– Un trecut prezent

Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată lapidar şi exhaustiv: “HRANDT”, avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii autorului – timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu, citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în “CALENDARUL MEU”, al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu, fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent, învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se înfiripează binecuvântată de mâinile lui Dumnezeu şi ea nu le pierde amprenta nici chiar în vălmăşagul neorânduielii cotidiene. Această tendinţă de întoarcere spre sine, pe când încearcă s ă se apropie de lucruri, apropiere în care preferă dialogului direct o convorbire printr-un alter ego, este o dedublare a lui Mihai Rădulescu şi, cel puţin în ultimile scrieri, îl exprimă aproximativ exact. Spun “aproximativ exact” deoarece omul acesta, deşi are convingeri ferme în multiple domenii şi, ca atare, se simte predispus, cel puţin în principiu, greşelii noastre cea de toate zilele, lasă întotdeauna în judecăţile lui o marjă de posibilă eroare. Se întâmplă însă ca un astfel de interlocutor, când este provocat să-şi declare poziţia într-o problemă sau alta, să se dezlănţuie în ieşiri şi reacţii smulse din panoplia violenţei.

Portretele profesorilor săi, care au fost odinioară şi ai lui Radu Gyr, sunt inspirate de nevoia unei conturări mai ample decât le-a găsit în paginile “CALENDARULUI” şi poate de dorinţa de a comunia cu ele mai strâns. Este adevărat că Radu Gyr cuprinde într-un număr zgârcit de pagini o puzderie de oameni şi evenimente pe care doar le semnalează, dar nu-i ajunge spaţiul să le adâncească îndeajuns. Poate, din sentimentul că profesorii lui apar în paginile “CALENDARULUI” frustraţi de farmecul vetustităţii lor, care-i situează cu precădere în ev mediul artistocraţiei noastre apuse, şi nu în fişele unui studiu biografic, şi poate dintr-o nevoie de a-i reconstitui cu trăsăturile vieţii în faţa ochilor lui, Mihai Rădulescu realizează o frescă fidelă sub raport documentar şi registrul unei lumi originale, astăzi desuete, însă pe vremuri – eşantion de nonconformism.

Faptul că modelele preferate de autor se situează sub plafonul celebrităţii face să ne punem întrebarea: suntem înaintea unei solidarităţi cu cei ce n-au purtat niciodată lauri şi n-au cunoscut euforia ridicării în slăvi, ori avem de-a face cu o unitate de măsură a valorii ancorată în certitudinea că nu păcătuieşte când, mai degrabă retează din gloriola unei personalităţi, decât adăugând-o calculat. Aş subscrie la a doua supoziţie, în favoarea căreia pledează şi înclinaţia autorului de a descoperi în proiecţia personajelor lui unele detalii care le răpesc pretenţia de magnitudine şi le readuc la modestia omenescului din noi. Profesorii de la care Mihai Rădulescu trebuia, osândit în băncile şcolii, să înveţe carte, dar după ce a învăţat la suprafaţă atunci, a învăţat temeinic lecţia vieţii pe care aceşti oameni o ilustrau anticipat, sunt astăzi pentru cititor un prilej de dureroasă meditaţie pe vestigiile unui univers care supravieţuieşte prin ceea ce putea să fie, dar n-a fost. De altminteri, întotdeauna a stăruit asupra profesorilor noştri din răstimpul interbelic epitetul de “rataţi” şi “înfrânţi” în lupta pentru notorietate. Profesorul acelei vremi purta epitetul de “belfer”, nu atât prin discutabile predilecţii personale, cât printr-o clasificare maliţioasă din oficiu. La ora de faţă, corectitudinea lui sufletească, competenţa şi meticulozitatea în predare şi o seriozitate firească în raporturile cu elevii, ne apar cu atât mai preţioase, cu cât tind să decline în profesoratul actual.

Ar fi fost de aşteptat ca paginile pe care le consacră dascălilor săi să aducă în scenă şi episoade biografice din şcolaritatea autorului. În parte, el ne oferă cel mult unele dispoziţii în embrion, dar nicidecum gândurile, visele stăruitoare cristalizate în scriitorul de mai târziu. Mihai Rădulescu apare ca un adolescent cu înclinaţii spre frumosul literar, întâlnite nu rareori la acea vârstă, dar nu-l preconizează pe truditorul împătimit care, în împrejurări cu totul improprii creaţiei, îmbogăţeşte cultura noastră cu cărţi ieşite din serie prin valoarea lor intrinsecă, dar şi prin materia umană. Totuşi, nicăieri nu găseşti, în textele lui, declaraţii ostentative pentru o anumită morală, deşi ea se află subînţeleasă de la primul până la ultimul rând. Discreţia, care face corp comun cu ţinuta obişnuită a acestui scriitor, se regăseşte în reflecţiile lui asupra traiului comun, care le conferă fără voie o neobişnuită forţă conclusivă.

Nu pot să nu remarc în factura cărţii procedeul autorului de a se confrunta indirect cu lumea imediată, substituind-o cu o lume a cărţilor care, departe de a fi artificială, egalează realitatea primară. Este o modalitate pusă în practică de Mihai Rădulescu care, fără să trădeze o deficienţă în abordarea faptului brut, denotă proprietatea de a-l transfigura în creaţia altora. El strămută realitatea frustă într-o realitate derivată fără să-i piardă, însă, virtuţile şi suculenţa emoţiei originare. Nu ştiu dacă Mihai Rădulescu se va fixa asupra acestui procedeu, ori dacă l-a adoptat în ultimile scrieri pentru singularitatea lui. Este o variantă de construcţie dificilă a temei, validată în cazul lui printr-un recurs la izvoarele vieţii şi o virtuozitate de scriitor încercat.

Nu pot încheia tatonările mele fără să nu relev particularitatea stilistică a paginilor lui Mihai Rădulescu. Probabil, exerciţiul scriitoricesc îndelungat l-a făcut să aplice spontan anumite reguli de expunere şi stil. Dar nu e numai atât. El ridică dincolo de norme şi convenţii funcţia comunicării până la palierul unde muzicalitatea devine incantaţie, proprietatea termenilor dobândeşte limpezimi de cristal şi prospeţimea cuvântului ocoleşte printr-o consecvenţă instinctivă vocabula comună şi adjectivul uzat. Şi poate, sub acest aspect al artei literare, sfiala de care vorbeam la început, se preschimbă într-o secretă adoraţie a lumii înveşmântată de el cu reverberaţiile unui imn religios. Oricum, avem în faţă o carte de manieră funciar realistă care mărturiseşte însă, într-un chip tulburător, despre oamenii unei epoci vrednice de redeşteptat, despre tinereţea neliniştită a creatorului odată cu truda lui de a-şi împlini harul şi, prin excelenţă, despre un cosmos pe care-l trăim din nostalgiile noastre, mai vii ca niciodată, pe când reînviem către capătul drumului.

Mircea Nicolau