6. Un tanar regalist in demascari: Justin Paven

Justin Ştefan Paven, astăzi episcop al Bisericii greco-catolice, a ajuns în puşcărie la vârsta de douăzeci şi patru de ani, ca membru al unei organizaţii studenţeşti regaliste, numită “Stema Ţării”, după titlul unei reviste al carei naş fusese, ca şi redactor unic, alături de Titus Pittini, răspunzător de grafica şi machetarea ei. “Iniţiatorul organizaţiei noastre, un avocat de orientare socialistă, Vladimir Corbasca, încercase să participe la alegerile din 1946, cu un partid înfiinţat de el, dar neîntrunind numărul de adepţi, nu fusese înscris pe liste. În aşteptarea unor eventuale noi alegeri, încercase cu noi să-şi formeze cadre pentru o platformă de viitor” (p. 29). Pentru această activitate a primit o condamnare de trei ani.

Încă de la acest prim citat, se face simţită înclinarea autorului spre duhul blând ironic şi abia fâlfâind delicat între gând şi cuvânt. Întreaga scriere este alertă şi impregnată de acelaşi spirit ironic, cel puţin înainte de rememorarea începutului reeducărilor. Ea intră de la primele rânduri în materie, fără introducere, trântind în capul cititorului ordinul caraliilor, resimţit ca o lovitură, aşa cum îi izbise şi pe cei arestaţi.

“– Mişcă-te mai repede, banditule, şi ţine mai aproape!

Cu pistoalele automate strânse în poziţia de a trage imediat în cel care ar fi făcut un singur gest de ieşire din rând, miliţienii tineri, pregătiţi cu multă grijă şi responsabilitate ideologică, se sileau să-şi arate zelul de combatanţi în lupta pe care ‘partidul’ o declanşase contra “trădătorilor şi duşmanilor patriei”.

Mergeam de-a valma, înghesuiţi unul în altul, cu câte o bocceluţă, silindu-ne să nu ‘ieşim’, apropiindu-ne de cordonul ameninţător cu moartea al celor ce “îşi făceau datoria”către …patrie, adică partid.

Drumul cobora într-un debleu, la capătul căruia, sub nivelul pământului, se aflau nişte ziduri groase de cetate, cu creneluri şi ferestruici de ţintire, străjuite de porţi masive şi grele.

Pe frontispiciul acestei intrări în lăcaşul care-şi deschisese fălcile să ne înghită ca un balaur, o inscripţie rămasă din vremuri îndepărtate arăta vechea destinaţie a edificiului: FORTUL 13 JILAVA .

Lângă mine, un mucalit care privea cu un zâmbet ironic panorama supliciului ce ne aştepta în hruba aceasta, murmură printre dinţi:

– Fortul 13 e cu ghinion!, adăugând apoi cu un glas profund teatral: Lasciate ogni speranza, voi che entrate!“(p. 5-6).

Ironia nu este doar citată, ci răsare, jucăuşă, şi din comentariul din umbră.

“Şeful camerei dădea raportul:

– Să trăiţi, domnle şef, camera ‘4 Spital’ se prezintă cu un efectiv de 60 deţinuţi!

Şi la salutarea ‘şefului’ trebuia să răspundem în cor:

– Să trăiţi!

După un timp s-a desfiinţat obiceiul acesta cu “să trăiţi”, pentru că s-a spus că n-ar fi fost cazul să trăiască atât cât le doream noi”(p. 29).

Autorul, sensibil ca un termometru la ironie, o reţine toată viaţa, cum stau lucrurile cu aceea a gardianului care a pătruns cel dintâi în celula unde se dezlănţuiseră pentru prima oară bătăile asupra grupului din care făcea Justin parte. Militarul se adresă lui Ţurcanu, mustăcind a grimasă: “Da’ ce sunt aşa de supăraţi, mă, băieţii ăştia ai tăi, azi? Ce, nu le-a plăcut ciorba?!…” (p. 36).

Referitor la şeful reeducărilor, consemnează: “Era deosebit de inventiv în a scorni şi aplica cele mai cumplite suplicii, de la simpla bătaie cu pumnul până la silirea de a-şi mânca excrementele pe care osânditul nu şi le putuse reţine din pricina durerilor.

