– Vecinul meu, Anton Pann

“Coconiţa Ecaterina, tânăra şi frumoasa soţie a profesorului meu, d. Anton Pann, era curtezată zilnic de un tânăr ciocoiaş, măcar numai să o vadă. Era săgetat de frumuseţea şi drăgănelele acestei coconiţe (aşa îi ziceam noi, elevii lui Pann, coconiţă). Într-o seară frumoasă de iulie, eu am ieşit la poartă, în uliţă, meditând un cântec nou, care trebuia să-l cânt profesorului meu dacă va veni acasă de la vin. Iată vine şi coconiţa la poartă lângă mine, glumind şi necăjindu-mă că de ce am ieşit la poartă. Într-aceea, iată ciocoiaşul, tăbăcit de dragoste, vrea să sărute mâna coconiţii, care l-au respins rău, simţindu-se vătămată. Atunci grăi ciocoiaşul:
                           Eu gândeam că mă iubeşti,
                           Dar te văd că nu doreşti,
                           Că nesimţitoare stai,
                           Nădejdile mi le tai,
                           Zău mă mir cum de porţi uri
                           Şi nu-ţi vine să te-nduri,
                           Către cei ce-i bagi în munci
                           Cătare blândă s-arunci…
Acum îi răspunde ciocoiaşului coconiţa foarte mânioasă şi cu dispreţ:
                           Şi eu mă mir cum ai fost,
                           Că din vorbă te văz prost,
                           Că fără să te gândeşti
                           Te-ai zburdat să te răneşti;
                           Dar îţi spun cum să te porţi,
                           Ocolind ferestri, (şi) porţi
                           O să iei nişte măciuci
                           De n-oi putea să le duci…
(N.B. – Acest frumos dialog al dumnealor din proză l-am ţesut aşa cum se vede şi l-am tipărit în Spitalul amorului 4-6, spre cea mai mare plăcere a profesorului meu şi a soţiei D-sale.”)

Isprăvind de recopiat, aceste rânduri, după notele luate la Biblioteca Academiei, din textul lui George Ucenescu, lăsă jos stiloul şi rămase cu privirile în gol. Asta îi mai trebuia acum! Şantaj! Nu avea destule belele pe cap! În munca asta a lui de descifrare a manuscriselor, de “tăinuit cu colbul pergamentelor arse de vremi, din care pe neaşteptate tună glasul unui voievod nebănuit şi neaşteptat în rugina celor slove: Io, Mihai Vodă…”, cum îi spunea în tinereţe, şoapta dascălului său, de la care deprinsese meşteşugul reînvierii trecutului, în munca asta a lui e nevoie de pace, de o caldă penumbră lăuntrică, “de jilţuri de tăcere şi cupe de odihnă”, cum îi spunea acelaşi meşter, “într-ale buchisirii noianelor din veac”, nu de proză imundă care să-i invadezi creierii ca un val de arşiţă purtător de miriade de lăcuste… Şi uite, el se ocupă de poezie, în loc să găsească o soluţie, o scăpare!
Copie altă notă:

“În anul 1852, aflându-mă ca zeţar (culegător de litere în tipografia dascălului meu Anton Pann) – pe când zeţuiam această poezie, văd că se deschide uşa canţelariei dascălului meu şi iată apare în uşă domnul Pann, zicând:
– George, mai ai din manuscrisul ce ţi-am dat, Răbdarea?
– Mai am două  strofe, am răspuns.
– Bine, isprăveşte-l; dar să nu-mi pui numele dedesubt, nu voiu, îl dau în dar. Citeşte-l şi tu mai des… eşti tânăr căsătorit şi încă nu-ţi cunoşti soţia…
Şi din cuvântul din urmă a dispărut, închizând uşa…”

