7. Un sentimental printre bate – Mihai Timaru

Dacă există un memorialist al reeducărilor sentimental (şi nu ‘un memorialist sentimental al reeducărilor’, fiindcă în acestea nu găseşte, pe bună dreptate, nimic romantic), acela se numeşte Mihai Timaru. Iar sentimentalismul său se manifestă de câte ori îşi aminteşte de părinţi, de fraţi, de soţie şi, mai ales, de fiul lui, de socru, de cumnaţi, de colegii din şcoala primară; sentimentul îi provoacă lacrimi când este vorba despre codeţinuţi şi de dragostea mângâietoare ce-i ajută a se susţine unul pe celălalt în grelele încercări ale temniţei, ce par a nu se mai isprăvi vreodată, ca şi atunci când evocă patriotismul.

Ca sechelă a unei boli de nervi dobândită în timpul reeducărilor, crizele nervoase ulterioare îi sunt declanşate deobicei de înduioşări afective a căror intensitate urcă peste limitele puterilor sale de suportare. Înainte de punerea în aplicare a decretului de graţiere ce a dat libertate tuturor deţinuţilor politici, până şi cei din Aiud au primit dreptul la o carte poştală în care să solicite un pachet de la familie – primul după treisprezece ani jumătate de izolare de ai săi, în cazul autorului. Aflând că se făcuseră mari presiuni asupra soţiei lui ca să divorţeze, că averea îi fusese confiscată, că-şi creştea băiatul cu andreaua, Mihai Timaru n-a avut curajul să-i scrie dânsei, ci a expediat cuvintele sale unui preot cunoscut, cu rugămintea să i le transmită, dacă era cazul.

“Te întreba ofiţerul de la cine aştepţi pachetul. După ce-i spuneai de la cine-i, îţi înmâna pachetul desfăcut.

După exact 10 zile de la data expedierii scrisorii acasă, voi fi anunţat şi eu să mă prezint să-mi ridic pachetul.

Coincidenţă, că în aceeaşi zi va primi şi Andronescu Demostene pachet  (este vorba despre poet şi memorialistul reeducărilor din 1963-1964 de la Aiud; n. n.) şi ne vom duce împreună să le ridicăm. În ziua aceea am primit pachet mai mulţi din dormitorul nostru.

Printre cei strigaţi pe listă, al treilea am fost eu şi în timp ce desfăcea pachetul ofiţerul mă întrebă: “De la cine trebuie să primeşti pachet?”Iar eu îi răspund: “Mai ştiu eu pe cine mai am pe lumea aceasta?”Ofiţerul mă întrebă din nou: “Dar cine sunt Toader şi Lucica?”În momentul acela, am avut o emoţie aşa de mare la auzul numelui fiului şi al soţiei, am făcut o criză şi m-am prăbuşit la pământ. A fost ultima criză pe care am mai făcut-o până la eliberare.

Andronescu mi-a luat pachetul iar ceilalţi deţinuţi m-au luat pe braţe şi m-au dus în dormitor.

Când mi-am revenit, lângă mine, pe pat, erau Ion Caraion (cunoscutul poet; n. n.) şi alţi prieteni dragi, care m-au înconjurat cu dragoste şi afecţiune.

Mă uitam la ei şi nu ştiam ce s-a petrecut cu mine. Caraion mi se adresează: “Mihai, hai, uită-te ce bunătăţi ţi-au trimis Lucia şi Toader. Vezi să nu mai ai nici o îndoială de acum, vei primi lunar pachet de la ei.”

M-am ridicat din pat şi am început să iau în mână bucată cu bucată din conţinutul pachetului. Mi-a trimis soţia nişte biscuiţi făcuţi de ea, care ştia că sunt preferinţa mea, de asemenea mi-a trimis un chec, “zi-noapte”, aşa-i spunea soţia, care de asemenea ştia că îmi place mult. Mi-a trimis lenjerie de corp, ciorapi, pe care-i luam în mână şi-i mângâiam, în timp ce lacrimile îmi brăzdau obrazul.

Parcă citeam în ochii celor din jurul meu bucuria şi satisfacţia că sunt martori la acest moment de fericire al meu.

Toate alimentele trimise de soţie le-am împărţit cu prietenii din cameră. De fapt, nu eram singurul care făceam asemenea gesturi. Numai împărţind bucuriile şi necazurile unul cu altul, am putut să ne ajutăm să putem supravieţui anilor grei din închisoare”(p. 151-152).

În acest fragment se oglindesc atât dragostea de familie, cât şi cea pentru suferitorii dimpreună cu el. şi mai are o caracteristică pasajul ales: dă seama de stilul autorului – căci în cazul lui Mihai Timaru a menţiona stilul este o datorie: şi-a scris singur cartea, fără ajutorul vreunui stilizator, cum se petrec lucrurile cu Bordeianu şi Voinea -; în citat observăm mutaţia de la perfectul compus, la prezentul istoric şi viitor, alternanţă care, mai cu osebire când apare timpul viitor, conferă vivacitate naraţiunii.

Lucica şi Toader alcătuiesc un fir roşu al duioşiei pe parcursul întregii povestiri, iar de la p.156 la cea finală, text corespunzând eliberării şi pelerinajului pios pe la cei dragi, se adună din vălmăşala cuvintelor o adevărată cantată a împlinirii în sfârşit fericite a unui destin cât se poate de sumbru.

Dealtfel, se cade menţionat: însăşi arestarea lui Mihai Timaru s-a datorat dragostei lui pentru soţie şi copil. Pus în disponibilitate din cadrul armatei, apoi trecut în rezervă, se căsătoreşte cu Lucia Bandrabur, fiică a unui viticultor din Vrancea, din zona dominată de Măgura Odobeştilor. În urma abdicării Majestăţii Sale Regele Mihai I, fuge în munţi, fiind avertizat de un prieten, şeful Siguranţei din Panciu, că numele îi era trecut pe listele negre. Curând este antrenat de Costică Bandrabur în constituirea unui nucleu de rezistenţă în pădurile apropiate, al cărui fondator devine alături de Ion Paragină, Toderiţă Doagă, Vasile Sava, Gheorghe Mălăcescu. Se adăposteşte la Braşov, când este din nou luat în atenţia urmăritorilor, revine şi cade arestat. Prezenţa la Securitate, ca ofiţer, a unui fost coleg de şcoală mijloceşte eliberarea lui. Strângerea laţului în jurul gâtului său îl determină să fugă definitiv în munţi. Luptătorii se împart în două grupe: a tinerilor şi a bătrânilor. Îşi vizita soţia cu mari riscuri.  La vreo lună şi ceva după ce a născut, hotărî s-o vadă iar.

“Spre deosebire de alte întâlniri, când nu mai pridideam să ne împărtăşim gândurile, sentimentele, dragostea, de data aceasta a fost o întâlnire mută. Nu mai aveam cuvinte. Stăteam cu copilul în braţe, îl priveam, nu-mi venea să cred, mă uitam tot timpul la ea. De când plecasem din pădure a pus stăpânire pe mine un presentiment, gânduri ciudate. Ne spuneam totul, dar fără vorbe. Se apropia momentul întâlnirii (cu camarazii din munte; n. n.) . Ne-am îmbrăţişat. Nu ne mai puteam desprinde unul de altul. “Mihai, nu mai suntem noi doi. Dacă am contat mai puţin pentru tine, să te gândeşti atunci la copilul nostru pe care l-ai dorit aşa de mult şi ca să-i poarte numele tatălui””(p. 37).

Cum în grup se strecurase un om al Securităţii, căzură cu toţii în capcană, Timaru fiind şi rănit. Va să zică, a intrat în lunga sa condamnare cu imaginea acelei femei dragi, cerându-i să aibă grijă de copilul lor, tocmai când îi deveni cu neputinţă s-o mai facă. Aceasta, de bună seamă, a constituit motorul suferinţelor sale morale din tot cursul detenţiei.

Un caraliu cumsecade, Mereuţă, s-a oferit să ducă doamnei sale o veste de la el. I-a adus din partea ei o fotografie unde era reprezentată cu băieţaşul.