(…) În mijlocul unei haite de fiare feroce care rânjeau satisfăcute şi făceau haz de spasmele osânditului obligat la asemenea monstruozitate, îi dădeau la urmă cutia cu urină de la tinetă “ca să-şi dreagă gustul”!   (p. 40-41).

Cea mai fin catifelată ironie transcrisă, surprinsă la ceilalţi deţinuţi, se referă la Canalul Dunăre-Marea Neagră:

“Se zvonise că urma să fim selecţionaţi (…); fiecare era dornic să ajungă la acel “El Dorado”unde se spunea că existau ‘vorbitor’, pachete, scrisori, mâncare suficientă şi viaţă în aer liber. Pentru noi apărea ca un fel de ‘Pământ al Făgăduinţei’ şi chiar i se spunea în glumă: ‘Canaalul’ “(p. 70).

Asupra noilor veniţi la Jilava a planat ca un corb alb un zâmbet ambiguu, dintr-o lume străină, unde ni se ţese, spăimântos, destinul: fură îndreptaţi către “Reduit, (…) plasat în centrul fortificaţiei. Ca o ironie a soartei, avea formă de …inimă”(p. 8).

Titlul lucrării e smuls dintr-o disperare concretizată în vorbirea cu sine, consemnată la p. 43: “Doamne, Tu ai suferit doar o noapte şi o zi, iar pe noi ne laşi să fim chinuiţi atâta timp pe crucea aceasta!… Dumnezeule, de ce ne-ai părăsit?!… “”Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti şi trei sonete închinate autorului de Mihai Rădulescu”; [Bucureşti, Editura Ramida în colaborare cu Editura Majadahonda, 1996].

Justin Ştefan Paven este un dibaci mânuitor al limbii literare – bogată şi proaspătă fără ostentaţie -, care-l slujeşte cu credincioşie, niciodată ieşind în frunte, ci ajutându-l a izbuti un tur de forţă scriitoricesc, anume să-şi redacteze amintirile în două stiluri – iniţial acela al naivităţii şi curăţiei vârstei ce nu cunoştea nimic din atrocităţile la care urma să-l expună sistemul, următorul – acela al sfâşierii aduse de o maturizare pripită şi complet neaşteptată, între ele necăscându-se vreo falie disonantă, dimpotrivă al doilea decurgând, în ritmul vieţii înseşi, din cel dintâi.

Iată o probă din substanţa stilului adolescenţei întârziate pomenit.

“Dezbrăcaţi complet, în pielea goală, treceam zgriburiţi, pe rând, în faţa unui miliţian care ne scotocea băgăjelul cu haine, verificându-le pe la toate cusăturile ca nici măcar un ac de cusut să nu ajungă în celulă. La sfârşit, ni se cerea să ne aplecăm cu fundul către miliţian, să vadă dacă nu cumva aveam ceva introdus în anus.

Deşi emoţia impactului brutal cu asemenea situaţii necunoscute de mine până atunci era destul de vie, mă însoţea permanent curiozitatea, ca la lectura unui roman senzaţional, când aşteptam cu interes evenimentele de pe pagina următoare.

Dorinţa de a mă reîntâlni cu prietenii mă făcea să nu acord prea multă importanţă brutalităţilor de moment ale miliţienilor, fiind pregătit sufleteşte pentru orice surpriză m-ar fi pândit” (p. 7).

Retrăirea ingenuităţii de atunci e splendid înduioşătoare, în acelaşi timp nelipsind din ea luarea de sine peste picior.

“Dan Cernovodeanu, (…) şef de promoţie în clasa Regelui Mihai (…) ne promitea să vorbească Regelui despre noi, cei ce ne-am sacrificat tinereţea pentru regalitate, şi-mi simţeam inima plină de mândrie la gândul că Regele va auzi şi numele meu”(p. 10).

Posibilităţile sale de portretist se mărginesc la a schiţa din fugă două-trei linii principale, necesare pentru o spumă de imagine grăitoare.

“Îl chema Uţă Paraschiv; avea vreo treizeci de ani, fost poliţist, înalt, uscăţiv, poate din cauza maltratărilor prin care trecuse la anchetă şi pe care mi le povestise pe nerăsuflate în duba ce ne adusese de la Securitatea din Uranus” (p. 6).

