes.
Când au fost puse vasele sacre pe cearşaf, obiul îşi dădu seama că îi lipsea o cruce; scoase pumnalul, a cărui gardă orizonatală închipuia această formă şi îl înfipse, în picioare, între potir şi chivot, în faţa tabernacolului. Atunci, fără să îşi scoată cuşma de vraci, nici vălul de penitent, îşi aruncă cu repeziciune peste umeri şi pieptul gol, sfita furată preotului din Acul, deschise ceaslovul cu încuietori din argint de lângă tabernacol, după care se citiseră rugăciuni la nunta mea fatală şi, întorcându-se spre Biassou, al cărui jeţ era la numai câţiva paşi de altar, anunţă că era gata, printr-o plecăciune adâncă. Pe loc, la un semn al şefului, se ridică draperia de caşmir şi văzurăm întreaga oaste de negri rânduiţi în pătrate concentrice şi dese în faţa deschiderii grotei. Biassou îşi scoase pălăria rotundă şi îngenunche în faţa altarului.
– În genunchi! răcni.
– În genunchi! repetară căpeteniile fiecărui batalion. Se auzi un ropot de tambururi. Îngenunche întreaga hoardă. Numai eu rămăsesem nemişcat pe scaunul meu, revoltat de oribila profanare ce avea să fie săvârşită sub ochii mei; dar cei doi mulatri vânjoşi ce mă păzeau, smulseră scaunul de sub mine şi se lăsară cu toată greutatea pe umerii mei; am căzut în genunchi ca şi ceilalţi, obligat să arăt un simulacru de respect unui simulacru de cult. Obiul oficie cu gravitate. Cei doi mici paji albi ai lui Biassou slujeau de diacon şi de ajutor de diacon. Mulţimea rebelilor ce continua să stea prosternată, asista la ceremonie cu o reculegere al cărui prim exemplu îl dădea generalissimul. În clipa înfăţişării darurilor, obiul, ridicând agneţul sfinţit în mână, se întoarse spre oştire şi strigă în jargon creol: Zote cone bon Giu; ce li mo fa Zote voer. Blan tuye li, tuye blan yo tute23! La aceste cuvinte, rostite de un glas puternic, dar pe care mi se părea să-l mai fi auzit undeva, toată liota izbucni într-un răget; îşi zăngăniră armele îndelung şi, de n-ar fi fost persoana lui Biassou, acest zgomot sinistru mi-ar fi sunat ultimul ceas. Am înţeles la ce excese de curaj şi de atrocitate se puteau deda nişte oameni pentru care un pumnal putea reprezenta o cruce şi asupra spiritului cărora orice impresie era promptă şi adâncă.

XXIX.