‘Te pomeneşti că se află, în liota asta de colegi ai soţiei mele, vreun infam ce, cunoscându-i capcanele iţelor în care s-a lăsat prinsă şi având veleităţi de scriitor, o mai şi încondeiază în niscaiva pagini de jurnal intim, murdărindu-ne numele pe totdeauna! Cum a putut fi atât de copilăroasă? Ba nu. Nechibzuinţa a fost a socrilor mei. Prin necontenitele lor presiuni. Ciocănirea asta zilnică a minţii, ce te exasperează, ce îţi strică, în cele din urmă, echilibrul pe care ţi l-ai încropit, neistovita reîntoarcere în conversaţie a aceleiaşi fraze, când insinuantă, când tiranică, fie mieroasă, fie otrăvită, rostită de tată, reluată de mamă, bunică, unchi, mătuşi, nenumărate baterii bombardând acelaşi biet cap de tânără ce nu s-a smuls încă din apele adolescenţei, cum să nu exaspereze o fată, cum să nu o împingă la soluţii nebuneşti, ilogice, catastrofale?!
Dar iară, cum de n-a avut încredere în mine?’
Îşi petrecu privirea, dublată de lentile, peste cotoarele felurit colorate, legate în piele, elegant, ale cărţilor orânduite pe gustul soţiei sale, nu după autori sau teme, ci după plăcerea ochiului. Ocupau doi dintre pereţii camerei, neîngăduind, până la tavan, alt spaţiu decât un şir de icoane pe sticlă, vechi şi sumbre, nu din cele viu nuanţate, cum preferau majoritatea colecţionarilor.
După această clipă de absenţă, cât o parte a minţii îi colindase prin universurile cărţilor ce respirau în faţa lui, în timp ce altă parte a ei, mai practică, le mângâiase înfăţişarea bogată, aspectuoasă, se reîntoarse la întrebarea: ‘Cum de n-a avut încredere în mine? Eu eram singurul om cu picioarele pe pământ, dintre cei care o înconjurau. Eram un om realizat: cunoaşteam viaţa. Mi se putea încredinţa fără sfială şi falsă ruşine. Eram viitorul ei soţ. Un bărbat respectabil, între două vârste.’
Reîncepu să umple hârtia cu caractere minuscule, egale, ordonate. Majusculele îi erau desenate cu migală, ilustrând rândurile cu profilul lor de arabescuri gingaşe şi savant elaborate, în acelaşi rimp. Cu prelucrarea lor atât de alambicată se obişnuise din perioada studenţiei, când, adăstând pe linia lor înzorzonată, medita la cele ce urma să scrie.

De regulă, Domnul Pann pleca la nouă ore dimineaţa cu buzunarele pline de cărţi, pe care îndată le împărţea la amatorii de poeziile sale, pe bani. La două ore punct era în cancelarie şi până în timpul mesei corecta copiile de la două teascuri, apoi se punea la masă cu plăcere. De regulă, la masă totdeauna avea supă, în care tăia mărunţel caşcaval, trimis de la Braşov de patronii mei, protopopul Ion Popazu şi protodiaconul episcop Iosif Barac. La friptură bea o oca de vin de Borsec, care cu lada de 50 de sticle i le trimitea (fără a se găta vreodată) reprezentaţia bisericii cei mari gr.ort. din Braşov, hramul Sf. Nicolae, pentru osteneala ce avea cu mine în arta muzicii bisericeşti.
După masă fuma un ciubuc, apoi se culca o oră.”

‘Sigur, toţi o boscorodeau’, se întrerupse iar din lucru, ‘că măritându-se cu un om atât de serios ca mine şi cu poziţia mea cărturărească, trebuia să îşi revendice drepturile pe care i le dădeau studiile universitare, să renunţe la slujba de funcţionară şi să intre în învăţământ! Indiferent de adevărul, pe care îl cunoştea numai ea, săraca, n-a mai putut rezista şi, într-o bună zi, întâlnindu-se cu fosta ei cumnată, de care fratele ei divorţase cu câţiva ani în urmă, i se plânse de câte i se întâmplau şi îi ceru sfatul. Aceea atât aştepta ca să se  răzbune pentru prima ei căsnicie ratată. Dacă aş fi priceput lucrurile acestea de pe atunci! Dar nu le puteam întrezări decât prin mijlocirea povestirilor ei, cărora le acorda un optimism nesăbuit şi bizuit pe nimic real…’
Acea fostă cumnată era profesoară într-un sat din apropiere de Bucureşti, director fiindu-i propriul său văr, care, după cum îi explicase ea soţiei sale, era un mare “filantrop”, sprijinindu-şi prietenii să fie angajaţi dascăli în şcoala lui. Prefera să lucreze în armonie, explica ea mai departe despre văr, cu oameni care îl înţelegeau şi se alăturau vederilor sale pedagogice. O mai întrebase pe soţia mea dacă mai e prietenă cu doamna ce primeşte pachete din străinătate. Soacra mea, de cum auzi acestea, interveni:
– Îi cumpărăm imediat o fustă din Paris şi se aranjează toate; şi îşi frecă încântată palmele pe care tocmai le unsese cu glicerină.
Nu m-am amestecat, asta e nenorocirea! Încă nu eram căsătoriţi şi socoteam de datoria mea să nu influenţez hotărârile familiei. Dacă aş fi cunoscut minciuna!’
Scoase din buzunarul de la piept o batistă albă, imaculată, şi îşi şterse ochelarii. Împături batista cu pedanterie şi o strecură la loc în buzunar. Frunzări fişele de pe biroul de stejar şi, curând, se opri asupra uneia:

“Toţi colegii mei îmbucau, povesteau şi se chicăiau. Eu şedeam îngrijat lângă caştia cu litere şi n-aveam nici un gust de mâncare. Coconiţa Tincuţa (soţia d-lui Pann), văzându-mă stând îngrijat, m-a chemat afară, întrebându-mă că ce-mi lipseşte de stau aşa? I-am spus de poezia ce am cules-o şi despre cele ce mi-a zis dl. Pann. Şi cu un zâmbet plăcut mi-a spus că poezia aceasta priveşte pe dl. Pann şi pe a doua soţie a sa, cu care a trăit foarte rău şi s-a despărţit de ea, urând şi pe fiul său Lazăr cu desăvârşire – şi că soţia dumisale Zamfira este călugăriţă la Mănăstirea Pasărea.”

‘Ce bine e gradată trădarea cucoanei Tincuţa! O simţi de pe acum ţesând mreajă după mreajă de ticluiri şi fasoane ticăloase în jurul orbitului Pann, apărându-se de eventualele lui intuiţii, de gura lumii, de tot ce i-ar fi putut destrăma urzeala, de tot ce ar fi putut-i împiedica să-şi trăiască viaţa după cum şi-o sortise. De la penultimul citat, Anton Pann se dovedeşte însă, a fi întrevăzut adevărul, cât o privea pe “coconiţa” lui.’
Ce înseamnă omul! În situaţia actuală, îi ardea de cucoana Tincuţa şi de bietele ei intrigi de mahala, demne de “Spitalul amorului”! Şi el se perpelea, neştiind cum să rezolve încurcătura în care se trezise implicat!
Soţia lui fusese angajată profesoară. Treaba mersese neaşteptat de lesnicios. Era foarte fericită de noua ei meserie; iubea copii şi ei îi răspundeau cu aceeaşi dragoste. Şi directorul era mulţumit de ea; o aprecia. Halal apreciere!
Timpul nu îi îngăduia să poposească prea mult asupra neaşteptatelor buclucuri familiale. Trebuia să înceapă redactarea articolului Vecinul meu, Anton Pann, prin care nădăjduia să impună necesitatea transformării locuinţei din Lucaci a vestitului bard în casă memorială. Aşa că selectă mai departe din materialul adunat pentru lucrare:

                           “De aceea, mai-nainte
                           de al morţii mele ceas,
                           voiesc, cu treaza mea minte,
                           o adiată să las,
                           rânduind cum să urmeze
                           Catinca, soţia mea,
                           şi cum să-ntrebuinţeze
                           mica avuţie-a mea,
                           care toată alt nu este
                           decât numai nişte cărţi,
                           fiind date dintr-aceste
                           şi p-afară-n alte părţi;
                           unele-n catalog scrise
                           cui s-a dat pentru vândut,
                           altele iarăşi trimise,
                           cu scrisori, cui mi-a cerut.
                           Aceste cărţi, de s-ar socoate
                           şi-n casă câte mai sunt
                           le las soţiei mele toate
                           pân-la una c-un cuvânt.”

Două neplăceri avea în noua lui căsnicie: una, soţia lui, prea tânără pentru a cunoaşte preţul unei cărţi, dădea cu împrumut cărţile lui, adunate cu atâta râvnă şi patimă, cui vrei şi cui nu vrei; a doua, îi istorisea tot felul de lucruri murdare despre cei din mediul în care intrase. În şcoală exista o adâncă vrăjmăşie între director şi adjunct, ultimul ţinând la scaunul directorial şi el. De aici, împărţirea cadrelor didactice în două tabere. Soţia lui nemerise de la sine înţeles, în tabăra direcţiei. De unde, duşmania celeilalte partide, ce se concretiza în bârfă, înţepături sau reclamaţii anonime la secţie.
Şi aşa cu Anton Pann, se înţelesese cu soaţa sa, ca de va fi să moară, ea să se călugărească la Viforâta:

                           “La Viforâta să-ngroape
                           trupul meu, când voi muri,
                           ca să mă aibă aproape
                           când se va călugări”.