Sau figura unui preot greco-catolic maramureşan, al cărui nume l-a uitat. “Un om deschis, cu un permanent zâmbet pe buze, gata să ajute pe oricine îl vedea într-o strâmtoare şi mai ales să spună un cuvânt de încurajare.

Optimismul lui era de altă natură decât al intelectualilor cu vederi politice. El îşi întemeia buna speranţă pe texte evanghelice şi simţeai că spusele sale aveau o autoritate care depăşea vremelnicia momentului.

Pe el l-am auzit vorbind despre Sf. Fecioară cu o căldură cum nu mai întâlnisem până atunci. Faţă de imaginea pe care o aveam eu despre Ea, mai mult ca o realitate iconografică, modul intim şi cald cum înfăţişa el prezenţa Ei în viaţa noastră reprezenta pentru mine o noutate ce mă captiva”(p. 13).

Dacă portretele sale dau seama de înfăţişarea generală a omului, ori de purtarea lui, Justin Paven surprinde şi modificările impuse portretului de împrejurări: “Iosif Iosif, un tânăr blond, care intrase în carantină ceva mai târziu decât noi şi care stătea toată ziua foarte tăcut şi retras şi se uita mereu pe fereastra ce da în curtea interioară, aşteptând parcă să se petreacă ceva acolo, devenise alb la faţă, ca varul, şi-l cuprinsese un tremur nervos, plimbându-se de colo până colo şi încercând să se stăpânească. La comentariile noastre îngrozite nu spunea decât atât:

– O să vedeţi voi!… o să vedeţi” (p. 25); asupra aceluiaşi va insista Marcel Petrişor, după cum vom vedea în ultima parte a acestui volum.

Descrierile sunt rare, la fel de sobre ca şi portretele, dar constatăm că autorul ştie descoperi un spaţiu nou şi cu alt simţ decât văzul universal folosit, în cazul de faţă cel olfactiv: “Ca dintr-o etuvă sub presiune, m-a izbit o duhoare de abur mirosind greu a urină şi sudoare”. Simţul mirosului desenează preambulul receptării vizuale: “Pe cele două părţi ale unei încăperi lungi de vreo 20 metri, se găseau priciuri de lemn suprapuse, lăsând un coridor îngust la mijloc. Vreo sută cincizeci de deţinuţi în pielea goală, purtând doar un chilot sumar, zăceau înşiraţi până la refuz, de o parte şi de alta a acestor stelaje. Aplecându-se să vadă cine a intrat, semănau cu nişte osândiţi dintr-o galeră romană, cărora le lipseau numai vâslele”(p. 8). Auzul nu absentează nici el de la conjuraţia mijloacelor de receptare a realităţii celei noi: “Deodată, în liniştea nopţii, se auziră nişte strigăte de durere…, apoi altele şi altele, într-un vacarm de urlete disperate ce lăsau impresia de a fi cuprins întreaga închisoare.

Am sărit cu toţii înspăimântaţi, neştiind ce se petrecea. Primul gând, împărtăşit de la unul la altul, a fost că s-a dat ordin general pe închisoare de a se bate în noaptea Crăciunului şi aşteptam îngroziţi să se deschidă uşa şi să intre miliţienii cu ciomegele, să ne căsăpească” (p. 24). Finalmente: “Torţionarii se retrăgeau în paturile lor, iar noi rămâneam în grija plantonului care se plimba în tăcere, cu paşi sacadaţi prin faţă noastră” (p. 42).

După cum procedăm în toate prezentările de faţă, vom culege datele portretului lui Eugen Ţurcanu şi din textul prezent, omul lui Nicolschi obsedându-ne şi intrigându-ne în aceeaşi măsură ca şi pe victimile demascărilor iniţiate de el în rândurile tineretului studenţesc (cu osebire legionar) la Piteşti.

“În cursul zilei (de 21 ianuarie 1950; n. n.) cineva mi-a atras atenţia să fiu mai prudent în conversaţii şi în special mai circumspect faţă de câteva persoane, dintre care mi-a pomenit pe unul care ar fi fost mai periculos. Era un tip robust, bine legat, de talie mijlocie, cu o figură rotundă şi ochi albaştri. Fusese student în Drept, la Iaşi, şi pe traista în care îşi ţinea lucrurile scria: Eugen Ţurcanu, str. Valea Seacă 9, Câmpulung. Stătea foarte retras, şi-şi petrecea multă vreme privind pe fereastră, gânditor şi întunecat (…).

