– Va este frica?

14. VĂ ESTE FRICĂ DE MINE?

Ieşind din închisoare, pe măsură ce încercam să-mi găsesc o slujbă, mă străduiam şi să-mi reiau relaţiile umane de amiciţie cu care mă mângâiasem înainte de condamnare. Această tentativă din urmă, departe de a o face cu toate familiile şi persoanele pe care le agreasem sau de care fusesem simpatizat anterior, am săvârşit-o extrem de selectiv, mărginindu-mă doar la inşii însemnând efectiv mult pentru mine şi posibil a fi fost socotiţi şi pe mai departe nişte îndrumători. Nu atârna interesul meu în această triere, ci interesul lor: deoarece a-i frecventa putea fi periculos pentru dânşii; depindea de cum aprecia Securitatea întrevederile lor cu mine, un fost condamnat politic.

Astfel de ezitări şi procese de conştiinţă se datorau hotărârii mele decurgând din meditaţia asupra celor petrecute în anii de până atunci. Luasem decizia definitivă – cu greu transgresez şi astăzi în chip deliberat acest obicei – de a nu mai călca în destinul nimănui, conform formulei găsite, plastic şi sentimental satisfăcătoare.

Nu aveam timp să dezvolt la telefon tema eventualelor dezagremente ce i le-ar fi putut aduce oricui acceptarea unei vizite a mele (pe care o solicitam) – ceea ce s-ar fi potrivit unui dialog desfăşurat între patru ochi (şi un microfon), în apartamentul omului. Mă simţeam dator să pun numai întrebarea cheie şi să obţin la telefon răspunsul limpede şi grabnic:

– Am ieşit din închisoare. Doresc să vă revăd. Socotiţi că mă puteţi primi în casă?

Reacţia uzuală şi idioată era:

– Din moment ce spuneţi că funcţionaţi undeva…

Atât de îndatorată devenise mintea celor mai inteligenţi dintre noi faţă de optica noii societăţi, conform căreia serviciul de cadre al slujbei tale răspundea de comportarea ta socială şi de onorabilitatea ta. Cetăţenii noştri aveau creierele spălate de orice rest de judecată sănătoasă.

Am păţit-o cu cei mai buni. S-au exclus singuri de la atare reluare de contact aceia cu care, înainte de înghiţirea mea în bezne, schimbasem replici sau mult mai mult cu privire la teroarea din ţara noastră.

Bineînţeles că familia Hrandt şi Rose Avachian intra în această categorie din urmă. Aşa încât i-am vizitat de-a dreptul, fără a-i anunţa ce pocinog le făceam şi m-au primit cu nespusă dragoste.

Am rezolvat în doi timpi şi trei mişcări chestiunea suferinţei lăsate înapoi şi a datelor biografice noi înscrise în răbojul memoriei mele.

– Lasă, dragă, că tu eşti tânăr şi sănătos. Ai juneţea de partea ta. Nu te necăji. Ce a fost a fost: tu să trăieşti, că pe bandiţi o să-i pedepsească Dumnezeu pentru ce ţi-au făcut şi fac la toată lumea , mă încurajă Rose, de data aceasta atribuindu-mi şi mie îndrituirea de a mă bucura integral de admiraţia şi laudele ei fără reproş, după cum Hrandt fusese devoratorul lor unic până atunci!

Mă costase mult dreptul de folosinţă al dragostei sale sonorizate, dar merita din plin.

Discreţia celor doi soţi ar putea fi descrisă astfel: niciodată nu eram supus vreunei întrebări legate de traiul zilnic. Dacă stârneam singur atari valuri, despărţind belelele aduse de ele de statornicia îndrăznelii omeneşti, îmi rămânea neatârnarea în a fi întrerupt mărturisirea când şi unde mi-era placul.

Doar că nimic din atmosfera căminului lor nu-mi stârnea astfel de pofte. Dimpotrivă: doream să pricep calitatea senzaţiilor mele artistice şi intelectuale şi nu pe acelea ale omului de rând din mine.

Asta poate şi pentru că altcineva îmi acaparase, între timp, interesul şi recunoştinţa; culmea: tot careva din stirpea armeană!

Intr-o seară treceam prin dreptul unei grădini de vară unde se desfăşura un spectacol teatral. Mi-am aruncat privirile într-o doară pe afişul lipit pe scândurile gardului boite-n verde prăfos. Am constatat că mai multe dintre interpretele feminine îmi erau cunoscute din adolescenţă.