Nu ştia că, la numai doi ani după obştescul sfârşit, în loc să ia “vălul de mireasă a lui Hristos”, ea se mărită cu un lucrător de-al lui: Oprea Dumitrescu.
Şi acuma, îşi şterse din nou ochelarii aburiţi recitind ultimele versuri transcrise, venise bomba.  Cu o jumătate de oră în urmă, sunase cineva la uşă. Era fosta cumnată a soţiei lui. Nu fusese niciodată invitata lor. Nici n-o putea suferi. de aceea, deschizând uşa, nu o pofti în casă. I-o trimise pe nevasta lui, să se descurce cu ea. După numai două cuvinte soţia lui coborî cu străina. Peste câteva alte minute se reîntoarse, albă la faţă, şi îi ceru agitată un stilou.
– Ce să faci cu el?
– Am de scris ceva.
– Ce?
– Ceva…
– Ce ţi s-a întâmplat? Eşti desfigurată.
Atunci ea izbucni în plâns. Îi destăinui că, jos, o aştepta directorul. Îi cerea să facă o reclamaţie în scris împotriva adjunctului, din care să reiasă că acesta a fost necuviincios cu ea, încălcând regulile morale.
– Şi, e adevărat? o întrebă uluit că abia acum o afla.
– Nu e. Nu ştii? Veşnica lor ceartă. Acuma pregăteşte probe împotriva celuilalt. Vrea să-i ceară mutarea. Dă-mi stiloul.
– Nu ţi-l dau. Cum o să dai o declaraţie falsă?!
– Dă-mi-l, dă-mi-l! şi izbucni în hohote isterice de plâns, prăbuşindu-se pe un scaun.
N-o mai văzuse niciodată în halul acesta de nervi. O linişti cu un cuvânt-două, o mângâie pe cap şi deschise uşa. Nu se osteni să coboare, ci strigă de sus, de la etaj:
– Porcilor, plecaţi de aici! Chem miliţia!
Era hotărât să suporte orice consecinţe, dar să îşi pună în practică ameninţarea.
Fără a aştepta vreun răspuns, izbi uşa în urma sa, cu putere. Zăngăniră ferestrele. Se întoarse spre soţia lui.
– Acum să-mi explici cu ce te au la mână de au îndrăznit una ca asta?
Îl trecu un fior amintindu-şi scena. Îşi scutură umerii groşi, masivi şi reîncepu munca:

                           Aci s-a mutat cu jale
                           în cel mai din urmă an,
                           care în cărţile sale
                           se citeşte Anton Pann.

                           Acum mâna-i încetează
                           ce la scris mereu şedea,
                           nopţi întregi nu mai lucrează
                           la lumină cărţi să dea.

                           Împlinindu-şi datoria
                           şi talantul îngropând
                           şi-a făcut călătoria
                           dând în lume altor rând.”

– N-am terminat facultatea! strigă ea, printre spasmuri.
– Cum?!
– Da, am rămas repetentă în anul patru şi mi-a fost ruşine să mă mai prezint…
– Părinţii tăi au ştiut asta?
– Nu! N-a ştiut nimeni. Am continuat să plec în fiecare dimineaţă de acasă, ca şi când aş fi mers la cursuri. Un an i-am minţit zi de zi!
Pricepu pe dată teroarea acelui an de minciună ce putea oricând ieşi la iveală. O sărută.
Îşi uită indignarea, nu pricepu că fusese şi el minţit. Intuia că singurul ajutor la care nădăjduia ea era să fie înţeleasă, ocrotită. O întrebă:
– Şi directorul a aflat asta?
Dădu din cap afirmativ.
– Şi totuşi te-a angajat cu salariu de absolventă?
Din nou confirmă printr-o mişcare a bărbiei inundată de lacrimi.
– Ai falsificat dimploma?! adică, ce diplomă?! se interesă stupid.
– Nu. Mi-au dat o copie după notele cu care am absolvit cei patru ani.
– Şi cum ai folosit-o?
– A spus el că într-o anumită perioadă facultatea a avut numai patru ani şi că îl privea cum o să se descurce.
– S-a descurcat…
Plângea liniştită. Mărturisise. Era uşurată.
– Mi-a cerut o declaraţie că n-am isprăvit studiile, s-o păstreze el, pentru orice eventualitate.
– Ce monstru! Cu aia te şantajează!…
Îi ceruse să se spele pe faţă şi să meargă să se plimbe. Avea să hotărască el ce urma să se facă. Şi a plecat.
Era un caz pe care numai miliţia îl putea descurca. Dar era soţia lui…
Lovi cu cotul maldărul de fişe şi una căzu pe covorul persan. O ridică. Era ultima strofă a epitafului din 1849, cea care nu apare pe monument, cinstea de a-l ridica pe acesta revenindu-i, în 1890, parohiei Lucaci, la care Anton Pann cântase fără bani:

                           “Eu am fost a sa soţiă
                           Ecaterina de Pann
                           ce cu dânsu-n căsniciă
                           trăii pân-la acest an.”