Acestea şi altele le aflăm din prima parte a cărţii “Amintiri de la Gherla”(Timişoara, Editura de Vest, 1993), divizată în două secvenţe, una conţinând interviul luat autorului de Florentin Toma, a doua, compusă din următoarele două părţi, de memorialistică propriu-zisă. Cea dintâi a fost necesară pentru că în “Amintiri” nu apăreau date cu privire la motivele arestării, nici despre viaţa anterioară lor a autorului. Trecerea de la o secvenţă la cealaltă e discontinuă, din punct de vedere al unităţii stilistice, Mihai Timaru neavând aceeaşi fluenţă şi plăcere de a povesti atunci când este ţintuit în faţa iscoditorului său, ca atunci când îşi retrăieşte trecutul singur în faţa colilor de hârtie fără personalitate. E regretabilă această rupere a cărţii în două, ce putea fi evitată dacă o introducere semnată exclusiv de Florentin Toma lua locul primei părţi. De asemeni, chiar şi după lectură, am resimţit nevoia unei biografii ordonate a memorialistului, tocmai fiindcă lucrarea sa atrage interesul cititorului care ar vrea să aibă o imagine mai clară asupra şirului evenimentelor trăite pe întreg parcursul vieţii, nu doar în puşcării, cu atât mai mult cu cât se înţelege că, după eliberare a mai fost arestat în două rânduri, torturat cu curentul electric, riscând să i se găsească la percheziţia domiciliară prima versiune a acestor memorii – distrusă ulterior, pentru a nu-şi periclita din nou existenţa familiei. Este adevărat că există un manuscris inedit al aceluiaşi Mihai Timaru, acoperind activitatea sa pe front şi că e regretabil a nu fi fost publicat încă; dar nici acesta nu dă seama de arestările sale posterioare anului 196 4, nici nu- i completează cronologic biografia.

Vom căuta să suplinim aici această lipsă a cărţii, citând două fragmente memorabile din textul inedit intitulat: “Destinul unui ofiţer”. Cel dintâi se referă la clipele de după eliberarea satului natal de sub ocupaţia trupelor hortiste.

“Gorneştiul era o comună mare despărţită în două uliţe; uliţa mare sau şoseaua naţională care era locuită de unguri şi în capătul uliţei ungureşti era şi Castelul Teleki şi în dreptul Castelului începea uliţa românească. Pe măsură ce mă apropiam de sat au început emoţiile. Trecuseră patru ani de când am părăsit satul, alungat de hortişti. Mă voi opri la prima casă de români, la casa lui Bade Mihai Boţog. Intru în curte; bade Mihai era la fântână şi scotea apă să adape caii ruşilor care intraseră în curte. Omul când mă vede în uniformă militară românească rămâne uimit, dar eu îmi dau seama de uimirea lui şi îi spun: “Să trăieşti bade Mihai şi bine te-am găsit; sunt Mihai a lui badea Toader şi al lelei Firuca lui Timaru, nu mă cunoşti?”Omul se repede la mine lăsând căldarea în fântână şi mă îmbrăţişează strigând la soţia şi la cele două fete ale lui, “Lucreţie, Victorie şi Silvie, veniţi afară că o venit Mimi (mie în sat lumea îmi spunea “Mimi”). Fetele şi soţia lui badea Mihai ies afară, fug spre mine şi mă îmbrăţişează şi încep să plângă de bucurie şi aşa iau contact cu prima familie din satul natal.

Soldaţii ruşi din ograda lui badea Mihai Boţog se uitau miraţi la mine şi nu pricepeau de unde am apărut; ordonanţa mea le explica ruşilor ce e cu mine. Vestea sosirii mele în sat a mers ca fulgerul, tot satul auzise şi ştia că în cei patru ani cât am lipsit am îmbrăcat haina militară dar nu au avut cum să mă vadă până acum militar.

Cu greu voi putea să ajung în capătul satului românesc; la intrarea pe uliţă era un podeţ ce trecea peste un şanţ plin cu apă de ploaie căci plouase înainte cu trei zile mult. La a treia casă de la acest podeţ stătea sora mea Firuca, unde venise şi sora mai mare Mariţa, să fie împreună până ce trece frontul peste sat. După scoaterea trupelor hortiste din sat au intrat trupele ruseşti care se cartiruiseră la fiecare casă. În această situaţie venise şi tata să stea cu cele două surori, să le ocrotească de soldaţii ruşi care se dedau şi se pretau la tot felul de acte reprobabile. Făceau urgii pe unde treceau. Sora mea Mariţa era mai bărbătoasă, mai îndrăzneaţă, ei nu îi era frică să umble pe uliţă. Gâştele lui Firuca au ieşit din curte şi se bălăceau în şanţul plin cu apă şi se apropiau de soldaţi. Mariţa când le-a văzut că au ieşit din curte a vrut să le întoarcă înapoi. Tata rezemat de poartă în faţa casei o urmarea pe Mariţa cum se lupta cu gâştele în timp ce ruşii se foiau pe uliţă. În timpul acesta ajung pe poduleţ şi mă îndrept spre casa Firucăi, Mariţa mă vede şi începe să ţipe, să fugă spre tata în loc să fugă spre mine, “Tată, tată, vine Mimi”, iar eu fugeam spre ei.

Îl auzeam pe tata zicând, “Tu, Mariţă, de unde să vină Mimi acum?””Vine, tată, nu-l vezi?”În acest moment am sărit şanţul şi l-am luat în braţe pe tata, iar tata a început să mă pipăie şi să mă mângâie pe obraz, şi să zică “Doamne, Doamne, visez sau este altceva?”Vin şi surorile să mă îmbrăţişeze şi nici lor nu le venea să creadă că ceea ce trăiam era o realitate.

Ruşii ce erau pe uliţă şi în curţile oamenilor se uitau la noi şi nu ştiau ce se întâmplă. Tata îmi spune, “Copile, du-te repede la mamă-ta; multe lacrimi a mai vărsat pentru tine. S-ar umple Mureşul cu lacrimile ei.”Mariţa a dispărut de lângă mine şi a fugit s-o anunţe pe mama. Eu greu am putut să răzbat pe uliţa românească, până la casa părintească; toată uliţa mi-a ieşit în întâmpinare. Am ajuns în dreptul bisericii, am intrat în curte, biserica era închisă, am îngenunchiat în faţa uşilor, am făcut trei mătănii şi am zis “Tatăl Nostru”şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi respect jurământul (de a-şi elibera satul natal; n. n.).

Lumea se uită la mine şi plânge. De aici din dreptul bisericii până acasă nu era mult, numai în fugă şi salturi am parcurs această distanţă. Poarta era deschisă, mama era în verandă aplecată pe covată unde-şi spăla mâinile de aluat. Mă reped la ea şi ea se prăbuşeşte în braţele mele şi înecată de lacrimi se agaţă de gâtul meu: “Mimi, Mimi, tu eşti sau eu visez?”Cu mama în braţe intru în camera din faţă şi o aşez pe pat să se liniştească, în timp ce un ofiţer rus iese din cameră privind la această scenă emoţionantă.

În timp ce mama îşi revenea şi-mi reveneam şi eu din emoţia care mă stăpânea, observ pe obrajii ei trei dungi vinete, două pe obrazul drept şi una pe obrazul stâng. Parcă pe măsură ce mama îşi revenea şi urmele de pe obrajii mamei păreau mai vizibile. O mângâiam pe mama pe obraz şi o sărutam. Şi o întreb: “Mamă, ce-i cu dungile acestea pe obrazul dumitale?”Iar mama înăbuşită de lacrimi îmi spune: “Nu-i nimic, dragul mamei, am căzut şi m-am lovit.”Dar sora mea Mariţa care era de faţă la scena aceasta îmi spune: “Nu-i adevărat, Mimi, mama n-a căzut; a fost bătută cu cravaşa de un ofiţer hortist care ne-a luat vaca noastră din poiată, pe Vioala. Mama n-a vrut s-o lase să ne-o ia şi s-a agăţat de gâtul lui Vioala. Ofiţerul hortist a trântit-o şi a pleznit-o peste obraji. Tata nu era acasă că dacă ar fi fost nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.”Venise şi ordonanţa şi povestea ofiţerului rus cele relatate de sora mea Mariţa.

Ograda şi casa noastră s-au umplut de toţi românii din sat, ca să-l vadă pe Mimi. Este necesar să fac o precizare. În momentul când s-au declanşat luptele în sat, ungurii au vrut să evacueze tot satul, românii au refuzat; un singur ungur a rămas în sat, care era vecin cu noi. Tata i-a spus să nu plece că ce-o păţi tata va păţi şi el; era cel mai bogat om din sat. Odată cu evacuarea satului, ungurii au luat cu forţa vitele şi porcii mari de la români. Ungurii au plecat din sat fiecare cu căruţa cu cai sau cu carul cu boi. Casele ungureşti au rămas pustii.

Întâmplarea cu mama, urmele de cravaşă de pe obrajii mamei mi-au răscolit sufletul, a început să se cuibărească în sufletul meu un sentiment de ură şi răzbunare, dar pe cine să mă răzbun? Toţi ungurii erau plecaţi. Au mai rămas în sat trei femei bătrâne; pe una din ele au violat-o ruşii. În momentul acestor frământări, când îmi venea în gând să aprind casele ungureşti şi Castelul Teleki, se repede şi tata acasă, de la sora mea Firuca şi mă vede că-s agitat şi frământat. şi mă întreabă: “Ce-i cu tine, copile?”Îi răspund tatei: “Tată, eu aprind toată uliţa ungurească şi Castelul Teleki.”Tata se uită la mine şi pune mâna pe umărul meu şi-mi spune: “Dragu’ tatei, tâlharul acela care a biciuit-o pe mamă-ta n-o să aibă parte de o bucurie aşa de mare cum ai avut tu!. Să ne găseşti în viaţă şi pe mine şi pe mumă-ta şi pe surorile tale. Măi copile, să ştii de la tatăl tău şi să ţii minte: La omenie se răspunde cu omenie şi la neomenie se răspunde tot cu omenie, ca să te deosebeşti de cel care a fost neom cu tine.