Încă nu găsisem o slujbă să mă mulţumească. Fusesem montator de calorifere pe un şantier din Calea Griviţei, horticultor la Parcul Circului de Stat, montator şi pictor de varii obiecte artizanale la “Arta lemnului”, hamal într-un depozit al acestei cooperative, când sănătatea nu mi-a mai îngăduit să inhalez emanaţiile tinerului adăstând peste lucrătorii din ateliere. Mi-a trecut prin minte că, muindu-se inima vreuneia dintre acele relaţii de altcândva, nu ar fi fost cu neputinţă să mă pomenesc ajutat a căpăta un post de figurant în vreun teatru, pentru a-mi dobândi răgazul şi liniştea necesare să mă pregătesc în vederea unui nou examen de admitere – de ce nu? – la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică.

Când se isprăvi reprezentaţia, am aşteptat să coboare de pe scenă cunoştinţele mele. Dacă-mi amintesc cum se cuvine, era vorba despre Elena Nica, Rodica Ţuţuianu şi Sanda Băncilă, ca şi de o tânără Cristina, al cărei nume de familie l-am uitat de atunci încoace, dar nu voiesc s-o sar, pentru că tuturor patru le datorez reîntoarcerea mea printre cei vii.

Mi-au înţeles repede nevoile şi, sfătuindu-se cum să fie cât mai eficiente, mă prezentară pe loc unui coleg al lor: Toni Zaharian: – “E cel mai potrivit, deoarece are experienţă pedagogică; este şi instructor de teatru de amatori la o casă de cultură…” mi l-au lăudat. Spiritul său pedagogic fusese evocat în vederea reorientării mele în raport de dotările personale ce urmau a fi evaluate de dânsul.

Actorul m-a invitat la casa de cultură “Stepan Şahumian”, a comunităţii armene. Sediul ei era în localul actual al Arhiepiscopiei Bisericii Armene. Toni Zaharian conducea echipa de teatru de dramă în rândurile căreia m-a numărat şi pe mine de atunci înainte.

In persoana sa l-am întâlnit pe cel mai îndatoritor prieten din întreaga mea viaţă. M-a cântărit dintr-o singură ochire şi a priceput că eram înspăimântat de oameni, de cultură, de mine însumi. Mă durea capul dacă citeam mai mult de jumătate de ceas. Eram închistat. Dezorientat. Bolnav de însingurare. Prostit. Nehotărât. Nu mai ştiam cum să-mi folosesc voinţa, nici cum să mă orientez spiritual vorbind. Nu-mi mai recunoşteam nici un drept. Sufletul mi-era anchilozat.

Aparent, Toni mă învăţă să mă eliberez în vederea interpretării unui rol sau al altuia. De fapt, mă ajuta să scutur din suflet întreaga rugină depusă de cei patru ani de detenţie şi de cei unu jumătate-doi de muncă necalificată în medii mocirloase. Mă curăţa de depozitele de umiliri ce se adunaseră pe creierul meu până la orbire, de parcă ar fi fost nişte straturi suprapuse şi sufocante de muşchi vegetal. Mă întărea cu deschiderea minţii sale, cu dorinţa lui de a mă face să comunic ca un om normal, cu tentaţia schimbului de idei.

Dacă nu izbutea altfel, dacă soseam prea abătut, abrutizat, şi nu răspundeam nici uneia dintre invitaţiile lui la liniştire, mă punea să alerg pe scări în sus, să fac flotări, să sar ca mingea sau cu coarda, pentru a mă scoate dintr-ale mele. În cele din urmă mă recucerea, readucându-mă unde mă lăsase în ziua precedentă, când ne despărţiserăm.

Toate acestea fără a mă iscodi asupra traiului de acolo unde fusesem deformat – uşor deductibil, de altfel -, fără a mă provoca să vorbesc vreodată despre altceva decât de cele ce ţineau de exerciţiile noastre psiho-actoriceşti sau de literatură.

Toni şi-a demonstrat adevărata fidelitate în amiciţie când se îmbolnăvi mama mea, nenorocirea având loc la nu prea mult timp după ce începusem a lucra sub îndrumarea lui. Organismul ei cedase, cu o uşoară întârziere, suferirii până la capăt a nenorocirii prin care trecuse datorită fiului său. Ca şi cum, atunci când aflase ce condamnare primisem, îşi asigurase o rezervă de energie pentru ceva mai mult de patru ani (să apuce să mă şi vadă, la eliberare); iar acum sunase ceasul istovirii acelei energii pusă de-o parte de dragul reîntâlnirii noastre.