Terminându-se slujba, obiul se întoarse spre Biassou, cu o reverenţă respectuoasă. Căpetenia se ridică şi mi se adresă în franceză:
– Suntem acuzaţi că nu avem nici o religie, vezi bine că este o calomnie şi că suntem buni catolici. Nu ştiu dacă vorbea ironic sau cu bună credinţă. Peste o clipă, ceru să i se aducă un vas de sticlă, plin de boabe de porumb negru; apoi, înălţând vasul deasupra capului, ca să fie mai bine văzut de armată:
– Fraţilor, voi sunteţi porumbul negru, albii, vrăjmaşii voştri, porumbul alb!
La aceste cuvinte, mişcă vasul astfel, încât boabele albe aproape dispărură sub cele negre şi, strigă cu un aer inspirat şi trimfător: Guette blan ci la la24! Parabola şefului fu întâmpinată de noi aclamaţii repetate de toate ecourile munţilor. Biassou continuă, amestecând într-una franceza sa stricată cu fraze în creolă şi în spaniolă.
– El tiempo de mansuetud es pasado25. Am fost îndelung răbdători, ca mieii cu a căror lână compară albii părul nostru; acum să fim necruţători ca panterele şi jaguarii ţinuturilor din care am fost smulşi. Numai forţa poate dobândi drepturile: celor ce se dovedesc puternici şi fără milă, le aparţine tot. Sfântul Lup are două zile de sărbătoare în calendarul gregorian, Mielul pascal, una singură! Nu e adevărat, domnule capelan? Obiul se înclină în semn de adeziune la spusele sale. Au venit, continuă Biassou, au venit duşmanii regenerării umanităţii, albii aceştia, aceşti coloni, aceşti plantatori, aceşti oamneni ai negoţului, verdaderos demonios vomaţi de gura lui Alecto! Son venidos con insolencia26; erau acoperiţi, mândrii ăştia, cu arme, cu panaşe, cu veşminte de îţi luau ochii şi ne dispreţuiau pentru că suntem negri şi goi. Socoteau, în orgoliul lor, că ne pot risipi tot atât de lesne cum risipesc aceste pene de păun roiurile negre de ţânţari! Făcând această comparaţie, smulse din mâinile unui sclav alb unul dintre evantaiurile din spatele său şi îl agită deasupra capului cu nenumărate gesturi vehemente. Continuă: Dar, o, fraţii mei! Oastea noastră s-a năpustit asupra armatei lor ca gâzele asupra unui hoit; au căzut cu uniformele lor frumoase cu tot, sub braţele acestea goale pe care le credeau a fi fără vlagă, neştiind că lemnul bun e mai tare când e cojit de scoarţă. Tremură acum tiranii aceştia pe care îi urâm! Yo gagne peur27!
Un urlet de bucurie şi de trimf răspunse acestui strigăt al căpeteniei şi toată liota repetă îndelung: Yo gagne peur!
– Negri, creoli şi congolezi, adăugă Biassou, răzbunare şi libertate! Mulatri, nu vă lăsaţi seduşi de los diabolos blancos. Taţii voştri se află în rândurile lor, dar mamele voatre – în ale noastre. Odihniţi-vă, o, hermanos de mi alma28! Niciodată nu s-au purtat cu voi ca nişte părinţi, ci ca nişte stăpâni: aţi fost sclavi aidoma negrilor. Pe când un şorţ nenorocit abia de vă acopereau şoldurile arse de soare, părinţii voştri barbari se legănau sub buenos sombreros şi purtau haine de nankin în zilele de lucru şi în cele de sărbătoare, haine de buracan sau de catifea, a diez y siete quartos la vara29. Blestemaţi fiinţele acestea denaturate. Dar, cum poruncile lui Dumnezeu o interzic, nu loviţi voi înşivă pe părinţii voştri. Dacă vă întâlniţi tatăl printre vrăjmaşi, cine vă împiedică, amigos, să vă spuneţi unul altuia: “Touyé papa moe, ma tuoyé quena toué!30” răzbunarea , slujbaşi ai regelui! Libertate pentru toţi oamenii! Ecoul acestui strigăt poate fi auzit pe toate insulele. A plecat din Quisqueya31, trezeşte Tobago-ul şi Cuba. Un şef la celor o sută douăzeci şi cinci de negri fugari din muntele Albastru, un negru din Jamaica, Bouckmann, a ridicat stindardul nostru. Primul său act de fraternitate cu negrii din San-Domingo, fu o izbândă. Să îi urmăm exemplul glorios, cu torţa într-o mână, cu securea în cealaltă! Nici o milă pentru albi, pentru plantatori! Să le măcelărim familiile, să le devastăm plantaţiile, să nu lăsăm pe pământurile lor nici un copac ale cărui rădăcini să nu privească în sus. Să întoarcem pământul pe dos, să îi înghită pe albi! Curaj deci, prieteni şi fraţi! Vom merge să ne luptăm şi să exterminăm. Vom învinge sau vom muri. Învingători, ne vom bucura, la rândul nostru, de toate plăcerile vieţii; morţi, vom merge în cer, unde ne aşteaptă sfinţii în rai, unde fiecare viteaz va primi o măsură dublă de aguardiente32 şi un piastru pe zi!
Acest gen de predică militară, ce nu vi se poate părea, domnilor, decât ridicolă, avu un efect excepţional asupra rebelilor. Este adevărat că extraordinara pantomimă a lui Baissou, accentul inspirat al glasului său, râsul ciudat ce îi întretăia cuvintele, dădeau discursului său nu ştiu ce putere de prestigiu şi fascinaţie. Arta cu care îşi îmbina declaraţiile cu amănute făcute să stârnească patima sau interesul revoltaţilor, adăuga, în plus, o notă de forţă elocinţei lui, potrivită acestui auditoriu. Nu voi încerca aşadar, să vă descriu entuziasmul sumbru ce se manifestă în armata răzvrătiţilor după cuvântarea lui Biassou. Fu un concert discordant de ţipete, de jelanii, de urlete. Unii îşi izbeau pieptul, alţii îşi loveau ghioagele şi săbiile. Mai mulţi, în genunchi sau prosternaţi, rămăseseră în atitudinea imobilă a extazului. Negresele îşi zgâriau sânii şi braţele cu oasele de peşte pe care le foloseau drept pieptene. Ghitarele, tam-tam-urile, tamburile, balafourile îşi amestecau sunetele cu pocniturile puştilor. Era ceva de sabat. Biassou făcu un semn cu mâna; tumultul încetă ca printr-o minune; toţi negrii trecură la locul lor, în tăcere. Disciplina aceasta, pe care Biassou o impuse egalilor săi, numai prin ascendenţa gândirii şi a voinţei sale, mă obligă, dacă o pot spune, să îl admir. Toţi aceşti ostaşi ai armatei răzvrătiţilor, vorbeau şi se mişcau sub mâna căpeteniei, ca nişte clape de clavein, sub degetele virtuosului.

XXX.

