4. Un om, noaptea, la usa

Am încercat, în repetate rânduri, să obţin făgăduinţa domnului Corneliu Coposu de a-şi sacrifica un ceas – două pentru mine, deoarece aveam intenţia să scriu despre domnia sa. Programul încărcat îl împiedica să-mi dea un răspuns precis. L-am întâlnit pe neaşteptate la o onomastică. Gazda, săritoare foarte, cunoscându-mi vechiul of, a făcut în aşa fel, încât să rămân singur cu persoana care mă interesa.

Exasperat de aşteptarea unui cuvânt de acceptare după atâtea luni irosite, am lărgit la maximum evantaiul posibilităţilor, aruncând cu acel prilej nada:

– Mă trezesc la 4 dimineaţa!

Distinsul meu conlocutor, om vesel – ceea ce nu ştiam despre dumnealui -, mi-a răspuns, de parcă ar fi jucat ping-pong cu mine, scurt, iute şi răpindu-mi şansa să mai prind mingea:

– Tot nu ne putem vedea. La 4 dimineaţa eu abia mă culc.

Schimbul acesta de replici îi aminti de o întâmplare petrecută la o oră la fel de neobişnuită pentru vizite, păţanie cu adevărat ieşită din comun.

– În 31 martie 1990, pe la ceasurile 2 dinspre zi, mă aflam la masa de scris. Deodată, a sunat careva la uşa de la stradă. M-am gândit că era o farsă. Nu m-am grăbit să las stiloul din mână. Ţârâitul clopoţelului s-a făcut iarăşi auzit. M-am desprins anevoie din preocupările mele, m-am ridicat şi am deschis. În faţa mea, un bărbat matur, necunoscut, prezentabil. “Domnule Coposu – mi s-a adresat politicos, deci pe mine mă căuta -, aş vrea să vă comunic un lucru ce v-ar putea interesa.” – “Poftiţi – l-am îndemnat -, intraţi.” Tocmai a trecut pragul şi a împins uşa îndărătul său, că l-am văzut ridicându-şi ambele braţe-n sus, de parcă l-aş fi ameninţat cu pistolul şi voia să mă convingă că se preda de bună voie.

Domnul Corneliu Coposu, al cărui haz – aşa cum am menţionat – nu-l cunoşteam, l-a întrebat pe străin asupra rostului acestui gest. Reacţia intrusului a fost insistentă şi umilă: “Vă rog să mă percheziţionaţi. Poate că am vreo armă, un microfon.” – “Nu am obiceiul să-mi controlez oaspeţii. De altfel, casa asta a mea bănuiesc că-i plină de microfoane.” Privindu-l mai bine, stăpânul casei a adăugat: “Cred că nu vă cunosc.” – “Sunt colonel de Securitate!” – a răsunat prezentarea. “Tot nu vă inspir bănuieli?” – “Nu! Am avut de-a face cu nenumăraţi colonei de Securitate. Am fost anchetat de sute de ori. Aş dori, însă, să aflu obiectul vizitei dumneavoastră.” – “Să ştiţi – a continuat musafirul – că v-am spus adevărul: sunt colonel de Securitate. Pensionat în 1986, rechemat în serviciu în 1990. Am lucrat în contra-informaţii. Dar sunt un bun român şi n-am crezut niciodată în comunism. Am ezitat, întrebându-mă dacă e bine să vin la dumneavoastră. Până la urmă, am socotit că am datoria morală să vă avertizez de planul care se pregăteşte în vederea alegerilor viitoare. Vreau să vă comunic rezultatele lor.” – “Le ştiţi de pe acum?” – “Nu le ştiu, însă aceia care le organizează au elaborat un plan a cărui schiţă v-am adus-o, pentru a fi prevenit.” Vizitatorul nepoftit a continuat: “Iată rezultatul alegerilor din mai!” – îl cita mai departe domnul Coposu.

– A depus în faţa mea, mi-a explicat naratorul neaşteptata întâmplare, o hârtie cu nişte cifre. Din privirea omului, mi-am dat seama că nu era vorba de o glumă.

Ascultând istorisirea alertă, mi-a venit în minte un film american de pe vremuri, intitulat S-a întâmplat mâine . Era vorba în el despre redactorul-şef al unui ziar, căruia spiritul unui prieten decedat îi comunica din ajun evenimentele care urmau să aibă loc în ziua următoare, pentru ca gazeta unde lucrase el însuşi să fie prima care să le aducă la cunoştinţa cititorilor.