Medicii ne recomandau să-i dăm să bea numai oranjadă sau citronadă. Dar de unde să le fi obţinut? Ţara cunoştea rigorile alimentare ale comunismului. Cu asta am spus că, de fapt, nu găseai în magazine nimic din cele necesare unui trai firesc… L-am rugat pe Toni să pună o vorbă bună în favoarea mea pe lângă responsabilul bufetului deschis în foaierul teatrului în pauzele dintre acte. Interveni cu succes. Aceasta însă constitui partea cea mai simplă a dovezii sale de prietenie.

Partea cea mai neaşteptată şi mai grăitoare fu că, după două-trei deplasări ale mele noaptea, până la Teatrul Armatei, Toni – ţinând seama că urma să mă trezesc devreme pentru a lucra în atelierul unde funcţionam şi că mă aştepta o muncă nenormată, din zori până seara târziu -, se deplasă el însuşi, în fiece noapte, acoperindu-şi stângaci dorinţa de a fi util până la capăt cu explicaţia că, de fapt, simţea nevoia acelor ‘plimbări’ necesare pentru a aduce mamei mele litrul de băutură răcoritoare şi hrănitoare obligatoriu.

Făcea această jertfă poate în numele propriilor săi părinţi vârstnici, al căror unic ajutor era.

Până la anii pe care-i număr (am atins pragul bătrâneţii cu cei şaizeci şi cinci ai mei!) nimeni nu a sărit să mă ajute fără să i-o cer, aşa cum a făcut-o acel prieten providenţial.

Practic, n-am răspuns în nici un fel dăruirii de sine a lui Toni Zaharian, decât cu minunarea sufletului. Nu ştiu dacă aceasta s-a datorat lipsei unui elementar timp necesar desfăşurării recunoştinţei sau incapacităţii mele de a nutri atare simţământ. Au existat între noi şi piedici ce au întrerupt brusc şansele mele de a răspunde irepetabilei sale amiciţii. Dar asta e o altă poveste…

Ca urmare a unui anunţ de publicitate, m-am înfăţişat la Casa Creaţiei Populare, în vederea înscrierii la un curs pregătitor de instructori de teatru de păpuşi pentru mânuitorii amatori. Am fost admis elev şi al Şcolii Populare de Artă, să suplinesc cât de cât pregătirea universitară ce-mi era refuzată, ca să nu lungesc în continuare perioada de gol intelectual pe care o trăiam de suficienţi ani.

La absolvirea cursului de păpuşari, Toni îi propuse directorului casei de cultură “Stepan Şahumian”, dirijorul de cor Manaş, să împartă în două norma sa de instructor de teatru de dramă, creându-mi şi mie un statut oficial ca instructor de teatru de păpuşi. Prin aceasta pierdea jumătate din plata pe care se obişnuise a o lua peste salariul din teatru, jumătate din suma necesară întreţinerii propriilor săi părinţi. Cei trei sute de lei dobândiţi de Alexandru Paleologu sau de altul ca el, pentru o turnătorie – pentru care Iuda s-a spânzurat -, îmi reveneau mie, datorită sacrificiului lui Toni Zaharian şi păpuşilor, pentru hrana mea pe treizeci de zile.

După ce-şi îndeplini şi această ultimă datorie faţă de suferinţa umană – în mod întâmplător întâlnită pe când o întrupam eu -, Toni se retrase în propria-i existenţă (îl ameninţa o boală cumplită, ameninţare ce, slavă Domnului, se dovedi, mult mai târziu, doar o alarmă falsă), lăsând în urmă-i, în mine, amintirea unei generozităţi unice şi un stimul permanent la depăşirea de sine, la neacceptarea zdrobirilor la care ne supune existenţa uneori.

Casa de cultură armeană a fost desfiinţată de naţionalismul comunist (ce aberaţie!)

La un an-doi după contopirea ei cu casa de cultură 1 Mai, aceasta intră în posesia tuturor bunurilor armeneşti.

Peste câţiva ani, Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, menţionând într-o conversaţie melancolică dispariţia bibliotecii casei de cultură armene, l-am sunat la telefon pe directorul celei ieşite învingătoare şi l-am întrebat ce anume se petrecuse cu cărţile preluate.

– Vechiturile alea?! O ploşniţăraie!… Le-am dat foc!

Printre “vechiturile alea” se număraseră şi unicate, iar ansamblul lor constituia o adevărată cultură.

Am luat-o din nou de la început cu facultatea. Iar debutul anului universitar l-am făcut participând ca păpuşar la un nou concurs, unde am primit încă un premiu: un rucsac.

Simbolul altor şi altor poveri ce mă aşteptau să mi le încarc pe umeri era evident, ca şi al călătoriei aventuroase şi neasigurate prin viaţă ca printre prăpăstii.

Nu mai aveam timp de pierdut: trecuseră aproape zece ani de la arestare.