Atenţia îmi mai fu atrasă de un alt spectacol, de un alt exemplu de şarlatanism şi şi de fascinaţie: tratarea răniţilor. Obiul, ce îndeplinea în cadrul oştirii atât rolul de medic al sufletului, cât şi al trupului, începu vizita bolnavilor. Îşi lepădase podoabele sacerdotale şi ceruse să i se aducă o ladă mare, cu despărţituri în care îşi ţinea leacurile şi instrumentele. Folosea arareori instrumente chirurgicale şi, în afară de o lanţetă din os de peşte, cu care lăsa sânge cu multă îndemânare, părea destul de stângaci la folosirea cleştilor ce îi utiliza drept pensetă şi a cuţitului ce îi ţinea loc de bisturiu. Se mărginea, mai tot timpul, să prescrie ceaiuri de portocale sălbatice şi de salsaparilă şi câteva înghiţituri de rachiu de melasă. Remediul său favorit şi pe care îl socotea a toate vindecător, erau trei pahare de vin roşu în care amesteca pulberea unei nucşoare şi a unui gălbenuş de ou, bine coapte sub cenuşă. Folosea această combinaţie pentru tămăduirea oricărei plăgi sau boli. E uşor de înţeles că acest leac era tot atât de nul ca şi cultul al cărui slujitor se pretindea; şi este de bănuit că puţinele vindecări, datorate numai întâmplării, nu ar fi fost de ajuns pentru a-şi păstra încrederea negrilor, dacă nu ar fi însoţit leacul cu tot felul de jonglerii şi de nu s-ar fi străduit să stăpânească cu atât mai dihai închipuirea negrilor, cu cât se îngrijea mai puţin de durerile lor. Astfel, când se mărginea să le atingă rănile, făcând un număr de semne mistice, când folosind cu şmecherie urmele străvechilor superstiţii îmbinate cu catolicismul recent adoptat de ei, strecura în rană câte-o pietricică fetiş învelită în tifon, suferindul atribuind pietrii binefacerile feşei. Dacă era încunoştiinţat că cutare îngrijit de el îşi dăduse sfârşitul, din pricina rănii sau, poate, a pansamentului, răspundea cu glas solemn:
– O prevăzusem. A fost un trădător. Când cu incendirea cutărei locuinţe, a salvat un alb. Moarta lui este o pedeapsă!
Şi gloata răzvrătiţilor aplauda cu gura căscată, tot mai adâncită în simţămintele de ură şi de răzbunare. Şarlatanul, printre alte mijloace de vindecare, folosea unul atât de neobişnuit, încât m-a uluit. Era născocit pentru una dintre căpeteniile negre, destul de grav rănită în ultima bătălie. Examină rana îndelung, o înfăşă cum se pricepu, apoi spuse, urcând la altar:
– O nimica toată! Rupse trei sau patru pagini din ceaslov, le arse la flacăra lumânărilor furate din biserica din Acul, şi amestecând cenuşa acestei hârtii sfinţite cu câteva picături de vin turnate în potir, adăugă: Bea! Aşa o să te vindeci.33 Celălalt sorbi prosteşte, aţintindu-şi privirea plină de încredere asupra jonglerului, ce sta cu mâinile ridicate asupra lui, ca şi când ar fi implorat binecuvântarea cerească; poate că convingerea că va fi vindecat, contribui la tămăduirea sa.

XXXI.

