– Un roman cu ghinion

20. UN ROMAN CU GHINION

Un sfert de veac mai târziu, adică prin deceniul al nouălea oarecând, reveneam de la mănăstirea Govora într-un automobil al Radiodifuziunii, împreună cu istoricul literar Barbu Cioculescu. În maşină se mai găsea, în afara şoferului, tehnicianul specializat în imprimare. Redactorul emisiunii rămăsese la nişte rude în Oltenia, iar noi fusesem încredinţaţi celor doi să ne aducă acasă cu bine.

Participasem la o ‘masă rotundă’ provocată de apariţia unei cărţi de-a mele, nu mai ştiu care. Întâlnirea avusese loc la aşezământul monahal, deoarece ne fusese gazdă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, Episcopul vicar al Eparhiei Vâlcea, fostul meu student, el însuşi dialogant î n comentarii.

Mâncasem în aer liber, pe o terasă cu vedere amplă asupra peisajului verde cenuşiu, nişte ciorbă de urzici, cu hrean sau muştar, după gust, o plăcintă de post – să fi fost cu spanac? -, iar, în final, o colivă zemoasă cu bobul rămas crocant şi cu miros de vanilie şi cuişoare, dulce după visul cerului gurii. Pentru imprimare se pregătise salonul alăturat, să fim asiguraţi de linişte deplină.

Voiajul înapoi se făcea, aşadar, de către nişte inşi satisfăcuţi din toate punctele de vedere. Pe deasupra, propusesem să luăm o pauză în dreptul unei mustării cu o grădină ispititoare, ornată cu frunze de porumb, stuf, oale populare smălţuite, ulcele, ştiuleţi uscaţi, ştergare vioi colorate, unde am tratat toată lumea.

Când ne-am apropiat de Bucureşti, începuse a se întuneca. În autoturism era cald. Legănatul roţilor pe asfalt odihnea. Invitatul Radiodifuziunii şi cu mine, osteniţi de prea îndelungată vorbărie doar între noi doi, mistuiam cu bucurie un răgaz de tăcere.

Ne simţeam bine, de parcă ne-am fi învins reţinerea ce ne pecetluia pururea purtarea amândurora, din pricina unei timidităţi anevoie de învins, oricât de deseori ne-am fi văzut şi am fi schimbat opinii, nădejdi, veşti.

Revedeam în memorie scenele evocate de dumnealui, din tinereţea sa deloc amuzantă, cu obligaţiile ei de a face faţă unor munci pentru care nu fusese pregătit, prestate de-a dreptul sub cer şi nu sub apărarea vreunui coperiş, pe vreme bună sau rea, pe şantiere. În contrast, serile era musafirul unor familii de granguri ai momentului, ce-i căutau prezenţa, ca pe o decoraţie rafinat intelectuală a faunei invitate, cu care se mândreau, aşa cum ar fi făcut-o şi dacă în locul său ar fi evoluat sub tavan, la trapez, un echilibrist în pericol de moarte.

– Necazurile dumneavoastră mi-au adus în minte un proiect de roman pe care n-am găsit niciodată timpul să-l isprăvesc după ce am pus pe hârtie primele o sută douăzeci şi cinci de pagini… , i-am încredinţat, pe jumătate pentru mine, fiindcă nu eram suficient de intimi ca să-l plictisesc cu proiectele mele literare, când nu apucasem să-i pomenesc fapte de viaţă mult mai însemnate. Personajul este proiectat în ‘aventura’ vieţii lui, datorită unor relaţii sociale de tipul celor întâlnite de domnia voastră în acea perioadă. Descoperise careva din lumea sus-pusă că, pe lângă cariera de metodist la o casă de cultură, avea un hobby neobişnuit: se specializase în chestiuni armeneşti.

În trei cuvinte l-am pus la curent cu vizita mea în Armenia sovietică şi cu eseul “Civilizaţia armenilor” pe care îl publicasem, cu vechimea bisericilor durate din prisme sau cuburi de piatră al căror prag îl călcasem, cu atmosfera roşietică a peisajului montan, dar şi a oraşelor cu clădiri ridicate din tuf vulcanic, cu istoria zbuciumată a acestui neam, ce mă atrăsese atât de mult către el.