Pe ecranul minţii mi se proiectă un colţ al restaurantului “Continental”. Pe tencuială sta scrisă, neglijent, în cărbune, o lozincă din timpul Revoluţiei: Jos fantomele comuniste ! Dacă una dintre acestea cumva participase la elaborarea rezultatelor antedatate pomenite? Sau nu una, o cohortă, o legiune, un iad întreg.?!

“Nu pot crede că.” – îşi arătase îndoiala izvorâtă din deschiderea faţă de semen; vorbise mai mult pentru sine, decât ca să-l fi auzit oaspetele său de pe la cântatul cocoşilor. Repetându-şi ezitarea de atunci şi pentru mine, îşi prelua intonaţia de odinioară, a omului pus în încurcătură de faptul că fusese pomenită de faţă cu dumnealui o faptă dintre acelea calificabile cu: “Aşa ceva nu se poate, nu se face.” – “Să credeţi” – încerca celălalt să-i întărească prea slaba convingere. De bună seamă, gazda se străduia să-şi stăpânească muşchii faciali; îi dădeau de lucru. Pripita judecare a trăsăturilor patriotului care risca destule deconspirând manevrele şefilor săi nu-i permitea să-i pună sub semnul dubiului afirmaţia. Dar ceva din suflet, buna-cuviinţă însămânţată în sine din naştere, politeţea ce-l îndemna să acorde credit oricui, până la proba contrarie, îl rodeau. Nădăjduia să nu iasă la suprafaţă frământările sale. Fără să evoce atunci anume declaraţiile pompoase ale acelora care puseseră mâna pe putere, pasămite taman pentru a organiza alegeri libere, drepte, curate, cinstite, căzuse şi el, într-un fel, pradă momelilor lor propagandistice.

Doar nu era să-mi recunoască mie domnul Coposu atari subţiri stări de spirit – nu. Dar le bănuiam încă prezente îndărătul frunţii sale. Şi de aceea îl iubeam şi mai tare: era om, om cumsecade, om de cuvânt, om al respectului faţă de oameni. “Să credeţi” – reluă celălalt. “Nu e joacă. Rezultatele pe care le aveţi în faţa ochilor au fost notate de către factorii de decizie din ţara aceasta. Păstraţi nota şi veţi avea prilejul s-o verificaţi când se vor comunica rezultatele alegerilor.”

Colonelul anonim (pentru mine, căci domnului Corneliu Coposu îi arătase legitimaţia de serviciu) era o fiinţă de onoare. A plecat cu conştiinţa datoriei împlinite. Lista predată preşedintelui naţional-ţărăniştilor, pe care l-a socotit demn de avertizare cu privire la manevrele din umbră ce ameninţau democraţia la alegerile din mai 1990, avea următorul cuprins:

FSN 74%

UDMR 8%

PNL 6%

MER şi PER 5%

Romii 4%

PNŢ-CD 3%

Independenţi 0

– Rezultatele alegerilor din 20 mai, m-a atenţionat domnul Coposu, s-au deosebit foarte puţin de acest consemn. Romii nu şi-au realizat programarea. La voturile UDMR-ului, poate şi ale PNL-ului, nu s-a “umblat”. Cred că pe listă, pe lângă preferaţi, figurează şi privilegiaţi. prin calcul. Este evident că s-a urmărit demonetizarea Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat.

Mă gândeam la soarta acestui partid care a realizat Întregirea Neamului şi tratativele pentru ieşirea României din al doilea război mondial, partid ale cărui sufragii “acordate” de regim, la alegeri, reprezintă mai puţin de jumătate din numărul aderenţilor săi la data de 20 mai 1990.

– Ce aţi făcut cu lista, domnule Coposu? Aţi publicat-o? Aţi protestat? Aţi dezvăluit ce se pregătea?

– Nu. Am arătat-o doar. N-am crezut în seriozitatea ei.

Mă pun în situaţia domniei sale. Într-adevăr, cum să-ţi închipui că numai la trei luni după Revoluţia din Decembrie, se va reedita tocmai scenariul alegerilor din noiembrie 1946, prin care s-a instaurat o dictatură de aproape o jumătate de secol?! Cum să-ţi bănuieşti adversarii politici de atâta lipsă de loialitate? Eventual, cum să nu te temi de o provocare, cu osebire când dezvăluitorul se şi recomandase ca lucrând pentru Securitate? Chiar dacă impresia lăsată îi era favorabilă; ba cu atât mai mult. Aceia care l-ar fi putut trimite ştiau că domnul Coposu era departe de a fi fost un începător; aşadar, era cazul să-l fi dat pe mâna unui maestru într-ale disimulării.