Dacă nu mi s-ar fi spus că era un informator periculos, după figură nu părea a fi om rău şi în conversaţie era chiar plăcut”(p. 29-30).

În continuare se adună variate impresii despre el, risipite ici şi colo, din care se deduce un portret caracteristic. El, “dădea ordinele şi înjura ca un ieşit din minţi” (p. 31); “însoţit de doi vlăjgani încruntaţi, profitând de acel moment de surpriză, îşi amenaja terenul de bătălie. Lua pe fiecare deţinut în parte, îi cerea să-şi aducă bagajul de unde-l avea pus şi-i stabilea un loc pe prici, acolo unde hotăra el. Socotea operaţia în aşa fel încât să nu stea alături doi din aceaşi organizaţie, întrebându-i dacă se cunoşteau mai demult” (p. 32). Decreta (p. 33); era “stăpân pe situaţie” (idem); “se plimba ca un lup hămesit (…) îşi căuta o victimă”(p. 33) pe care o târa, “cu câţiva pumni în cap, (…) în mijlocul câtorva ciraci”(idem); emitea sentinţe (p. 37), ţinea alocuţiuni (idem); “niciodată nu era mulţumit de sinceritatea răspunsurilor noastre şi, în cazurile mai grave, bietul nenorocit era întins pe o masă lungă, în mijlocul camerei, şi lovit cu ciomagul şi cureaua până făcea de el de durere” (p. 40).

Umorul lui constă într-o ironie nepotrivită şi ameninţătoare: “Când a venit la mine prima oară, m-a întrebat cum mă chema.

– Paven Justin, am răspuns, cuprins de emoţie.

– “Paven”, ce nume e ăsta? De unde eşti?

– Eu sunt din Bucureşti, dar numele meu e originar din Ţara Moţilor. Bunicul meu era din Câmpeni.

– Aha, eşti moţ! Ai grijă să nu-ţi tai eu moţu’!…, s-a retras zâmbind, lăsându-mă să bănuiesc că nu mă mai socotea printre cei care ar fi putut să-l intereseze”(p. 46).

Importanţa memoriilor intitulate “DUMNEZEUL MEU DE CE M-AI PĂRĂSIT” constă în faptul că autorul a fost martor al morţii lui Şura Bogdanovici. Toţi memorialiştii reeducărilor socotesc de datoria lor să amintească de acea crimă şi, eventual, s-o descrie – conform legendelor (fără a specifica, deobicei, că acesta era statutul informaţiilor lor); pentru prima oară cineva a asistat la ultimile clipe ale iniţiatorului reeducărilor şi aduce o mărturie exactă asupra lor.

“Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic, dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.

Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.

Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic.

A expiat într-o dimineaţă, ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu (a se vedea, mai departe, moartea lui Niţă Cornel; n. n.) , în momentul când intrase în comă.

A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:

– Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!…”(p. 59-60).

Acest memorialist delicat, de statură potrivită, cu glas mic, cu vedere slabă, astăzi abia păşind din pricina bătăilor ce i-au zdrobit tălpile, păstrând întreaga cinste de odinioară şi felul de a fi de-a dreptul al abia majorului arestat cândva, fin ca o mireasă a lui Hristos, fu sortit să asiste la o omucidere dintre cele mai odioase. Victima era “o figură de copil imberb, de vreo 20 ani, modest şi tăcut, Niţă Cornel, student la Iaşi, originar din Bacău, pe care aproape că nici nu l-am remarcat în perioada cât am stat la carantină, dar care a devenit, puţin mai târziu, eroul unor tragice întâmplări”(p. 24).

Şi totuşi furia lui Ţurcanu împotriva acestuia a depăşit cele ce săvârşea deobicei.

“Momentul culminant al acestui Calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950, care moment, prin sfârşitul lui tragic, a dus la scoaterea şi răspândirea noastră pe altă secţie.

Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.

După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.

Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: “nu ştiu nimic!’.

Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.

Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.

Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.

Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil.

După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.

Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.

Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept.

În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.

După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime.

S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.

Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.

Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia “banditului”şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:

– Am eu ac de cojocul lui, ticălosu’!… Crede că se joacă el cu mine?!… O să vadă el care-i mai tare!…

Fierbea de ciudă că “EL, ŢURCANU”a putut fi astfel înfruntat!

Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.

Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte.

N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.

Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.

Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.

Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică.

Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.

Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.

Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:

– Domnu’ şef, anunţati doctoru’ că a încetat să bată inima unui ‘bandit’!…

A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi”(p. 52-56).

Pentru a fi cuprinsă mai aproape de realitate prăpastia deschisă între pregătirea pentru viaţă a lui Justin Paven şi cele al căror martor îngrozit devenise vom apela la propriul său autoportret dinainte de arestare.

“În climatul acesta spiritual, sufletul meu începea să simtă ceva din complexitatea unei vieţi care pentru mine se rezumase până atunci la aspectele ei cele mai superficiale. În afară de grija, destul de vagă, pe care o aveam pentru pregătirea mea universitară – eram student la Facultatea de Chimie, în anul III – toată existenţa mea de până atunci fusese de o uşurătate îngrijorătoare.

Părinţii mei, oameni simpli dar cu mult bun simţ, după ce se străduiseră, cu mari eforturi, să-mi dea o educaţie corectă şi o pregătire intelectuală elementară, considerau că flăcăul lor, ajuns la majorat, era suficient de dotat ca să-şi găsească, fără intervenţia lor cicălitoare, un drum în viaţă. Deşi îşi simţeau datoria părintească de a mă atenţiona când aflau despre escapadele tinereţii mele, nu reuşeau să-mi domine orgoliul şi semeţia principiului: Lăsaţi-mă-n pace, că ştiu eu ce fac!…, vorbă ce dezarmează, din nefericire, pe mulţi părinţi care-şi privesc ‘odorul’ cu veneraţie, mai ales dacă este unicul lor copil”(p. 14).

El nu apucase nici măcar să se accepte cum era el însuşi, dar mi-te să-i accepte pe ceilalţi cu murdăria lor umană, cu întunecimile şi bestialităţile lor. Iată-l comentând momentul autodemascării (fragment în care surprinde şi o perspectivă asupra evoluţiei personale de după a doua condamnare):

“La început, mi-a fost enorm de greu să dau pe faţă, în mod public, fapte de care trebuia să mă ruşinez.

Cu timpul, însă, auzindu-i pe ceilalţi, am început să privesc cu mai mult curaj viaţa mea dezmăţată şi a spune prostiile făcute îmi dădea sentimentul că am scăpat de ele.

Se ajunsese la acea stare de spirit că cei care între timp îşi mai aduceau aminte de vreo faptă din viaţa lor, se înscriau grăbiţi la cuvânt, s-o dea pe faţă, ca nu cumva să îi apese conştiinţa că ascunseseră ceva.

Cred că de la ‘şcoala’ aceasta, făcută pe sufletul meu fraged, am rămas cu puterea de a nu ocoli, în mărturisire (cea religioasă), faptele care m-au dezonorat”(p. 58).

Ei bine, acestui “suflet fraged”îi fu dat să facă o gafă ce l-ar fi putut costa viaţa, deoarece uciderea lui Niţă Cornel, pentru Justin Paven, nu se încheiase odată cu moartea tânărului…

“Puşcaşu primise din partea lui Ţurcanu o sarcină. Se instalase într-o latură a priciului, către uşă, o parte ce era mai ferită, şi chemând pe câte unul dintre noi, şuşotea cu el cu capul sub pătură, ca să nu fie auziţi.

N-am reuşit să aflu ce vorbeau, deşi am încercat în toate chipurile. Devenisem toţi foarte circumspecţi, ferindu-ne unul de altul, ca să nu fim pârâţi. O asemenea imprudenţă s-ar fi putut solda cu urmări fatale.

Fapt este, însă, că toţi ieşeau de sub pătură cam neliniştiţi şi aceasta stârnea în suflet mii de întrebări, dar toţi erau muţi – ca o dovadă că metoda de opresiune îşi făcuse efectul.