Vezi, băiete, că te duci la unguri cu războiul acesta. Dar pe unde mergi să te porţi frumos, să nu-ţi baţi joc de muierile şi fetele lor, aşa cum fac ungurii şi ruşii pe unde trec, că ei sunt din acelaşi neam. Tot din răsărit sunt şi ei şi ceilalţi. Noi suntem români şi cu frica lui Dumnezeu.

Dacă te vei purta frumos, Dumnezeu te va ajuta şi te vei întoarce din nou acasă.”Dezarmat de sfaturile tatei, mi-am liniştit sufletul şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-am văzut visul împlinit şi jurământul respectat.

Voi mai sta acasă 24 de ore, după care mă voi prezenta la unitate.”

Următorul fragment ales se leagă tematic perfect de acesta, descriind prilejul de a pune în practică sfatul patern, nu din teamă sau ascultare, ci din îndemnul inimii lui Mihai Timaru, mult mai puţin răzbunător decât îl înşelaseră pornirile oarbe că ar fi fost.

“Eu, ca deobicei, eram în spatele coloanei, ca să pot supraveghea maşinile să nu se piardă de coloană. Umbra mea care mă însoţea şi nu se deslipea de mine era sergentul Costică Macrei şi credincioasa mea ordonanţă Suditu Nicolae.

Stăteam în spatele ultimei maşini, la cca 10-15 metri şi priveam şi eu la ce se preta lumea în asemenea situaţii – şi comentam cu ghidul meu. În acel moment văd că se apropie de mine trei ostaşi ruşi având între ei o fată tânără de cca 18 ani.

Doi dintre soldaţii ruşi o ţineau de mână pe fată, unul de o mână şi altul de alta, iar al treilea care avea un pistol mitralieră o escorta din spate.

Când au ajuns în dreptul meu, din curiozitate, i-am întrebat ce e cu fata, de ce o duc escortată. A intervenit şi Costică Macrei care vorbea perfect ruseşte şi ruşii au încercat să demonstreze că-i spionează. În clipa aceea privirea mea s-a întâlnit cu privirea fetei din ochii căreia curgeau lacrimi şi implora milă şi ajutor.

Fata la un moment dat s-a smuls din mâinile celor doi ruşi care o ţineau şi s-a prăbuşit în genunchi în faţa mea şi mi-a încleştat cu mâinile picioarele şi cu disperare a început să ţipe şi să ceară ajutor, zicând: “Dumnezeule, Dumnezeule, nu mă lăsaţi, ajutaţi-mă!”În această clipă de cumpănă îmi capăt prezenţa de spirit şi strig: “Costică, dezarmează-i!”Acesta nu stă pe gânduri şi culcă la pământ pe cei trei rusnaci. Apare ca din pământ Nae Miroznicescu şi îl ajută pe Costică să-i ţină la pământ sub ameninţarea pistoalelor mitralieră. În clipa aceea o salt de la pământ pe fată, o iau în braţe şi o arunc în ultima maşină care era încărcată cu anvelope şi strig: “Porniţi motoarele şi daţi drumul la maşini!”Sar câţiva soldaţi de-ai mei şi mă aruncă şi pe mine în maşină peste fată.

Se pornesc maşinile şi sare şi Costică peste mine în maşină, care îi ţinea în acelaşi timp sub observaţie pe cei trei rusnaci. Dar se alertează ruşii din zonă şi vor începe să tragă după camioanele noastre. Vor vâjâi câteva gloanţe pe la urechile fetei, ale mele şi ale lui Costică; un glonte va nimeri şi un cauciuc din spate de la maşina în care eram. Vom ieşi din Buda-Pesta şi ne vom opri în prima localitate situată la cca 8-10 km. unde era zona armatei române. Mă dau jos din maşină însoţit de Costică Macrei; ordonanţa rămâne cu fata. Inspectez toată coloana, fac apelul, lipseşte Nae Miroznicescu, Costică îmi spune, “D-le sublocotenent, Nae m-a susţinut pe mine şi pe Suditu să ne putem urca în maşină. Dar nu-i duceţi grija lui Nae, că se descurcă el. S-a mai descurcat şi în alte ocazii mai grele.”

Am început să-mi revin din emoţia aventurii prin care am trecut. Abia acum am realizat şi ce s-ar fi putut întâmpla. Mă întorc la maşina din spate; fata împreună cu Suditu mă aşteptau în maşină; îi spun şoferului să dea oblonul jos. Şi într-o limbă perfect ungurească o invit pe fată să coboare în braţele mele din maşină. Fata se lasă în braţele mele şi în suspine şi lacrimi îmi spune, “Doamne, cine te trimite în calea mea?”Iar eu îi răspund: “Dumnezeu a vrut să fie aşa.”

Am lăsat-o din braţe şi cu ea de mână am mers şi ne-am urcat în faţă la prima maşină. Am mai stat în maşină puţin până s-a schimbat roata la maşina care a fost împuşcată de ruşi. În timpul care s-a scurs de aici şi până la Nagy-Kata foarte puţine cuvinte am schimbat cu fata. Parcă amândoi aveam nevoie de linişte.

Nu vroiam să fim tulburaţi. Din când în când privirile ni se întâlneau şi nu aveam nici unul curajul să spargem această tăcere. În mintea mea a început să apară chipul sfânt al mamei şi parcă auzeam venind din depărtări cuvintele tatei: “Copile, să ştii, la omenie să răspunzi cu omenie şi la neomenie tot cu omenie, ca să te deosebeşti de cel care a fost neom cu tine.”În gând i-am răspuns tatei: “Tată ţi-am respectat sfatul.”

Cu aceste imagini şi gânduri am ajuns la Nagy-Kata; mă adresez fetei, “Domnişoară, am ajuns la Nagy-Kata.”Ea foarte mirată şi surprinsă mă întreabă: “Cum, suntem la Nagy-Kata?”Fata se ridică în picioare, îmi ia capul în mâini şi începe să mă sărute pe obraji şi plânge de bucurie. Eu sunt puţin tulburat de această manifestare a fetei; îi spun şoferului să semnalizeze oprirea coloanei şi opreşte şi el. Îi dau ordin şoferului să-l cheme pe plutonierul Butnaru la mine. Îi ordon plutonierului să inspecteze coloana, să nu fi rămas în urmă vreo maşină. şi o întreb din nou pe fată, “Domnişoară, dar ce vă bucură atât de mult că am ajuns la Nagy-Kata?”Iar ea îmi răspunde, “Ce bun a fost Dumnezeu cu mine că v-a scos în calea mea şi apoi aicia locuiesc socrii fratelui meu şi în această comună am cea mai bună colegă de liceu. Toate aceste bucurii se datorează dvs. şi bunului Dumnezeu. Poate că la această oră, dacă nu mi-aţi fi ieşit în cale, ştiu eu dacă aş mai trăi sau nu?…””Domnişoară”, îi spun, “înseamnă că cunoaşteţi comuna şi ştiţi unde să vă las.”Era ora 19, popota armatei era într-o clădire mai mare, pe strada principală, într-o fostă prăvălie cu cârciumă. Opresc coloana în dreptul popotei şi fata mirată mă întreabă, “Dar ştiţi unde locuiesc socrii fratelui meu?”Iar eu mirat îi spun fetei, “Nu ştiu”şi fata îmi spune “Dar aţi oprit aici.””Bine d-ră, dar aici este popota noastră. “”Dar aici locuiesc socrii fratelui meu; este casa lor.”

La ora aceea se servea masa de seară la care nu lipsea nici un ofiţer din comandament, în frunte cu Generalul. Masa de seară era şi prilej de comunicări şi dispoziţii. Misiunea mea era cunoscută de tot comandamentul şi trebuia să aduc la cunoştinţă personal D-lui general Anastasiu de executarea ei.

Cobor din maşină cu fata şi intru în curte, sala de mese era în spate într-o cameră mare, iar în faţă la intrare era locuinţa proprietarului şi tot aic i într- o cameră locuia şi şeful popotei, Căpitan Făgărăşanu. Fata îmi arată intrarea, urcând câteva trepte şi apărem în prag, întâi fata, apoi eu. De la masa din antreu se ridică surprinşi stăpâna şi stăpânul casei.