I-am împărtăşit intenţia surdă, de regăsit în fiece pagină a cărţii citate, de a da o pildă poporului român privitor la felul cum un neam îşi poate iubi cultura şi cum trebuie s-o apere în timpuri de restrişte, punând-o mai presus de existenţa personală. Era un exemplu necesar şi o stimulare obligatorie din partea unui scriitor, a unui pedagog al concetăţenilor săi, ceea ce se impune a deveni orice literat atunci când ţara lui are nevoie de fiece forţă particulară pentru a se menţine pe linia de plutire.

Această atitudine de încurajare a iubirii conaţionalilor mei faţă de ţara mumă aş fi prelungit-o şi în respectivul roman, ambele scrieri constituind un prilej unic de educaţie patriotică făcută pe sub mână, singura modalitate în acele timpuri de a participa la întărirea sentimentelor naţionaliste fără a fi deconspirat.

Constatam că, prin singularitatea temei abordate, cucerisem atenţia fiului lui Şerban Cioculescu, un prea mare politicos pentru a refuza antamarea oricărei convorbiri propuse lui, dar un cărturar nu mai puţin familiarizat cu orice subiect de discuţie am fi abordat împreună, ceea ce conferea conversaţiei mele o reţinere, ca să n-o numesc sugrumare, datorată temerii că m-aş fi înfăţişat mereu rămas în urma a ce se aştepta să audă.

Ne cunoşteam de mult, fără a fi depăşit salutul respectuos oferit între dânşii de inşii ce frecventează aceleaşi medii. L-am căutat după Revoluţia din ’89, să-i mulţumesc pentru o recenzie radiodifuzată, la volumul meu: “Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste” , o recenzie ce mă onora cu larga sa înţelegere. Ulterior, m-a sprijinit cu multe alte cronici, prefeţe, participări la varii ‘mese rotunde’, făcându-mă să simt în sensibilitatea, subtilitatea şi precizia de diagnostic a condeiului său un reazim puternic într-o lume cu alte preocupări decât stilul şi darurile firave ale unui povestitor dintr-o tagmă ce se rărea văzând cu ochii.

– Era poftit să susţină serile de ‘culturalizare de salon’, prin conferinţe, ilustrate cu diapozitive pentru realizarea cărora primea bani (cu măsură, fiindu-i recomandat să mai pună la cheltuială şi casa de cultură unde lucra!) chiar de la gazdele acelor întruniri, cu discuri sau casete muzicale. Chemat cu scopul de a completa golurile în materie de informaţii culturale ale participanţilor, el răspundea nevoii lor de a-şi îmbogăţi cu ceva puţinătatea preocupărilor cu care se confruntau toţi acei anoşti şi nesemnificativi conducători ai ţării şi profitori de mâna a doua.

Conlocutorul meu se desmeticise pe de-a-ntregul din amorţeala ce ne cuprinsese odată cu învăluirea noastră în întuneric şi se încălzise la auzul temei romanului. Nu ştiu în ce măsură ea îl interesa, ori evocarea propriilor sale oscilaţii într-o lume de care pregătirea personală, buna creştere, cultura, îl despărţeau definitiv, dar care lume îi oferea, totuşi, o salvare momentană din scalda în noroi a canonului cotidian impus de servici şi de mediul subuman nutrit de acesta. Mi se păru că, oricum, fără a fi fost în intenţia mea atunci când concepusem romanul, izbutisem să-l fac să acopere bună parte din experienţa multor intelectuali tineri luaţi sub obroc de noua protipendadă, în calitate de măscărici, profesori şi meditatori particulari, iniţiatori în cultura veche şi contemporană ce o atrăgea, spre deosebire de mai vechea generaţie comunistă care se lăcomise doar să-şi arate părţile intime, la ospeţe pantagruelice, şi să îşi verse, de-a-n picioarelea pe masă, udul peste platourile comune cu mâncăruri supersofisticate, virtuozitate în care se pare că excela Gh. Gheorghiu-Dej.