În sfârşit, mi-a venit şi mie rândul. După câteva întrebări de circumstanţă: -“cum te simţi aici? mai ai ceva de completat la declaraţie?…”, a venit şi întrebarea cheie: “ce te-a impresionat mai mult la camera 4?…”.

Pentru că trebuia să dăm dovadă de maximă sinceritate şi să nu lăsăm bănuiala că încercam vreun subterfugiu, răspunsul meu a venit prompt:

– Moartea lui Niţă Cornel!…

– Dar de unde ştii tu că a murit?…, s-a răţoit el la mine, supărat.

În clipa aceea mi-am dat seama că am făcut cea mai enormă gafă posibilă. Ştiindu-i capabili de orice nelegiuire, am avut sentimentul că mă vor omorî şi pe mine, ca să dispară orice martor al cumplitei crime. Cu vocea gâtuită de emoţie, am încercat s-o dreg:

– Nu ştiu dacă a murit, dar mi-am închipuit, văzând că l-au scos din cameră…

– Să nu-ţi mai închipui prostii, măgarule! Marş de aici!…

Am ieşit de sub pătură buimăcit, convins fiind că în scurt timp va începe exterminarea martorilor. Cei care trecuseră de întrebarea ‘sfinxului’ mă priveau cu oarecare compătimire, ceilalţi se uitau nedumeriţi, dar nimeni nu îndrăznea să dea dovadă nici de cea mai mică indiscreţie, care s-ar fi soldat cu o aspră sancţiune.

Mă încurajam doar la gândul că am fost prea mulţi ca să ne facă să dispărem toţi, dar asta nu mă consola prea tare, gândindu-mă că m-aş fi putut număra printre primii lichidaţi.

Ce furtună cumplită îmi cuprinsese mintea!… Ce disperare!… Ce încercări de a găsi argumente ca să-i conving că n-am văzut nimic!…

Îmi ziceam:

“Se sunase stingerea şi trecuse câtva timp, aşa că era firesc să fi fost adormit… Eram cu capul sub pătură şi nimeni nu putea bănui că nu dormeam… Aşa am să le spun şi voi susţine cu tărie că a fost doar o bănuială a mea… Omul se mai poate înşela; pentru asta nu e cazul să fie omorât… Am să spun la toată lumea că Niţă Cornel este în viaţă… Făgăduiesc cu jurământ…

Dar dacă nu vor mai ţine seama de nici un argument şi nici măcar nu ne vor mai întreba?… Dacă ne vor extermina pe toţi care am fost acolo?… Ce contează la ei vreo 40-50 de bandiţi, faţă de omuciderile în masă practicate de comunişti?… Poate că nu ne vor pune la zid, deşi şi asta este posibil, dar au ei metode destule să ne lichideze cu încetul… Ne vor băga, tot aşa, într-o secţie pe la subsol şi ne vor lăsa să murim de foame, de sete sau de frig şi lipsă de aer… Imaginaţie au pentru asta mai multă decât mine… Totuşi, se vor sesiza familiile noastre, le vor cere socoteală occidentalii… Ei şi…? După ce am murit, le mai pasă cine le va cere socoteală?!…”

Şi aşa mă chinuiam în zile de coşmar poate mai cumplite decât cele de la ‘4 Spital’ “(p. 60-63).

“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti”constituie una dintre cele mai coerente relatări privitoare la demascările de la penitenciarul Piteşti, redactată într-un limbaj limpede şi suficient de bogat pentru o lucrare destinată tiparului. Totuşi, am o reţinere faţă de scriere: ea este provocată de delicateţea şi pudoarea autorului (astăzi om al Bisericii), care nu voieşte să incrimineze până la capăt (să ‘judece’ în termenii moralei creştine), drept care tăinuieşte parţial, măcar prin lipsa de insistenţă, grozăviile la care a asistat sau pe care le-a suportat. Discutând acest aspect, mărturisesc că strădania lui Dumitru Gh. Bordeianu de a-i înţelege (creştineşte vorbind) pe reeducatori şi de a-i ierta (ca pe nişte fraţi care au păcătuit cumplit), într-o stare de transă mistică a iubirii de semen, depăşind cele ce ne putem închipui despre iertare, este mai impresionantă decât abţinerea de a aduce la lumină toate scăderile şi bestialităţile aproapelui.