Alături stând la masă şi căpitanul Făgărăşanu. Când îşi dau seama stăpânii casei pe cine au în faţă, se reped la fată şi o iau în braţe pronunţându-i numele “Borişka, Borişka, ce-i cu tine? Cum ai ajuns în casa noastră? Ce bucurie! ce surpriză! Hai, spune, vrem să ştim prin ce minune ai ajuns la Nagy-Kata. Ce-i cu Anuşka şi cu Imbre?”Căpitanul Făgărăşanu asista la această scenă şi nu pricepea nimic. Iar eu aud pronunţându-se pentru prima oară numele fetei. O chema Borişka, iar Anuşka era numele fetei lor şi Imbre era numele fratelui fetei. La întrebarea”Cum ai ajuns în casa noastră?”fata se desprinde din braţele lor, se apropie de mine, mă ia de mână şi li se adresează: “Pe acest om Dumnezeu mi l-a trimis în cale; dacă nu ar fi fost el acum eu nu aş mai fi trăit şi nu aş fi fost în casa voastră.”Fata şi-a lipit obrazul de obrazul meu şi a început să plângă. Căpitanul Făgărăşanu, care cunoştea şi el limba maghiară, auzea şi înţelegea tot ce spunea fata. Eu mă cunoşteam cu căpitanul Făgărăşanu şi ştiam că este şeful popotei şi îl întreb dacă D-nul General Atanasiu a venit la masă. Iar el îmi spune: “Hai să mergem la popotă că eşti aşteptat de d-nul general.”

Îl rog pe căpitanul Făgărăşanu să raporteze că am sosit, dar el îmi spune: “Hai să mergem împreună în sala de mese.”Îi spun fetei că voi lipsi o jumătate de oră pentru a putea raporta şefilor mei de misiunea îndeplinită. Am intrat în sala de mese, m-am îndreptat spre generalul Atanasiu care era în capul mesei, îl salut şi îi raportez că misiunea a fost îndeplinită conform planului. Generalul mi se adresează şi îmi spune: “Îţi mulţumesc sublocotenente Timaru; ştiam că vei duce la îndeplinire această misiune importantă.”Generalul îi spune căpitanului Făgărăşanu să-mi servească masa alături de el, ca să-l pot informa în amănunt de modul cum am procedat. De faţă la discuţie era şi d-nul colonel cu stea Galgoţi, şeful secţiei de armament şi muniţii, şi domnul maior Socolescu, şeful Bat. Auto; abia când m-am văzut la masă cu tacâmurile în faţă mi-am dat seama că îmi este foame. Şi printre mânuirile furculiţei şi ale cuţitului le voi povesti la masă cum am încărcat 10 camioane cu piese şi materiale auto. După ce terminasem de raportat şi povestit, căpitanul Făgărăşanu care stătea lângă mine la masă îi spune d-lui general Atanasiu: “D-le General, sblent Timaru nu v-a raportat şi de o altă captură mare pe care a făcut-o la Buda-Pesta.”Generalul foarte îngrijorat se uită la mine şi cu reproş îmi spune: “Se poate, sblent, să nu raportezi tot?”Iar eu ruşinat şi cu capul plecat, îi spun generalului că, poate, de această captură nu era necesar să ştie. Dar căpitanul Făgărăşanu mă scoate din încurcătură adresându-se generalului: “Să vedeţi ce fată tânără şi frumoasă i-a adus lui Ghiula baci.”Şi începe să le povestească celor de faţă întâmplarea cu Borişka.

Nu se mai grăbea nici un ofiţer să mai plece după ce am servit masa; ascultau toţi cu sufletul la gură povestea şi aventura mea. Şi generalul a ascultat până la capăt întâmplarea de la Buda-Pesta; s-a sculat în picioare, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: “Te felicit, sblent Timaru, pentru gestul cavaleresc şi omenesc pe care l-ai făcut. D-lor ofiţeri, să ne retragem; mâine avem o zi grea.”Colonelul Galgoţi a mers cu mine să cunoască personal pe fata răpită de la Buda-Pesta, din mâinile ruşilor.

Am revenit să-mi iau noapte bună de la fată şi totodată să o prezint colonelului Galgoţi; şi spre surpriza noastră ne aştepta o masă întinsă iar în fruntea mesei stătea Borişka într-o ţinută de sărbătoare. Gazda casei ni se adresează cu rugămintea de a lua parte la această masă în onoarea lui Borişka şi a celui care i-a salvat viaţa. După câteva momente va sosi şi colega ei, care a fost anunţată de acest eveniment. Felul cum le povestea celor de faţă era cutremurător, toţi plângeau şi parcă nu le venea să creadă că este posibil aşa ceva. În acel moment aflu că ea era logodită de la vârsta de 16 ani. După ce va termina de povestit, îşi scoate inelul de logodnă de pe deget şi se adresează cu cuvintele: “Margyt neni şi Ghiula baci, dvs. sunteţi martori că din acest moment nu mai sunt logodnica lui Gobii”, căpitan de aviaţie în aceeaşi unitate cu fratele ei. Atât eu cât şi socrii fratelui ei ne uităm surprinşi şi intrigaţi de gestul fetei.                              

Fata îşi dă seama de nedumerirea noastră şi începe să spună, “Fratele meu Imbre era şi el logodit cu Irenke şi când şi-a dat seama că bătălia pentru Buda-Pesta era pierdută, s-au dus la un preot şi s-au cununat şi au plecat împreună; nu a lăsat-o în mâinile ruşilor să-şi bată joc de ea, aşa cum m-a lăsat logodnicul meu; putea să facă şi el acest gest ca şi fratele meu. De aceea nu mă mai simt obligată să-i fiu logodnică.

Degeaba era de viţă nobilă, dacă nu avea şi suflet nobil. Până acum nu am avut termen de comparaţie. Acest ofiţer român mi-a salvat fecioria şi viaţa. El pentru ce a făcut-o? Pentru că avea nobleţe şi onoare.”În acel moment când fata făcea aceste mărturisiri, în imaginea mea apare chipul scump al mamei şi văd pe obrajii ei cele trei urme de cravaşă ce-i brăzdau obrazul şi mă întrebam: oare şi acel călău care-i lăsase urmele pe obraz era tot un nobil ca şi logodnicul lui Borişka?

Timpul se scursese; ne apropiam de miezul nopţii; eram obosit şi fizic şi sufleteşte; se întâmplaseră atâtea lucruri neobişnuite şi aveam nevoie de odihnă şi meditaţie. Fiinţa aceasta care mi-a apărut în viaţă mă va pune la grele încercări şi la mari responsabilităţi. Le cer scuze la toţi din casă spunând că trebuie să plec că mâine mă aşteaptă o zi grea. Îi promit fetei că voi trece să o văd.

Mă conduce fata în pragul uşii din hol; eram numai noi; mă ia de mână şi mă roagă ca din acest moment să-i spun pe nume şi mă roagă să-i dau voie să-mi spună şi ea tot pe nume. Şi mă mai roagă ceva, s-o las să mă sărute şi să-mi spună că mă iubeşte, că vrea să mi se dăruiască; nu a mai aparţinut nimănui până acum şi nici nu concepe să aparţie altcuiva decât mie. Ea tot ce face face din dragoste pentru mine; eu nu mai am nici o obligaţie faţă de ea.

Aceste mărturisiri ale fetei m-au zguduit; am luat-o în braţe şi a m sărutat- o pe amândoi obrajii şi pe frunte; i-am sărutat mâna şi i-am zis: “Noapte bună; ne vedem mâine.”

Motociclistul Manea mă aştepta la poartă, îl trimisese plutonierul Butnaru care plecase cu coloana de maşini la sediul Comp. 73. Am ajuns acasă unde eram cartiruit şi unde mă aştepta credincioasa mea ordonanţă; căldura lui sufletească şi căldura din casă m-au copleşit şi am adormit furat de visele reale pe care le-am trăit în ziua de 14 ianuarie 1945.

Dimineaţa la ora opt fără un sfert mă va trezi Suditu şi la opt fix voi primi raportul Companiei. Mi se va raporta că tot efectivul este prezent. Şi surprins întreb: “Nici Nae Miroznicescu nu lipseşte?”Nae iese din front şi se prezintă. “Sunt prezent, D-le sublocotenent.”Imediat după terminarea raportului va sosi şi d-nul maior Socolescu cu instrucţiuni speciale de felul cum trebuie repartizate şi cum trebuie să procedăm cu materialele aduse din Buda-Pesta. Desigur că foarte multe materiale şi piese de schimb auto vor rămâne la Companie la atelier unde să facem toate reparaţiile ce aparţineau de Armata I-a.