Urmă o altă scenă în care rolul principal îl deţinea tot obiul cu văl; medicul luase locul preotului, vrăjitorul îl înlocui pe doctor.
– Hombres, escuchate34! Strigă obiul, sărind cu o agilitate neaşteptată pe altarul improvizat, pe care căzu de-a dreptul cu picioarele îndoite sub fusta în dungi. Escuchate hombres! Să se apropie cei ce vor să citească cuvintele vieţii lor în cartea destinului, le voi spune: Hé estudiado la ciencia de los Gitanos35.
O mulţime de negri şi de mulatri se apropiară în grabă.
– La rând, rosti obiul, a cărui voce reţinută şi interiorizată redobândea, când şi când, acel accent necunoscut ce mi-l făcea cunoscut. Dacă vă îmbulziţi, o să crăpaţi toţi.
Se opriră. În acea clipă un om de culoare, îmbrăcat cu haină şi pantaloni albi, acoperit pe cap cu o stofă din bumbac şi mătase, după moda colonilor bogaţi, se apropie de Biasssou.
– Ce e? şopti generalissimul, ce-i cu tine, Rigaud?
Era căpetenia multară de la Cayes, cunoscut mai târziu sub numele de generalul Rigaud, om şiret, cu înfăţişare candidă, crud, cu un aer de blândeţe. L-am scrutat cu atenţie.
– Generale, răspunse Rigaud (vorbea foarte încet, dar mă aflam în imediata apropiere a lui Biassou şi puteam auzi) la hotarul taberei se află un sol al lui Jean-François. Bouckmann a fost ucis într-o încăierare cu domnul Touzard şi e probabil că albii i-au expus capul în oraş, ca pe un trofeu.
– Atâta? se miră Biassou; iar ochii îi străluciră datorită bucuriei tainice pe care o simţea văzând cum scade numărul căpeteniilor, astfel crescând propria sa însemnătate.
– Trimisul lui Jean-François are şi un mesaj pentru dumneavoastră.
– Bine, răspunse Biassou. Şi lasă mutra asta de înmormântare, dragă Rigaud.
– Dar, obiectă Rigaud, nu vă temeţi, generale, de efectul pe care îl poate avea vestea morţii lui Bouckmann asupra oştirii?
– Nu eşti chiar atât de prost cum pari, Rigaud, replică şeful. O să ai prilejul să vezi cine-i Biassou. Solul însă, să zăbovească un sfert de ceas.
Se apropie de obi care, în timp ce se desfăşura acest dialog, îşi începuse activitatea de ghicitor, punând întrebări negrilor ce se minunau, examinându-le semnele frunţilor şi pe cele din palme şi împărţindu-le mai multă sau mai puţină fericire pe viitor, după sunetul, culoarea şi grosimea monedei pe care o arunca fiece negru într-o farfurioară pentru ostie, ce se afla la picioarele sale. Biassou îi spuse câteva cuvinte la ureche. Vraciul îşi continuă fără întrerupere operaţiile metoscopice.
– Acela care poartă în mijlocul frunţii, pe ridul soarelui, un pătrat sau un triunghi, va face mare avere fără să trudească, nici să muncească.
De trei ori litera S, aproape oriunde s-ar găsi pe frunte, e semnul nenorocirii; cel ce poartă acest semn se va îneca, fără doar şi poate, dacă nu se fereşte de apă.
Patru linii ce pleacă de la nas şi se îndoaie împerecheate pe frunte, deasupra ochilor, vestesc că purtătorul va fi ostatec şi se va chinui printre străini.
Obiul se întrerupse:
– Prieteni, adăugă cu gravitate, am văzut acest semn pe fruntea lui Bug-Jargal, căpetenia vitejilor din Morne-Rouge.
Aceste cuvinte ce îmi confirmară încă o dată prinderea lui Bug-Jargal, fură urmate de jelaniile unei hoarde alcătuită numai din negri şi ale cărei căpetenii purtau izmene stacojii: erau cei din Morne -Rouge. Obiul continuă:
– Dacă la dreapta frunţii, pe linia lunii, aveţi ceva care să semene cu o furcă, temeţi-vă de lene sau de prea mult dezmăţ.
Un mic semn de mare însemnătate, cifra arabă a numărului trei, pe linia soarelui, prevesteşte lovituri de bâtă…
Un bătrân negru, spaniol-dominghez îl întrerupse pe vrăjitor. Se târâi spre el implorându-l să îl panseze. Fusese rănit şi un ochi îi atârna însângerat, fiind smuls din orbită. Obiul îl uitase când făcuse vizita medicală. În clipa când îl zări, strigă:
– Cercuri în partea dreaptă a frunţii, pe linia lunii, desemnează boli de ochi. Hombre! îi spuse nenorocitului rănit, iată acest semn, limpede scris pe fruntea ta; ia să-ţi văd mâna.
– Alas! Excelentissimo sennor, vorbi celălalt, mir’ usted mi ojo!36
– Fatras37, răspunse obiul cu umor, crezi că mai e nevoie să-ţi văd ochiul!… palma, ţi-am spus!
Nenorocitul îşi întinse mâna, murmurând într-una:
– Mi ojo!
– Exact, dacă avem pe linia vieţii un punct înconjurat de un cerculeţ, vom fi chiori. Iată punctul şi cerculeţul; vei fi chior.
– Ya le soi, răspunse amărâtul gemând de-ţi făcea milă. Dar obiul, ce nu mai era chirurg, îl respinse şi continuă fără să îi pese de tristeţea bietului chior.
– Escuchate, hombres! Dacă cele şapte linii ale frunţii sunt mici, încâlcite, abia însemnate, purtătorul lor va trăi puţin.
Cel ce are pe linia lunii, spre sprâncene, două săgeţi întretăiate, moare într-o bătălie.
Dacă linia vieţii ce străbate mâna, are la capăt, lângă încheietură, o cruce, prevesteşte suirea pe eşafod… Aici se cuvine să vă spun, hermanos, că unul dintre cei mai îndrăzneţi stâlpi ai independenţei, Bouckmann, are aceste trei semne ale nenorocirii.
Auzind aceste cuvinte, toţi negrii îşi reţinură suflarea: privirile lor, nemişcate, nedezlipite de jongler, exprimau o atenţie foarte apropiată de stupiditate.
– Totuşi, nu vă pot spune exact ce înseamnă acest semn ce îl ameninţă pe Bouckmann, moartea în bătălie sau pe eşafod. Dar meşteşugul meu e atotştiutor.
Se opri şi schimbă o privire cu Biassou. Biassou şopti câteva cuvinte la urechea unuia dintre adjutanţii ce ieşi imediat din peşteră.
– O gură căscată şi fără culoare, continuă obiul, reîntorcându-se spre ascultătorii săi cu un accent zeflemitor şi batjocoritor, o atitudine şleampătă, braţele bălăbănite şi mâna stângă întoarsă spre în afară fără pricină, vestesc prostia din fire, nerozia, golul, o curiozitate de tont.