– Într-o seară fu invitată şi o personalitate mai răsărită, cu puteri mai mari decât restul ipochimenilor. Îl ascultase pe vorbitor dusă pe gânduri. La încheierea conferinţei, atunci când reuniunea se preschimbă într-o beţie pe cinste, cu cele mai puternice alcooluri occidentale şi imperialiste, omul zilei, încărunţit înainte de vreme, îl trase de-o parte pe cuvântător, îl felicită, şi-i arătă o simpatie ce ar fi putut prevesti şi o lovitură neaşteptată sub centură (gândi cel în cauză). În cele din urmă, fără vreo pregătire elaborată, îl invită să-l caute telefonic, arătându-se chiar mai insistent într-această solicitare decât s-ar fi aşteptat celălalt şi izgonindu-i temerile nemotivate, dar atât de fireşti, cu cât mai absurde, la membrii clasei sale sociale. Se vădea o nevoie arzătoare ce-l rodea pe personajul puterii, cu coamă ondulată, de a schimba o vorbă anume cu declasatul devenind o dată pe săptămână sau pe lună omul zilei pentru câteva ceasuri, în alternare cu scamatori, cântăreţi de melodii cu text deocheat, cupluri de dansatori aproape goi şi… scormonitori după bancuri – culmea! … politice.

Am constatat că ne apropiam de Bucureşti vertiginos şi n-aş fi vrut să pierd şansa de a-mi duce nararea până la capăt, prilejul acelei seri putându-mi deveni stimul pentru reluarea scrierii romanului devenit brusc drag sufletului meu, după ce uitasem de el timp de cel puţin un deceniu. Aşa că mă grăbii.

– Armenologul amator fu luat prin surprindere când i se făcură nişte confesiuni cam ridicole, însă nu mai puţin sincere şi trăite cu o durere stăpânită. Într-o mahala a Bucureştilor de odinioară copilăriseră la distanţă de câteva case gazda sa şi cu o fetiţă dintr-o familie armenească. Îi apropia sărăcia comună părinţilor, setea de carte şi deschiderea vârstei îngăduind sau chemând, dacă vreţi, idila nevinovată. Anii trecând, sentimentul lipsit de temelia conştiinţei începu să se definească mai precis, să devină preocupare mai ales atunci când cei doi nu se puteau vedea, să le bântuie ceasul adormirii. Odată ajunşi în pragul unei mărturisiri privitoare la o copilărească încredere că nu se vor mai despărţi niciodată, părinţii fetei prinseră ocazia (jalnică, dar ei n-o ştiau…) oferită armenilor din România de a se naturaliza în Uniunea Sovietică, între ai lor. Cu vreo doi-trei ani în urmă faţă de clipa când avusese loc întâlnirea dintre omul de stat şi armenologul amator, amintirea fetiţei fu zgândărită, prin faptul că, într-un jurnal de actualităţi cinematografic, o văzu la o şedinţă a Academiei Republicii Sovietice Armenia, prezentându-şi o mare descoperire arheologică. Despre prezentul femeii omul nostru nu ştia nimic altceva.

Nu pricepeam ce se petrecea, căci automobilul renunţă pe neaşteptate la drumul direct către centru şi o apucă pe o cale de ocol, probabil pe şoseaua de centură, mi-am spus. Dar nu asta mă frământa atunci. Întârzierea, pe care nu o înţelegeam, îmi înlesnea isprăvirea povestirii.