A fost o zi grea pentru mine distribuirea acestor materiale dar voi reuşi să împac pe toată lumea. După încheierea zilei îmi voi aduce aminte şi de Borişka şi mă voi strădui să mă ţin de cuvânt. Mă urc pe motocicletă şi Manea mă va repezi până la popotă. Intru în curte şi o văd pe fată la geam, aşteptându-mă. Cum mă vede sare de la geam şi îmi vine în întâmpinare şi-mi spune: “De când te aştept… Îţi mulţumesc că ai venit.”

Mă întreabă dacă am luat masa, i-ar face plăcere dacă am servi masa împreună. Între timp vine şi căpitanul Făgărăşanu şi-mi spune că toţi ofiţerii de la Comandament sunt curioşi s-o vadă şi s-o cunoască pe fata răpită din Buda-Pesta.

Ne retragem în camera pe care socrii fratelui ei i-au pus-o la dispoziţie şi unde să fim numai noi doi să nu ne deranjeze nimeni. Fata mă întreabă de unde cunosc aşa de bine limba maghiară. De la început îi spun să nu aibă nici un dubiu că sunt român, dar în comuna în care locuiesc eu locuiesc şi maghiari şi le-am învăţat limba, spre deosebire de ei care nu vor să înveţe limba română. “Şi pentru că mi-ai pus această întrebare am să-ţi spun toată povestea cu mama mea, cum am găsit-o biciuită de un ofiţer hortist.”Şi fără să o menajez am să-i povestesc cum s-a comportat armata lui Horty în perioada 1940 şi până în acest moment. Fata mă asculta şi nu-i venea a crede le cele auzite de la mine şi la un moment dat o văd că începe să plângă. Şi o întreb: “De ce plângi?”Şi-mi spune: “Dacă aşa s-au petrecut aceste lucruri şi nu mă îndoiesc de adevărul lor, atunci mi-e ruşine că m-am născut unguroaică şi că sunt unguroaică.”

Şi-mi spune: “Atunci de ce m-ai scăpat din mâna ruşilor şi ţi-ai riscat viaţa pentru o unguroaică?”I-am răspuns: “Cu ce m-aş deosebi de cel care mi-a biciuit mama dacă m-aş fi purtat ca el? Să ştii, Borişka, că aşa suntem noi românii, ai să te convingi; numai că ungurii ne cred mai răi ca pe ruşi. Pentru că aceasta este propaganda care ne-o fac nouă românilor ungurii.”

După aceste mărturisiri reciproce se aşterne o tăcere şi o întreb, “La ce te gândeşti?”şi după un oftat adânc îmi spune: “Mă gândesc la părinţii mei, la mama mea în special. Când m-au smuls ruşii din braţele lor, mama s-a prăbuşit la pământ de durere, poate că ei mă cred moartă în această clipă.”O mângâi şi-i spun, “După ce plec eu te apuci şi le relatezi tot ce s-a întâmplat cu tine şi-i rogi şi pe socrii fratelui tău să le scrie şi ei câteva rânduri şi să-i asigure că eşti în siguranţă. Îmi vei da adresa exactă şi mâine mă voi repezi la Buda-Pesta să le duc scrisoarea şi să-i liniştesc.” 

Aşa am şi făcut. În ziua următoare la orele 11 voi veni la Borişka, care avea pregătită scrisoare pentru părinţii ei şi fără să întârziu prea mult voi pleca cu motocicleta cu ataş, cu Manea, însoţit şi de sergentul Costică Macrei. şoseaua fiind degajată distanţa de 35-40 km. până la Buda-Pesta o vom parcurge în mai puţin de 45 minute.

Trebuie să precizez că odată cu scrisoarea vom lua şi un pachet cu alimente trimis de Borişka de la socrii fratelui ei. Având adresa precisă şi avantajul că eu cunoşteam limba maghiară voi reuşi în scurt timp să-i descopăr şi să-i găsesc pe părinţii fetei în beciul unde erau adăpostiţi.

Voi afla că tatăl lui Borişka făcea parte din poliţia din Buda-Pesta a cartierului în care locuiau. Intru în curtea blocului, nu era nici ţipenie de om, dar uitându-mă mai atent voi descoperi un cap de bărbat care apărea şi dispărea. Îl strig să nu se ferească de mine; omul când aude vorbă ungurească se apropie de mine, “Dacă cunoaşte familia Salosy Andros”, el îmi răspunde că da şi mă conduce în beci la locul unde erau adăpostiţi părinţii fetei. Mă însoţeşte şi Costică Macrei cu pistolul mitralieră pregătit pentru orice eventualitate. Toţi locatarii blocului erau înghesuiţi în beci pe familii. Întreb dacă aici se găseşte familia Salosy şi aud o voce de femeie care întreabă: “Cine caută această familie?”Iar eu îi răspund că un om bun care le aduce veşti de la fata lor Borişka. Apare de după o pătură o femeie şi mă întreabă: “Cum, mai trăieşte Borişka?”Iar eu îi răspund că da, trăieşte, “E bine sănătoasă şi vă aduc o scrisoare de la ea.”Şi o întreb dacă ea este mama lui Borişka. Iar femeia în hohote de plâns îmi spune: da, ea este mama ei. Îi înmânez scrisoarea şi în clipa aceea apare şi un bărbat de după pătură, care era tatăl fetei.

În timp ce tatăl lui Borişka citea scrisoarea cu voce tare din beciul blocului la lumina plăpândă a felinarelor apar figuri de femei şi bărbaţi ce erau adăpostiţi acolo.

După terminarea scrisorii de citit, mama lui Borişka se repede la mine şi mă întreabă dacă sunt ungur. Iar eu îi răspund că nu sunt ungur: sunt ofiţer din armata română. Femeia cade în genunchi în faţa mea şi mă întreabă dacă am mamă şi dacă am surori. Iar eu îi răspund că da, sigur că am. Femeia îmi apucă mâinile şi începe să mi le sărute în hohote de plâns iar eu încerc să-mi scot mâinile din mâinile ei dar femeia nu mi le lasă. O ridic din genunchi şi îşi apleacă capul pe pieptul mei şi-mi spune: “Ce fericită-i mama d-tale că a născut un om cu aşa suflet nobil.”

Pe Costică Macrei îl trimit să aducă şi pachetul de la motocicletă, iar pe părinţii fetei îi rog să-i scrie lui Borişca câteva rânduri prin care să confirme prezenţa mea şi primirea scrisorii şi a pachetului. Timpul îmi este foarte măsurat şi după îndeplinirea acestei obligaţii morale mă voi întoarce la Nagy-Kata şi la ora 14 îi voi înmâna scrisoarea fetei de la părinţii ei. Toată lumea din comună va afla de întâmplarea cu Borişka, va afla şi preotul satului şi vor fi curioşi sătenii şi preotul să mă vadă şi să mă cunoască.

În Ungaria populaţia maghiară era de religie Romano-Catolică şi Reformată, populaţia din Nagy-Kata era catolică. În zilele de sărbătoare ostaşii români se mai duceau la biserică şi uneori chiar şi cadrele militare ofiţeri şi subofiţeri.

Într-o duminică fata mă roagă dacă sunt de acord să merg cu ea la biserică, că preotul satului ar dori mult să mă cunoască şi să-mi mulţumească personal pentru gestul creştinesc şi uman pe care l-am făcut cu ea. Trebuie să amintesc că populaţia din sat privea cu multă uimire şi simpatie prezenţa ostaşilor români în biserica lor. Voi accepta invitaţia şi mă voi pregăti ca pentru biserică şi o voi însoţi pe Borişka. Voi asista la toată slujba religioasă. Vedeam şi observam deşi eram în biserică că toate privirile cu multă discreţie erau îndreptate spre mine. După terminarea slujbei preotul se îndreaptă spre mine şi-mi întinde mâna zicând: “Sunt fericit, D-le ofiţer, că vă găsiţi în biserica noastră. Am dorit mult să vă cunosc şi să vă mulţumesc personal pentru gestul creştinesc şi omenesc de care aţi dat dovadă şi prin d-stră să mulţumesc întregii armate române de modul cum s-a comportat şi se comportă cu populaţia maghiară. Domnule ofiţer, mă simt umilit şi ruşinat”, îmi spune preotul, “de optica şi imaginea pe care o aveam faţă de armata română şi de poporul român în general, dacă oameni simpli puteau să creadă aşa ceva, eu ca preot şi intelectual nu aveam voie să nu-l cunosc aşa cum este în realitate poporul român.”

Şi pentru că preotul a atins acest subiect, eu nu am avut altceva de făcut decât să-i răspund în mod civilizat că pe noi nu ne surprinde această optică şi propaganda ostilă din partea populaţiei maghiare faţă de poporul român. Comportamentul nostru nu este unul de ocazie. Acest comportament este în firea poporului român, bunătatea, omenia, ospitalitatea fac parte din fiinţa noastră umană şi creştină. Acestea sunt caracteristicile poporului român, nu vor duşmanii să le recunoască şi să le aprecieze.