Biassou rânjea. În clipa aceea reveni adjutantul; aducea cu sine un negru murdar de noroi şi praf, ale cărui picioare, zgâriate de mărăcini şi pietre, dovedeau că alergase îndelung. Era solul pomenit de Rigaud. Într-o mână ţinea un pachet sigilat, în cealaltă, un pergament deschis, a cărui pecete închipuia o inimă în flăcări. În mijlocul ei, erau slovele caracteristice M şi N, îmbrăţişate, ce desemnau desigur, unirea dintre mulatrii slobozi şi negrii sclavi. Alături de ele, am putut citi: “Prejudecata învinsă; vergeaua de fier sfărâmată; trăiască regele!” Acest pergament era o hârtie de liberă trecere eliberată de Jean-François. Emisarul o prezentă lui Biassou şi, după ce se închină până la pământ, îi întinse hârtia sigilată. Generalissimul o deschise grăbit, parcurse depeşele ce se aflau în ea, puse una în buzunarul hainei şi spuse, mototolind-o pe cealaltă în pumn:
– Slujbaşi ai regelui!… Negrii se înclinară. Slujbaşi ai regelui! Iată ce îi spun lui Jean Biassou, generalissim al ţinuturilor cucerite, mareşal al taberelor şi armatelor Majestăţii Sale catolice, Jean-François, mare amiral al Franţei, locotenent-general al oştilor numitei Majestăţi, regele Spaniei şi al Indiilor:
Bouckmann, căpetenie a o sută douăzeci de negri din munţii Albaştri, din Jamaica, recunoscut independent de către guvernul din Bell-Combe, Bouckmann a căzut victimă în numele glorioasei lupte pentru libertate şi umanitate împotriva despotismului şi barbariei. Această generoasă căpetenie a fost ucisă într-o încăierare cu tâlharii albi ai generalului Touzard. Monştri i-au tăiat capul şi au dat de veste că îl vor arăta mulţimilor, în chip ruşinos, pe un eşafod, în garnizoana oraşului lor, Cap. Răzbunare!
O tăcere descurajată urmă după citire. Dar obiul se ridică în picioare pe altar şi strigă mişcând iute bâta albă, cu gesturi triumfătoare:
– Solomon, Zorobabel, Eliazar Thaleb, Cardan, Iuda Bowtharicht, Averoes, Albert cel Mare, Bohabdil, Jean de Hagen, Anna Baratro, Daniel Ogrumof, Rachel Flintz, Altornino! Vă mulţumesc! Ştiinţa clarvăzătorilor nu m-a înşelat. Hijos, amigos, hermanos, muchachos, mozos, madres, y vosotros todos qui me escuchais aqui38, ce am prezis? Que habia dicho? Semnele de pe fruntea lui Bouckmann mă înştiinţaseră că va trăi puţin şi că va muri într-o luptă; liniile palmei sale – că se va sui pe un eşafod. Dezvăluirile meşteşugului meu se împlinesc întocmai şi întâmplările se orânduiesc de la sine pentru a îndeplini, până la cele mai neînsemnate amănunte, lucruri pe care noi nu le putem îmbina, cum ar fi moartea pe câmpul de luptă şi eşafodul! Minunaţi-vă, fraţilor!
Descurajarea negrilor se preschimbă, pe parcursul acestei cuvântări, într-un fel de uimire înspăimântată. Ascultau obiul cu o încredere împletită cu groază; acesta, îmbătat de sine însuşi, se plimba de ici colo, pe lada de zahăr, a cărei suprafaţă oferea suficient spaţiu pentru ca paşii săi mărunţi să se poată desfăşura în voie. Biassou rânjea. I se adresă obiului:
– Domnule căpitan, deoarece ştiţi ce va să se întâmple, ne-aţi bucura să binevoiţi a citi, care va fi norocul nostru, al lui Jean Biassou, mariscal de campo.
Obiul, adăstând plin de mândrie, în dreptul grotescului altar unde era slăvit de credulitatea negrilor, vorbi acestui mariscal de campo:
– Venga vuestra merced39! În acest moment, obiul era omul cel mai de seamă al armatei. Puterea militară credea în faţa puterii religioase. Biassou se apropie. I se putea citi ciuda în priviri. Daţi-mi mâna generale, spuse obiul, aplecându-se să o ia. Empezo40. Linia încheieturii, însemnată egal pe toată lungimea, vă făgăduieşte bogăţii şi fericire. Linia vieţii, lungă, adâncă, vă prezice o viaţă fără nenorociri, o bătrâneţe sprintenă; deoarece e strâmtă, ea desemnează înţelepciunea voastră, duhul treaz, bunătatea inimii; în sfârşit, văd ceea ce chiromancas, numesc semnul cel mai ferice dintre toate, o mulţime de riduri mărunte ce se îmbină sub chipul unui arbore încărcat de ramuri ce se înalţă spre partea de sus a palmei; acesta este pronosticul sigur al avuţiei şi al măririlor. Linia sănătăţii, foarte lungă, dă aceleaşi semne ca şi linia vieţii; mai desemnează curajul; se îndoaie spre degetul mic, unde formează un fel de cârlig. Generale, acesta este semnul unei severităţi utile. Spunând aceste cuvinte, ochii strălucitori ai micului obi se aţintiră asupra mea, prin deschizătura vălului său şi, încă o dată am recunoscut accentul lui, oarecum tăinuit de gravitatea obişnuită a glasului său.
– Încărcată de cerculeţe, linia sănătăţii voastre vă vesteşte un mare număr de execuţii necesare pe care trebuie să le porunciţi. Se întrerupe către mijloc pentru a forma un semicerc: semn că veţi fi pradă unor mari primejdii datorate animalelor sălbatice, adică albilor, dacă nu îi ucideţi. Linia norocului, înconjurată ca şi linia vieţii, de rămurele ce urcă spre partea de sus a palmei, confirmă, pentru viitor, puterea supremă pantru care aveţi chemare; la partea superioară fiind dreaptă şi dezlegată, ea vesteşte arta stăpânirii. A cincea linie, aceea a triunghiului, prelungită către rădăcina degetului mijlociu, făgăduieşte izbândă deplină în orice lucrare. Acum, să vedem degetele. Degetul mare străbătut pe întreaga lungime de linii mărunte ce merg de la unghie până la încheietură, făgăduiesc o mare moştenire: desigur, aceea gloriei lui Bouckmann! Adăugă obiul cu glas puternic. Mica ridicătură ce alcătuieşte rădăcina arătătorului e încărcată cu dungi mici, abia văzute: cinste şi demnităţi! Mijlociul nu anunţă nimic. Inelarul vă este brăzdat de linii încrucişate: veţi învinge toţi vrăjmaşii, veţi domina toţi rivalii! Aceste linii alcătuiesc crucea sfântului Andrei: semnul geniului şi al credinţei! Legătura ce uneşte degetul mic de mână, e plină de riduri chinuite: norocul vă va aduce numai favoruri. Mai văd un cerc: prezicere ce se adaugăă celorlalte, vestind putere şi măriri!