– Insul era văduv şi nu avea profilul psihologic uzual al stăpânilor societăţii comuniste: era un ins serios, doritor de iubire şi respectând-o. În căsnicie căuta echilibrul care să-i îngăduie a-şi face suportabilă viaţa vizibilă, deloc de invidiat căci, pe măsură ce a urcat în ierarhie, el a devenit tot mai conştient că se găsea pe buza greşită a şanţului luptei de clasă. De când o revăzuse, pe ecran, pe plăpânda oacheşă ce-i umpluse visările copilăriei, nu mai găsea satisfacţie niciunde şi-i intrase în cap că era cu adevărat îndrăgostit fără scăpare de dumneaei şi că numai prin dânsa putea atinge şi el fericirea iubirii, căci de la ‘tovarăşa’ cu care-şi împărţise patul searbăd până la moartea-i tragică pe cel al spitalului de oncologie nu izbutise să smulgă alta decât spaima de turnătoria săvârşită cu girul idealului unei societăţi nerespectate de nimeni, mai ales de aceia în numele căreia se sacrificau vieţile omeneşti iraţional şi în băi de sânge producătoare de vomă, chiar şi ale rudelor cele mai apropiate.

‘Ah, acuma m-am dumirit… Îl conduce mai întâi pe tehnician acasă. Are altă înţelegere pentru el. Ei se scoală la aceeaşi oră dimineaţa, pentru a semna condica. Noi rămânem pentru ei doi ‘cei cu bani câştigaţi fără efort, cărora până şi maşini li se pun la dispoziţie, deşi nu este nimic de capul lor…! Nişte clănţăi radiodifuzaţi…” mi-am părăsit câteva momente spaţiul naraţiunii, pentru a înţelege, totuşi, cele ce se petreceau cu noi care ne depărtam tot mai mult de drumul către locuinţa criticului literar, ce urma să fie depus cel dintâi acasă.

– Nu găsea motiv oficial pentru a fi trimis în Armenia Sovietică, să-şi caute iubita, fără ştirea nimănui. Pe de altă parte, nici nu voia să tabere peste dânsa înainte de a cunoaşte amănunţit ce viaţă avea, cine devenise, dacă el însemna pentru ea acelaşi lucru ca şi dumneaei pentru el. Metodistului de casă de cultură i se găsise un rol de spion blajin, dar şi de pregătitor al unei “nunţi necesare”, cum ar spune Ion Barbu. Reprezentantul nobleţii de partid dăduse peste omul ideal pentru misia ce intenţiona să i-o încredinţeze: individul lipsit de apărare, doritor să se bucure şi el puţin de viaţă, delicat, pregătit să descifreze sufletele, apt să schimbe o vorbă cu o fiinţă superioară, cum era arheologul femeie academician din Erevan. Avea să-i ofere o bursă de studiu ce să-l poată menţine în apropierea ei. Conferenţiarul de salon găsea astfel prilejul de a se informa la faţa locului asupra lucrurilor ce-l preocupau mai presus de orice, iar propria sa formare urma să se facă în preajma persoanei care-l interesa cel mai mult pe sponsorul său, creându-se astfel o intimitate de muncă ce să-i dezvăluie secretele ei extraprofesionale.

Nu ştiam dacă istorisirea mea, făcută pe marginea unei cărţi inexistente, săvârşise minunea; cert este că domnul Barbu Cioculescu se dovedea mai încălzit decât de tot ce citise din cât publicasem până atunci. Asta mă încuraja foarte să las orice alt plan de lucru şi să transform proiectul meu într-un roman adevărat. Mai constituia şi o repoziţionare a domniei sale faţă de cele scrise de mine până atunci, deloc avantajoasă pentru subsemnatul. M-am străduit a face un efort ce mă costă destul, pentru a-mi alunga amărăciunea stârnită de ultima constatare.

– Nu încăpea nici o ezitare pentru omul nostru. Cu un rânjet oarecum vindicativ, tăinuit în adâncul pieptului şi bine ţinut sub cheie, ceva în spiritul zisei: ‘Lasă să sufere şi el niţel ca un om de rând…’, combinat cu: ‘A venit ziua să fiu şi eu unul dintre profitori, nu numai gâsca de jumulit a găştii…’, metodistul acceptă, neuitând să solicite o acoperire desăvârşită a situaţiei sale bugetar-profesionale, să nu cumva să aibă surpriza ca, la întoarcere, să i se reţină salariul pe timpul cât absenta, ori – şi mai rău! – să-şi fi pierdut cumva postul în favoarea unui intrigant cu pile mai active în acea perioadă decât ale lui, care şi uitaseră că le revenea să-l susţină într-o slujbă ce nu folosea nimănui, dar care, în schimb, reprezenta pentru el capra râioasă de muls pentru laptele acru cel de toate zilele.