Noi pentru poporul maghiar suntem “Budos Ola”(valahi puturoşi), suntem socotiţi mai răi decât ruşii. Noi românii avem toate motivele să răspundem ungurilor cu aceeaşi monedă. Ungurii în cei patru ani de stăpânire hortistă au făcut crime, au ars şi dărâmat biserici, iar asupra populaţiei române au exercitat teroare şi umilinţă. I-am relatat preotului întâmplarea cu mama mea şi în final i-am spus: “Ungurii s-au comportat în Ardealul de Nord mai rău de cum se comportă ruşii pe acolo pe unde trec.”

Preotul stătea şi asculta cu resemnare la cele spuse de mine şi nu încerca să-mi puie la îndoială mărturisirile şi toate acestea i le spuneam în prezenţa fetei. La un moment dat rămân singur cu preotul care îmi spune: “Dar d-voastră ştiţi, d-le ofiţer, că această fată s-a îndrăgostit de dvs. şi că vrea să vă aparţie.”Îi răspund preotului: “Ştiu, părinte, dar eu nu-i pot răspunde sentimentelor şi dorinţelor ei. Eu ce am făcut nu am făcut ca să fiu răsplătit. Nu aş putea spune că nu mă atrage această fiinţă, dar dacă aş fi profitat de ea şi-ar pierde valoarea gestului meu creştinesc şi uman.

Şi apoi obrajii biciuţi ai mamei mele mă frânează să dau avans sentimentelor ei şi alor mele. Dacă e fecioară am s-o predau părinţilor ei tot fecioară. Pentru a-mi satisface nevoile biologice şi erotice, aici în Ungaria le pot satisface oricând şi oriunde.”În faţa acestor mărturisiri preotul mă roagă să-i acord şi în continuare sprijin moral acestei fiinţe curate şi-mi mulţumeşte din nou pentru tot ce am făcut pentru ea.

După ce armata română va trece cu frontul în Cehoslovacia o voi lua cu mine pe Borişka până când în Ungaria şi în Buda-Pesta în special va începe viaţa să intre în normal. Înainte de capitularea lui Hitler am s-o duc acasă şi am s-o predau părinţilor ei.”

Introducerea acestor fragmente lungi în canavaua prezentării de faţă a memorialisticii reeducărilor mai are un rost în afara aceluia de completare a portretului autorului “Amintirilor de la Gherla”. Al doilea scop al ei este ilustrarea amplă a ceea ce numeam în introducere stilul oral folosit de diverşii scriitori în redactările lor făcute sub impulsul nevoii de exprimare şi nu conform canoanelor artificiale literar-estetice (dar şi ordonatoare; să nu se înţeleagă din această caracterizare că aş încuraja oralitatea în literatură, atunci când nu este insuflată de o anumită aspiraţie conştientă a apropierii de natural, o aspiraţie voluntară de scuturare a grumajilor de piedicile puse înaintea exprimării de sine de către regulile transmiterii literare a mesajului ).

Va să zică acesta este omul ajuns la porţile reeducărilor. Acestea îi sunt onestitatea, curăţenia inimii, delicateţea, comprehensiunea faţă de semeni, puterea de iertare şi de ştergere a oricăror imbolduri de a se răzbuna, capacitatea de a distinge între vinovat şi sufletul fără vină. Ca şi patriotismul.

De aci înainte, vom urmări împreună etapele reeducărilor, cu evoluţia cărora ne-am obişnuit din prezentarea celorlalte cărţi, “Amintirile de la Gherla” intrând mai detaliat în trăiri pentru prima oară evocate de un memorialist al acelor nenorociri. Ne aflăm la penitenciarul numit, în camera 107.

“De la început ni s-a acordat o atenţie deosebită, toţi îmi spuneau că au auzit de grupul de rezistenţă din Vrancea şi se bucurau că au avut ocazia să-l cunoască pe unul din acest grup. Toţi din cameră se arătau foarte binevoitori cu noi. Ne puneau fiecare tot felul de întrebări, care de care voiau să afle cât mai multe amănunte despre noi, în special despre mine, despre grupul Vrancea. Aici, în această cameră 107, am stat mai mult, parcă şi mâncarea era ceva mai bună, iar noi, cei nou-veniţi, credeam totuşi că ne pregătesc pentru a ne trimite la muncă şi de aceea ne dau o hrană mai bună. Nu ne puteam închipui ce ne aşteaptă. Vedeam că în timpul zilei pe unii din cameră îi scotea gardianul şi după câtva timp îi aducea înapoi, după o oră sau două. Când îi întrebam unde au fost chemaţi, ne spuneau că au fost fie la bucătărie pentru a curăţa cartofi sau alte zarzavaturi, motivau într-un fel sau altul ca să poată să fie crezuţi. Şi aşa s-a scurs timpul aici în cameră cam până prin luna august 1951″(p. 53-54). S-a reţinut atât interesul (pentru moment ‘nevinovat’), arătat celor din lotul Vrancea, cât şi faptul că unii erau mereu scoşi din cameră. Pentru acoperirea celor care ieşeau ca informatori, erau chemaţi şi ceilalţi, mai rareori, la corvoadă; şi Mihai Timaru.

Până ce într-o zi de duminică de la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie, Timaru, Duduţa Petru şi copilul de 16-17 ani Mândru (îl citez în altă parte, fără a-i menţiona numele, ca unul dintre cei care m-au iniţiat în secretele reeducărilor). Au fost introduşi în celula 99. Aici i-au găsit pe Costache Oprişan, Stuparu Mihai, Ghiţă Calciu, Măgirescu Eugen, Păvăloaia, Virgil Bordeianu, Lică Condurache, din echipa lui Eugen Ţurcanu. Printre cei aduşi să fie reeducaţi se numărau: Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, căpitanul Măgirescu Nicolae (fratele precedentului, infirm datorită unei răni de război ce-l lipsise de un fragment dintr-un picior), Munteanu Florin, Paul Caravia, Popescu Traian, (zis Maca), Maxim Virgil (întâlnit în amintirile lui Aurel Obreja, şi acesta adus în aceeaşi cameră), Radu Ciuceanu, Gioga Parizianul, Vasile Zotta, Drohobeţky Attila, pe lângă cei trei numiţi iniţial. Este interesantă remarca: “Din partea acelora care ştiau ce urmează, exista o reţinere, o mare rezervă faţă de noi”(p. 55) . Trece după-amiaza şi, după apelul de seară, “se apropie de mine Costache Oprişan şi îmi spune că din auzite mă cunoaşte, că-i prieten cu Paragină şi este bucuros că m-a cunoscut personal. La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi spune: “Ştii o să fiu pus să te bat”. M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să spună. Şi-l întreb foarte intrigat: “Dar de ce să mă baţi tu?”Mă măsoară şi-mi spune: “O să înţelegi mai târziu” “(idem). Cititorul a realizat câte risca Costache Oprişan prevenindu-l; ajuns în moara bătăilor, Mihai Timaru îl putea denunţa a fi divulgat tainele reeducărilor, ‘trădare’ pentru care soarta lui Oprişan ar fi fost pecetluită. Însă a-l pun în gardă constituia metoda prin care Costache Oprişan se putea suporta în noua sa ipostază, aceea de bătăuş al unui nevinovat cum fusese el însuşi înainte de a fi transformat în ceea ce devenise, o modalitate de a-şi cere scuze înainte de faptă, dovada unui curaj precedându-i laşitatea la care urma să se dedea. Cititorul va face efortul de a înţelege psihologia unui atare târg cu sine însuşi: marea laşitate, de acceptarea căreia depindea stoparea unei suferinţe imense, pentru încetarea căreia nu-ţi puteai nici măcar provoca moartea (sinuciderea), era precedată de un curaj la fel de mare care, probabil, făcea aceptabilă laşitatea inevitabilă de a cărei venire iminentă sărmanul om nu se îndoia.

Peste câteva minute îşi făcu apariţia Ţurcanu. “Nu-l văzusem niciodată până atunci şi nici nu auzisem de el în închisoare până la ora aceea. Avea o înfăţişare atletică, era îmbrăcat şi el ca şi noi, în zeghe, numai că a lui era nouă, iar noi ceilalţi eram îmbrăcaţi în zeghe vechi, rupte şi murdare. Pe lângă înfăţişarea lui atletică, pe figura lui se citeau mult cinism şi cruzime, manifesta o atitudine de siguranţă şi stăpânire de sine”(idem). Curând aflăm că vorbea cu autoritate şi adopta tonul comenzii. Îl urmau adevăraţii torţionari, căci cei citaţi a fi fost prezenţi în cameră în calitate de oameni ai săi erau preschimbaţi în fiare prin spaima inculcată. Însoţitorii se numeau: Livinschi, Popa Ţanu, Mărtinuş, Puşcaşu Vasile, Morărescu, Fux, Steiner Rek, Juberian, de ceilalţi memorialistul nemaiamintindu-şi. Proaspătul intrat, li se adresă celor destinaţi caznelor cu termenul său preferat “bandiţilor!”, la care naivul Timaru îi ceru socoteală pentru insultă. Drept rezultat: – “Pe ei, pe bandiţi”. Apărură de niciunde bâtele şi jocul demonic se desfăşură după tipic. “Îl văd pe Costache Oprişan că se apropie de mine şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui le simt şi mi-am dat seama că sunt deosebite de loviturile altora.

Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi atunci am înţeles şi poate şi mai târziu că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat: trebuia să-l bată pe Mihai Timaru” (p. 56). De aici putem deduce – deoarece lacrimile lui Oprişan sunt scoase în evidenţă în mod special – că înduioşarea faţă de victimă nu constitua o trăire generalizată a fostelor victime devenite călăi. Procesul de animalizare îşi spunea cuvântul. Dealtfel, am întâlnit în darea de seamă despre cartea lui D. Bacu, mărturisirea că rezistenţa unui elev, după o scurtă înduioşarea a unui martor al ei, i-a provocat ciuda că era mai puternic.

Anterior, prin grija unui gardian cumsecade, Timaru primise o fotografie a soţiei sale cu copilul. Şi-o cususe în mânecă. Numai că Ţurcanu şi aflase de comoară, prin turnătorii plasaţi în camera unde stătuse anterior tânărul ofiţer. “Cei doi călăi care m-au percheziţionat, Vasile Puşcaşu şi Mărtinuş, i-au dat fotografia lui Ţurcanu, iar această bestie, cu insulte şi cuvinte murdare, la adresa soţiei mele şi a fiului meu, a rupt fotografia şi a venit la mine şi mi-a deschis gura şi mi-a îndesat fotografia în gură, obligându-mă să o înghit, în timp ce el îmi dădea cu pumnii peste maxilar, rupându-mi câţiva dinţi din gură”(p. 57).

Trântit pe spate, cu bocancul unui gâde codeţinut apăsându-i capul, să nu-l poată clinti, cu braţele altora menţinându-i nemişcate propriile-i membre, fu ciomăgit peste tălpi până la leşin; apoi întors pe loc fu iarăşi adus în stare de inconştienţă prin tumefierea spatelui; cărat la w.c., trezit cu găleata de apă aruncată peste el, timp de o săptămână şi-a primit prima porţie de bătaie simplă. Urmă schingiuirea lui Nicolae Măgirescu de către fratele său Eugen, care-l bătea peste ciotul piciorului în faţa lui Timaru, ca acesta să priceapă că ceea ce se petrecea nu era glumă. El era obligat să privească stând ore întregi într-un singur picior pe care, dacă-l cobora, era masacrat. “După ce şi-au încercat tot arsenalul de schingiuiri şi torturi asupra mea au improvizat un gen de “vârtelniţă”, m-au legat de mâini şi de picioare la un loc şi au început să mă învârtă până când ameţeam, apoi mă băgau cu capul în W C şi aruncau apă pe mine să-mi revin”(p. 59-60). Şi din nou zdrobirile spatelui şi tălpilor, pe parcursul altor zece zile. L-au împiedicat să doarmă nopţi la rând. “Unul stătea cu fundul pe ciment, cu picioarele şi mâinile întinse, iar celălalt stătea călare pe umerii celui de jos. Şi în felul acesta stăteam de dimineaţa până seara, iar a doua zi schimbam, cel de jos trecea în spinarea celuilalt. (…) Alteori se puneau să facă piramida cu noi: ne aşezau pe primii trei cu burta pe ciment, cu mâinile şi picioarele întinse, apoi aşezau alţi trei peste ei, tot aşa întinşi, până se făcea o piramidă din toţi, până la 10 rânduri” (p. 60).

A venit clipa când reeducatorii au încercat cât de adâncă le era victimelor înspăimântarea. “Ţurcanu i-a pus (lui Popescu Traian, zis Maca; n. n.) bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând: “Eu nu-mi voi bate niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de suferinţă”. Bietul Popescu Maca va plăti scump acest curaj: s-au năpustit asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiasc ă, să- l lovească cu ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire, bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt” (p. 61). Florin Munteanu, ţăran de 18-20 ani de lângă Alba Iulia, fu confruntat cu tatăl său. “În acel moment, Ţurcanu îi spune lui badea Ilade, că aşa îl chema, să-şi pălmuiască feciorul. Tatăl se uită la Ţurcanu şi-i spune acestuia, cu vocea tremurândă, printre lacrimi: “Cum să-mi pălmuiesc copilul, nu l-am pălmuit când era mic, că n-a fost nevoie”. Ţurcanu îi spune: “Îţi dau ordin să-l pălmuieşti”. Şi-l împinge pe badea Ilade spre Florin. Cei doi, tată şi fiu, cad unul în braţele celuilalt şi se îmbrăţişează şi zic: “Tată”, “Florine”. Ţurcanu şi călăii lui se năpustesc asupra celor doi îmbrăţişaţi şi încep să-i calce în picioare, să-i lovească cu picioarele, cu mâinile şi ciomegele, până când îi fac numai sânge, le curge sângele din cap, din gură şi din obraz. Pe cele două victime le transformă într-o masă moartă de carne şi aşa, după ce s-au săturat de hăcuit, călăii i-au târât din camera 99 în camera de tortură, unde au aruncat apă peste ei.

Toţi din camer ă ne-am îngrozit, inclusiv cei care erau puşi să ne păzească, fiind martori la această îngrozitoare scenă.

Cei care s-au întrecut în această scenă înspăimântatoare au fost Vasile Puşcaşu, Ţurcanu, Mărtinuş, Livinschi şi Fux” (p. 62). Cinismul este trăsătura cea mai evidentă ce se deduce din relatare, a reeducatorilor, înaintea cruzimii. Cinismul urmărind să demonstreze că morala societăţii noastre fireşti putea fi învinsă de ‘morala proletară’, în vederea clădirii unei societăti artificiale în care valoarea unică era comanda partidului. Afirm asta deoarece, victimile, în scurtele pauze îngăduite de violenţe, erau îndoctrinate că partidul comunist român era suficient de mărinimos cu ele – deşi n-o meritau – pentru a le ierta vina şi a le elibera înainte de termenul condamnărilor, cu condiţia că renunţau la trecutul ‘banditesc’ pentru a o porni pe calea luminoasă a comunismului. Dovada pe care trebuiau ele s-o dea? Să demaşte tot ce n-au demascat la Securitate dintre ‘duşmanii poporului’ şi din propria lor activitate. Pentru aceasta, “ne puneau să ne facem necesităţile în gamelă, apoi peste fecale turnau, dimineaţa, terciul sau ciorba de arpacaş, la prânz, şi ne puneau să stăm în patru labe şi să mâncăm “ca porcii”din gamelă, fără lingură; dacă se întâmpla să verşi gamela cu fecale şi arpacaş te puneau să strângi de jos cu limba. (…) Ne turnau mâncarea clocotită pe gură, gura ne era numai răni şi arsuri”(p. 63).

A venit şi rândul lui Mihai Timaru să nu mai poată răbda. “M-au legat cu picioarele de cazanul de la WC, m-au spânzurat de picioare, cu capul în jos şi au început să mă bată peste picioare şi fund, m-a bătut atâta Vasile Puşcaşu de mi-a rupt laba piciorului stâng, am început să urlu şi să ţip şi atunci le-am spus să se oprească, am să vorbesc”(idem).

După acordarea unei zile de gândire, a fost  mutat  singur în încăperea de vizavi, în faţa unui creion şi a unor fâşii de hârtie de sac. Timaru făcu o listă cu nume de activişti de partid din zona Vrancea, pe care i-a incriminat a fi ajutat mişcarea de rezistenţă, în locul listei cu numele ţăranilor cu adevărat alături de ea. În final i se dictă fraza: “Dau această declaraţie nesilit de nimeni şi pe propria-mi răspundere” (p.65). Starea psihologică, dacă au încetat torturile odată cu declaraţiilor date, provocată de vederea căznirii celorlalţi, era a impresiei excluderii, anevoie de suportat, de la dreptul la suferinţă, o foarte neaşteptată trăire a deţinuţilor politici şi nu numai. Când l-am cunoscut pe Marcel Petrişor – eram student abia în anul I -, cu ocazia unei vizite făcute în cămăruţa de servici, de sub acoperişul blocului Wilson, unde locuia – şi el tot student -, am fost martorul întâlnirii cu un vechi coleg al său de detenţie; cei doi mi-au deşteptat invidia. Constatam că ambii regretau vechea suferinţă, excluderea din universul penitenciarelor, unde-şi lăsaseră, prin eliberarea personală, cei mai buni prieteni. Simţeam că n-aveam dreptul la o atare legătură de inimă, nefiind fost puşcăriaş. Nu peste mult timp, am căpătat acest drept, la rândul meu.  “Parcă doream să fiu în continuare alături de cei care mai erau chinuiţi şi torturaţi”(p. 67), scrie Timaru. Uluitoare trăire opusă instinctului de conservare, dictată de simţământul solidarităţii umane!