Fericit, spune Eliazar Thaleb, cel ce poartă toate aceste semne! Soarta poartă grija îndestulării sale şi steaua sa îi dăruie geniul ce îl va duce la strălucire. Iar acum, generale, îngăduiţi-mi să vă iscodesc fruntea. Acela care poartă în mijlocul frunţii, spune Rachel Flintz, ţiganca, pe ridul soarelui, un pătrat sau un triunghi, va avea o viaţă îmbelşugată. Iată-l bine pronunţat. Dacă acest semn este în dreapta, făgăduieşte o moştenire de seamă… E vorba tot de aceea a lui Bouckmann. Semnul unei potcoave între sprâncene, deasupra ridului lunii , vesteşte că ştiţi să vă răzbunaţi împotriva tiraniei şi a jignirii. Şi eu port acest semn…
Felul în care obiul rosti aceste cuvinte, “şi eu port acest semn”, mă izbi din nou.
– E de găsit, adăugă cu acelaşi ton, la vitejii ce ştiu să pregătească o răzvrătire bărbătească şi să sfărâme lanţurile robiei prin luptă. Gheara leului pe care o aveţi deasupra sprâncenei, vădeşte curajul vostru fără seamăn. În sfârşit, generale Jean Biassou, fruntea voastră înfăţişează cel mai strălucit semn dintre toate semnele prosperităţii: o îmbinare de linii ce închipuie slova M, întâia din numele Fecioarei. În orice parte a frunţii, pe orice brazdă ar apărea, acest semn vesteşte geniul, gloria şi puterea. Cel ce o poartă va duce totdeauna la izbândă pe ai săi; cei ai căror căpetenie este nu vor deplânge nici o pierdere: el singur va preţui cât toţi la un loc. Sunteţi acest ales al sorţii!
– Gratias, domnule capelan, spuse Biassou, pregătindu-se să se întoarcă pe tronul de mahon.
– Aşteptaţi, generale, urmă obiul, am uitat un semn. Linia soarelui, puternic însemnată pe frunte, dovedeşte cunoaşterea preţului bunurilor lumeşti, dorinţa de a ferici pe alţii, multă dărnicie şi o înclinare către tot ce e măreţ.
Biassou păru să înţeleagă că mai curând uitase el decât obiul. Scoase din buzunar o pungă destul de grea şi îi dădu drumul în tipsia de argint, pentru ca să se dovedească faptul că linia soarelui nu minte. Între timp, uluitorul horoscop al căpeteniei rodise în oştire. Toţi răzvrătiţii, asupra cărora cuvintele obiului erau, de când cu moartea lui Bouckmann, mai puternice decât oricând, trecură de la descurajare la înflăcărare şi, încredinţându-se orbeşte vraciului lor ce nu putea greşi şi generalului însemnat de soartă, se porniră pe urlete de toată frumuseţea: Trăiască obiul! Trăiască Biassou! Obiul şi Biassou priviră unul la celălalt şi mi se păru că aud râsul înăbuşit al obiului răspunzând rânjetului generalissimului. Nu înţeleg de ce acest obi îmi obseda gândul; mi se părea că aş mai fi văzut ori auzit aiurea pe cineva ce semăna leit acestei fiinţe ciudate. Am vrut să îl trag de limbă:
– Domnule obi, sennor cura, doctor medico, domnule capelan, bon per! m-am adresat lui. Se întoarse brusc. Mai există cineva aici căruia nu i-aţi citit horoscopul: eu sunt acela. Îşi încrucişă braţele sub soarele de argint ce îi acoperea pieptul păros şi nu răspunse. Am urmat: aş vrea să aflu ce prevestiţi asupra viitorului meu; dar cinstiţii tovarăşi ai dumneavoastră mi-au luat ceasul şi punga şi nu faceţi parte dintre vrăjitorii ce proorocesc pe nimica.
Înaintă în grabă spre mine şi îmi şopti în taină:
– Te înşeli! Ia să-ţi văd mâna.
I-am întins-o, privindu-l drept în ochi. Îi scânteiau privirile; păru că îmi examina mâna.
– Dacă linia vieţii e tăiată la mijloc de două linii transversale foarte vizibile, acesta este semnul morţii apropiate. Moartea ţi se apropie!
Dacă linia sănătăţii nu se află la mijlocul palmei şi nu se poate vedea decât linia vieţii şi a norocului, adunate la un loc, în chip de unghi, nu ne putem aştepta, având acest semn, la un sfârşit firesc!
Dacă spatele arătătorului este străbătut de o dungă, pe toată lungimea, ne e dat să ne săvârşim datorită unei morţi violente. Auzi? Fii gata să întâmpini o moarte violentă!
Acest glas sepulcral ce vestea moartea avea ceva vesel; îl ascultam cu indiferenţă şi dispreţ.
– Vrăjitorule, i-am spus, cu un zâmbet dispreţuitor, eşti îndemânatic, ghiceşti ce ştii că trebuie să aibă loc.
Se apropie şi mai mult:
– Te îndoieşti de ştiinţa mea! Atunci, mai ascultă. Întreruperea liniei soarelui de pe fruntea ta, mă nvaţă că iei un vrăjmaş drept prieten şi un prieten drept vrăjmaş…
Înţelesul acestor cuvinte părea să fie în legătură cu Pierrot, pe care îl iubeam şi care mă trădase şi cu acel credincios Habibrah, pe care îl uram şi ale cărui veşmninte însângerate mărturiseau moartea sa curajoasă şi devotată.
– Ce vrei să spui? am izbucnit.
– Ascultă până la capăt, urmă obiul. Ţi-am vorbit despre viitor, ascultă acum despre trecut: linia lunii e uşor curbată pe fruntea ta… Asta înseamnă că ţi-a fost răpită soţia… Am tresărit; mi-a venit să sar de pe jeţ; paznicii mă opriră s-o fac. Nu eşti răbdător, reluă vraciul; ascultă până la sfârşit. Cruciuliţa ce întretaie capătul acestei curburi, limpezeşte lucrurile. Soţia ţi-a fost răpită în noaptea nunţii…
– Ticălosule, am strigat, ştii unde se află! Cine eşti?
M-am zbătut să mă eliberez şi să smulg vălul; dar a trebuit să cedez în faţa numărului şi a forţei şi, plin de furie, l-am văzut pe misteriosul obi îndepărtându-se pe când îmi spunea:
– Acum mă crezi? Pregăteşte-te pentru apropiata ta moarte!