În sfârşit, şoferul socoti că meritau şi ei, cei din spate, o explicaţie asupra celor hotărâte la volan: – “Îl ducem pe dumnealui mai întâi, pentru că e mai aproape de unde ne aflăm…” le aruncă întorcând niţel capul, după ce străbătuse, vorba aceea, România în lat pentru a micşora distanţa faţă de destinaţia pomenită, adică de casa tehnicianului.

– Prima grijă după descoperirea localului Securităţii, a reşedinţei Patriarhului întregii Rusii, după zborul lângă geamul acoperit cu placaj, după cunoaşterea vieţii de noapte a aeroportului din Erevean şi după ce se cază la hotelul “Armenia”, bine cunoscut şi de mine, a fost să afle numărul de telefon unde o putea contacta pe doamna academician, urmând să-i ceară sfaturi privitoare la felul cum şi-ar fi putut folosi bursa pentru a învăţa cât mai multe despre arheologia armenească, în vederea punerii la punct a unui curs universitar ţintind la informarea studenţilor bucureşteni asupra acesteia.

Nu mică îi fu mirarea să constate cât de puternică armă era a se fi recomandat ca venind din România. De cum se eliberă dintr-o şedinţă, femeia îl sună personal – aşa cum o păţisem şi eu cu Sanctitatea Sa – şi metodistul avu aceleaşi gânduri ca şi mine privind modestia necesară oamenilor mari. Însă, în loc să i se fi propus o bursă de studiu în Italia, lângă Veneţia, ceea ce el ar fi primit fără nici o ezitare, metodistul fu reţinut alături de femeia mult visată de omul puterii.

Oricât de mari fuseseră eforturile conducătorului auto de a ne rătăci cât mai departe de casele noastre, de data aceasta era evident că nu mai avea ce face împotrivă-ne. După ce-şi depusese colegul, se apropia fulgerător de Cotroceni, unde se afla reşedinţa istoricului literar. Astfel încât am fost dator, dacă voiam să las o amintire cât de cât bună colegului meu de călătorie, să închei degrabă nararea.

– După trei luni de intimitate intelectuală, de împărtăşire a tuturor bucuriilor ce ţi le poate oferi munca în comun, atunci când metodistul era aproape îndrăgostit de femeia mai în vârstă cu aproximativ zece ani, dar mai tânără decât oricare alta, datorită entuziasmului ei permanent pentru tot ce era frumos, drept, adevărat, sosi şi clipa despărţirii. Aceasta avu loc în cabinetul ei.

Totuşi, a doua zi dimineaţă, înainte de a o conduce pe un şantier, automobilul Academiei trase încă o dată în faţa intrării hotelului “Armenia” şi omul de la volan îl sună în cameră, de la recepţie, rugându-l să coboare.

Savanta rezervase acel ceas matinal pentru a-i înmâna un dar surpriză. După aceasta, se pregăti să-i strângă mâna în condiţii mai lejere. Spuse o vorbă şoferului; bărbatul îndată îi aduse din port-bagaj două cârje de aluminiu şi o ajută să descindă, susţinută de ele, din limuzina oficială.

În respectiva clipă, metodistul îşi dădu seama că încă nu o văzuse vreodată decât şezând în cabinet, înapoia biroului, sau pe canapeaua dindărăt a automobilului. Pentru prima oară, atunci când ochii lui îi trădaseră simţămintele de adânc ataşament faţă de ea şi melancolia de a o părăsi pentru totdeauna, i se arătase în nuditatea situaţiei sale dramatice, tăinuită până în acea clipă cu o cochetărie disperată, a unui handicap locomotor.