Foarte puţine zile trecură până să i se descopere frauda din declaraţiile scrise de mână. Fu scos din camera 99 şi introdus în 97, unde-i regăsi pe Florin Munteanu, Attila, Paul Caravia, Amariei, Ioan Soare, din rândurile victimelor. “Banditule, ţi-ai bătut joc de noi!” (p. 68). Călcat în picioare, îşi pierdu conştienţa. “M-am trezit cu capul în hârdăul cu fecale şi-mi turnau apă în cap. Pentru o clipă m-am trezit şi-l aud pe Ţurcanu că-mi ordonă să-mi bag mâinile în hârdău şi să mănânc fecale, că altfel mă omoară”(p. 70). Timaru se opune, sub pretextul că a mâncat dintr-ale sale, dar nu o face cu ale celorlalţi (sublimă ingenuitate!). De omorât, nu fu omorât; doar că înnebuni. Şi dus a fost într-o cameră cu alţi trei bolnavi de nervi.

Când îi reveni conştiinţa, fu mutat la camera 98. “Livinschi şi Vasile Puşcaşu îmi leagă mâinile la spate cu o frânghie, mă aşează cu fundul şi picioarele întinse pe cele două scânduri fixate pe caprele de lemn şi mă leagă cu picioarele de aceste scânduri.

La mijloc, la brâu, mă leagă cu un fel de centură improvizată, cu un cârlig de fier şi mă agaţă de belciugul de fier din perete.

Prin acest cârlig şi belciug eram lipit de perete, nu puteam să fac nici o mişcare, la stânga, la dreapta sau înainte. Deasupra capului, în plafon au fixat un bidon cu apă rece care avea două orificii în fundul bidonului prin care cădeau picăturile de apă, cu intermitenţă, în creştetul capului meu.

După ce au pregătit tot şi s-au asigurat că nu pot face nici o mişcare, au turnat apă în bidon. Şi au început să-mi cadă picăturile în creştet.

S-au uitat la mine, să vadă cum reacţionez la picăturile de apă, apoi m-au scuipat, m-au înjurat şi mi-au spus cuvinte murdare la adresa mamei. Ţurcanu a adăugat: “Acum să te văd erou, banditule.”

Uşa celulei s-a auzit închizându-se, iar eu ţipam şi mă zbăteam, simţeam că-mi zboară creierul din cap, simţeam ca un curent electric ce trece prin fiinţa mea”(p. 71).

Nu a fost supus chinului cu picătura chinezească pentru a se vindeca de nervi… A dat declaraţii despre care îi vor aminti mai târziu inspectori de la ministerul de interne şi cei doi ofiţeri politici de la Gherla, chinuindu-l săptămânal pentru a le recunoaşte prin semnătură; ceea ce n-a făcut niciodată. Dovadă mai bună că ofiţerii M.A.I. conduceau din umbră reeducările şi le foloseau în anchetă nu există. Totuşi, când fură anchetaţi şi judecaţi reeducatorii, ministerul de interne s-a autoexclus din declaraţiile viitorilor condamnaţi la moarte de el, impunându-le să afirme că au săvârşit cele făptuite fără implicarea adevăraţilor răspunzători.

Şi Mihai Timaru şi-a pierdut iarăşi raţiunea, pentru un timp pe care nu-l poate nici măcar numi, pentru un timp a cărui lungime nu o cunoaşte nici astăzi. În orice caz, când şi-a revenit, reeducările luaseră sfârşit. Însă, după cum s-a înţeles, – insist – pentru Securitate nu se încheiaseră cercetările datorate mărturisirilor smulse în timpul bestialelor anchete duse de deţinuţii anchetatori care lucrau sub îndrumarea ei, mărturisiri predate serviciilor de anchetă oficiale, pentru aducerea altor nevinovaţi în temniţe.

Dacă reeducările s-au încheiat, suferinţele lui Mihai Timaru nu au luat sfârşit. Ele au continuat prin temniţe, dar şi după punerea în libertate. La patru ani după eliberarea din 1964, adică în 1969, a fost din nou arestat. În anchetă a fost supus la şocuri electrice. La treisprezece ani după eliberare, adică în 1977, iarăşi a fost arestat.

Cărat martor la un proces, Mihai Timaru va profita de prilej pentru a-şi depune mărturia publică asupra ororilor trăite de el şi de celelate victime ale reeducărilor. Îşi spunea: “Mihai, acum a sosit momentul să mărturiseşti ce ţi-ai pus în gând, ai curaj: e acum unica ocazie”şi, când i se dădu cuvântul, în loc de a răspunde la întrebarea preşedintelui completului de judecată, zise: “Sunt unul din supravieţuitorii aşa-zisei reeducări, sunt unul din cei care au trecut prin camera morţii şi camera chinezească, dumneavoastră nu ştiţi prin ce chinuri trec deţinuţii, sunt chinuiţi şi omorâţi. Am scăpat din camera morţii, dar acum sunt supus la alte mijloace de exterminare, mi se refuză orice tratament medical. Domnule procuror, vă rog să consemnaţi cele declarate de mine aici în faţa dumneavoastră.”Cum în sală se afla şi fiul său, pe care-l vedea pentru prima oară de când se născuse şi-l ţinuse în braţe, s-a întors către el şi i s-a adresat: “Mă, Toadere, te-ai făcut băiat mare; ascultă ce spune tata: să-l iubeşti pe Dumnezeu, s-o iubeşti pe mama, să vă rugaţi pentru tata, şi să fii mândru că te-ai născut român” (p. 132).

Şi mândru că s-a născut român a rămas Mihai Timaru până astăzi.

Fiu al plutaşului pe Mureş Toader şi al Fironicăi Timaru, născut în comuna Gorneşti – Mureş -, la 5 februarie 1918, a fost al 16-lea şi ultimul copil al părinţilor săi. În 1930, după ce a isprăvit (prin jertfa materială a tatălui şi mamei sale, gimnaziul din Târgu Mureş, s-a angajat la fabrica de cherestea “Lomaş”, din Bistra Mureşului, pentru a câştiga banii necesari continuării studiilor liceale. În 1936, se înscrie la Liceul Industrial din Tg. Mureş. Se va înscrie şi la conservatorul local, la secţia de Artă dramatică, ducând şi o activitate intensă în cadrul “Astrei Române”. După 30 august 1940, când prin Dictatul de la Viena am pierdut Ardealul de Nord, se refugie la familia chirurgului Liviu Câmpeanu, la Braşov. În acest oraş se angajă la uzinele Astra, apoi fu încorporat voluntar, ca elev T. R., la Regimentul 41 Artilerie din Braşov. E repartizat la Divizionul 2, sub comanda Cpt. Toni Grumăzescu. A fost primul ostaş român care a pus piciorul pe pământul Basarabiei, după ce îi fu avariată barca şi trecu prin apă a doua jumătate a Prutului. A fost decorat de Mareşalul Antonescu, în prezenţa Majestăţii Sale Regele Mihai I, cu “Virtutea Militară Cl. I-a”. În 1942, a fost admis la şcoala de ofiţeri activi tehnici-auto, din Bucureşti, ale cărei cursuri le absolvi în 1944, cu gradul de sublocotenent activ, când fu repartizat la Batalionul 3 Instrucţie şi Reparaţii Auto din Garnizoana Roman. A fost primul soldat român care a intrat în satul său natal, după cum jurase s-o facă, atunci când îl părăsise. Participă la toată campania din Apus, în calitate de comandant al companiei 73 Ateliere Mobile, încadrat la comandamentul Armatei I-a, comandată de Generalul Macici. La 10 februarie 1946 se căsătoreşte cu Lucica Bandrabur, din Panciu. La 4 noiembrie 1946 e pus în disponibilitate şi trecut în rezervă peste un an, cu gradul de locotenent. Devine ajutorul lui Ion Paragină, în grupul de rezistenţă din Vrancea, cu care i-a făcut legătura socrul său, Costică Brandabur. Restul existenţei sale îl cunoaştem din cele de mai sus.

E binevenită încheierea întâlnirii cu el prin citarea a două fraze rostite lui de Ion Sadovan, care-l precedase pe Costache Oprişan în conducereaa Frăţiilor de Cruce: “Prilejurile nu-l fac pe om slab, ci doar îi arată cât este de slab. Noi cei care nu am avut prilejul să arătăm cât suntem de slabi, să-i mulţumim lui Dumnezeu că n-am trecut pe acolo”(p. 87).