XXXII.

Pentru ca gândurile să îmi fie risipite de la nedumerirea în care mă lăsase această scenă stranie, fu nevoie ca o nouă dramă să urmeze comediei ridicole pe care o jucaseră Biassou şi obiul în faţa hoardei lor căscate.
Biasssou luase din nou loc pe jiilţul său de mahon, obiul se reaşezase în dreapta sa, Rigaud la stânga, pe cele două pătrate din preajma căpeteniei. Obiul, cu braţele încrucişate pe piept, părea adâncit într-o profundă contemplaţie; Biassou şi cu Rigaud mestecau tutun şi un adjunct se apropie să-l întrebe pe mariscal de campo dacă oastea trebuie să defileze, când trei cete zgomotoase de negri veniră împreună spre intrarea peşterii, strigând furios. Fiecare dintre ele aduceau câte un ostatec pe care voiau să îl dea pe mâna lui Biassou, nu atât pentru a afla dacă voia să-l cruţe, cât pentru a afla care îi era voia în privinţa felului de ucidere pe care nenorociţii trebuiau să îl îndure. Strigătele lor sinistre vădeau asta din plin:
– Moarte! Moarte! Muerte! Muerte!
– Death! Death! Urlau câţiva negri englezi, fără îndoială din ceata lui Bouckmann, ce se alipiseră negrilor spanioli şi francezi ai lui Biassou. Mariscal de campo le făcu semn cu mâna să tacă şi ceru să fie aduşi cei trei captivi în pragul cavernei. Cu surprindere, i-am recunoscut pe doi dintre ei: unul era cetăţeanul-general C***, acel filantrop ce coresponda cu toţi negrofilii de pe glob şi care născocise în consiliul de la guvernator acel sfat atât de crud în privinţa sclavilor; celălalt era plantatorul echivoc, atât de scârbit de mulatri, (albii îl numărau şi pe el printre ei). Al treilea părea să aparţină clasei micilor albi; purta un şorţ de piele şi avea mânecile suflecate până deasupra coatelor. Fiecare din cei trei fusese surprins separat, pe când încerca să se ascundă în munţi. Micul alb fu interogat cel dintâi.
– Cine eşti? îl întrebă Biassou.
– Sunt Jacques Belin, dulgher al spitalului călugărilor, din Cap. În ochii generalissimului ţărilor cucerite se putea citi surpriză şi ruşine.
– Jacques Belin! spuse, muşcându-şi buzele.
– Da, răspunse dulgherul; nu mă recunoşti?
– Să începi tu prin a mă recunoaşte şi a mă saluta, spuse acel mariscal de campo.
– Nu îl salut pe sclavul meu! răspunse dulgherul.
– Sclavul tău, nenorocitule! izbucni generalissimul.
– Da, răspunse dulgherul, da, sunt primul tău stăpân. Te faci că nu mă recunoşti; dar aminteşte-ţi, te-am vândut pe treizeci de piaştri unui negustor dominghez.
O furie puternică încrâncenă trăsăturile lui Biassou.
– Cum asta! urmă micul alb, s-ar părea că ţi-e ruşine că m-ai slujit! Jean Biassou nu trebuie să se simtă cinstit de a fi fost proprietatea lui Jacques Belin? Maică-ta, bătrână nebună, mi-a măturat adesea dugheana, dar am vândut-o domnului majordom al spitalului călugărilor; era atât de rablagită că nu mi-a dat decât treizeci şi doi de franci şi şase cenţi pe ea. Asta e adevărata voastră poveste; se pare însă că v-aţi făcut tare mândri, voi, negrii şi mulatrii şi că ai uitat de vremurile când îl slujeai în genunchi pe meşterul Jacques Belin, dulgher din Cap.
Biassou îl ascultase rânjind cumplit, ceea ce îi dădea un aer de tigru.
– Bine! spuse. Se întoarse spre negrii ce i-l aduseseră pe meşterul Belin: luaţi două bancuri, două scânduri şi un fierăstrău şi duceţi-l pe acest om. Jacques Belin, dulgher din Cap, mulţumeşte-mi, îţi făgăduiesc o moarte de dulgher.
Râsul său isprăvi explicitarea oribilei cazne ce avea să pedepsească orgoliul fostului său stăpân. M-am cutremurat; dar Jacques Belin nici măcar nu se încruntă; se întoarse mândru spre Biassou:

– Da, spuse, trebuie să-ţi mulţumesc, căci te-am vândut pe treizeci de piaştri şi am câştigat, desigur, mai mult decât meriţi. Fu luat.

______________________________________________________________________
Nota 1 Prefaţa aceasta, ce întovărăşit primele ediţii, datează din ianuarie 1826

Nota 2 Cititorii noştri au uitat desigur, că clubul Massiac, despre care vorbeşte locotenentul Henri, era o asociaţie a negrofililor. Clubul acesta, întemeiat la Paris, la începutul revoluţiei, a provocat cea mai mare parte din insurecţiile ce izbucniseră în colonii.
S-ar putea să ne mire şi uşurinţa puţin cam îndrăzneaţă cu care tânărul locotenent îşi bate joc de filantropii ce mai domneau încă în epoca aceea, din mila călăului. Dar trebuie să ne amintim că, înainte şi după teroare, libertatea de gândire şi exprimare se refugiase în taberele militare. Din când în când, acest nobil privilegiu îl costa pe câte un general, capul; dar absolvea de orice reproş gloria atât de strălucitoare a acestor soldaţi pe care denunţătorii Convenţiei îi numeau “domnii din armata Rhinului”.

Nota 3 O explicaţie precisă ar fi, poate necesară, pentru înţelegerea acestui termen. D-nul Moreau de Saint-Méry, dezvoltând sistemul lui Franklin, a clasat în specii generice diferitele nuanţe prezentate de amestecul cu populaţia de culoare. El presupune că omul formează un tot din o sută douăzeci şi opt de părţi, albe – la albi şi negre – la negri. Plecând de la acest principiu, stabileşte că eşti cu atât mai aproape sau mai departe de una sau de cealaltă dintre culori, pe măsură ce te apropii sau te depărtezi de media şaizeci şi patru, ce le slujeşte drept medie proporţională. În baza acestui sistem, orice om care nu are opt părţi albe este socotit negru. Plecând de la această culoare spre alb, pot fi distinse opt ramuri principale, ce mai conţin şi alte varietăţi, după numărul mai mic sau mai mare de părţi pe care îl reţin dintr-o culoare sau alta. Aceste nouă specii sunt: sacatra, gheară, marabu, mulatru, cvarteron, metis, mameluc, cvarteronat, sânge-amestecat. Cei din sânge-amestecat, continuându-şi ametecul cu albii, isprăvesc prin a se confunda, oarecum, cu culoarea acestora. Dar ni se spune că păstrează totdeauna urma de neşters a originii lor, pe o anumită parte a trupului. Gheara este rezultatul a cinci combinaţii şi poate avea între douăzeci şi patru şi treizeci şi două părţi albe şi nouăzeci şi şase până la o sută patru, părţi negre.

Nota 4 Vrăjitor.

Nota 5 Te ţin! Te ţin!

Nota 6 S-a socotit inutil a se reproduce aici cuvintele întregului cântec spaniol: Porque me huyes, Maria? etc

Nota 7 Cititorii noştri ştiu desigur, că acesta este primul nume dat insulei San-Domingo de către Cristofor Columb, în epoca descoperirii sale, în decembrie 1492.

Nota 8 Ce vreţi să spuneţi?

Nota 9 Cuşmă.

Nota 10 Dacă nu vă supăraţi

Nota 11 De ce l-ai omorât?

Nota 12 Eu, care sunt contrabandist.
Nota 13 Albi ce nu erau proprietari, meseriaşi ai coloniei.
Nota 14 Ce faceţi, femeile dracului? Ce faceţi aici? Lăsaţi-mi prizonierul!
Nota 15 Destul! Destul! Lăsaţi prizonierul lui Biassou!

Nota 16 Blestematul.

Nota 17 Nimic! Nimic!

Nota 18 Se ştie că această culoare este a cocardei spaniole.

Nota 19 Îmi pari un om foarte curajos.

Nota 20 În jargon creol: Doamne Dumnezeule!

Nota 21 Dumnezeu.

Nota 22 Jargon creol: bunule părinte.

Nota 23 “Îl cunoaşteţi pe bunul Dumnezeu; pe el vi-l arăt. Albii l-au ucis; ucideţi albii toţi”. Mai târziu, Toussaint-Louverture avea obiceiul să adreseze aceleaşi cuvinte negrilor, după ce se împărtăşeau.

Nota 24 Iată ce sunt albii pe lângă voi!

Nota 25 Vremea blândeţii a trecut.

Nota 26 Au venit cu insolenţă.

Nota 27 Jargon creol: le e frică!

Nota 28 O, fraţi ai sufletului meu!

Nota 29 De şaptesprezece quartos vara (măsură spaniolă echivalând aproximativ cu un cot)

Nota 30 Ucide-l pe tata, îl ucid pe-al tău. Au fost, într-adevăr, auziţi mulatri, ce pactizau cu paricidul, rostind aceste cuvinte execrabile.

Nota 31 Nume străvechi al lui San-Domingo, ce înseamnă Pământ mare. Indigenii i-au spu Aity.

Nota 32 Rachiu.

Nota 33 Acest remediu este folosit încă destul de des în Africa, îndeosebi de către maurii din Tripoli, ce îşi toarnă cenuşa unei pagini din scrierile lui Mahomed în băutură; atribuie acestui filtru, virtuţi nedesminţite. Un călător englez, nu mai ştiu care, numeşte băutura aceasta: o infuzie de Aleoran.

Nota 34 Ascultaţi, oameni! Sensul dat de spanioli cuvântului hombre, în cazul acesta, nu poate fi tradus. E mai mult decât om şi mai puţin decât prieten.

Nota 35 Am studiat ştiinţa ţiganilor.

Nota 36 Vai! Prea-bunule domn, priviţi-mi ochiul!

Nota 37 Nume cu care era numit un bătrân negru ce nu mai putea sluji.

Nota 38 Fii, priteni, fraţi, flăcăi, copii, mame şi voi toţi, ce mă ascultaţi aici!

Nota 39 Vie mântuirea ta!

Nota 40 Încep