Îmi admir conlocutorul cu atât mai mult, cu cât nu i-a fost frică de înşelăciune. În cei şaptesprezece ani şi jumătate de detenţie, dintre care ultimii opt – de izolare exterminatorie, atât de traumatizantă, încât victima ei, la capătul acesteia, uitase să vorbească – şi în cei doi ani suplimentari de domiciliu obligatoriu, torţionarii n-au izbutit să-i sufoce încrederea în oameni, în dragostea lor de cinste şi de bine, în structura lor sufletească de slujitori ai demnităţii şi ai drepturilor omului.

În numai patru ani de detenţie, mie mi-a fost răpită orice încredere în semeni. A întâlni personalităţi ca domnul Corneliu Coposu simt că mi-ar putea-o reclădi în suflet. Şi ce nevoie avem cu toţii să ne bizuim din nou pe caracterele acelora care ne conduc vieţile, ne asigură hrana, ne vor prosperitatea, luptă pentru dreptul nostru la libertatea de opinie, de mişcare, de cuvântare, ne apără de mizerie, de corupţia atât de înrădăcinată în viciul pământului nostru, de hoţia oficializată, de minciuna dogmatizată, de dictatură şi de mafia ei.

Am ajuns cu discuţia la pricinile pierderii alegerilor, la calomniere, ameninţare, la întoarcerea lor pe dos din pornire, prin violenţă, dezinformare şi la măsluirea rezultatelor.

Domnul Corneliu Coposu m-a lămurit că, din douăzeci de întruniri electorale, programate pentru campania premergătoare confruntării populaţiei cu urnele, nu a putut realiza decât trei.

– Eram obligaţi să anunţăm traseul şi orarul stabilit. Pasămite, pentru a ni se asigura securitatea şi condiţiile propice reuniunilor. Cu jumătate de ceas înainte de sosirea noastră, un autocamion şi un tractor cu remorcă, înţesate cu bătăuşi, ne întâmpinau în comună.

– Cine erau? Doar nu avem încă batalioane de bătăuşi pregătite în toate colţurile ţării, pentru orice ocazie s-ar ivi. Sau n-o fi vorba despre cei eliberaţi din temniţe, cu decretul acela…?

– Exact. Scoşi din închisori, prin decret de graţiere, anume pentru campania electorală. Era limpede: toţi erau tunşi. Nu cred că a interesat pe careva fapta pentru care fuseseră condamnaţi – omor, hoţie, tâlhărie sau cine ştie ce alt delict. Dezbrăcaţi de zeghe, au apărut “în civil”, în costume identice, de doc cenuşiu; mulţi ţigani alături de ei. Am auzit că “operaţia” era plătită cu un salariu lunar de 5.000 de lei de ins. Înarmaţi cu bâte, rude şi securi, ne aşteptau în tot locul. Când apăream, ne întâmpinau cu: “Dacă nu vă-ntoarceţi de unde aţi venit, vă omorâm!” Sătenii localnici nici nu apucau să afle ce se petrecea la marginea aşezărilor lor. Am avut, în timpul campaniei electorale, doi morţi; o sută şaizeci şi şapte de grav răniţi spitalizaţi; peste patru mii de oameni maltrataţi. Au fost distruse o sută şaizeci şi opt de sedii ale partidului. Mii de alegători înfricoşaţi s-au ascuns, în ziua votării, de groaza ameninţărilor.

– O campanie electorală fără precedent.

Ce erau să facă naţional-ţărăniştii? Să contra-atace? Să-şi asume riscul unui război civil? România a preţuit mai mult, în cugetul lor, decât dreptul de a lămuri oamenii care urmau să voteze. Nădăjduiau că bunul simţ şi omenia românului vor triumfa, că cetăţenii ţării vor pricepe adevărul din constatarea celor ce se petreceau. Erau fapte dincolo de orice limită admisibilă. Naţional-ţărăniştii credeau că românii îşi vor apăra viitorul, că vor distinge răul de bine.

– Deci nu v-aţi putut întâlni cu electoratul. – am bănuit.

– Ba da. De trei ori. Seara târziu. Când inşii din “echipele de şoc” erau atât de turmentaţi de băutura ce li se oferea din abundenţă de către oficialităţi, pentru “menţinerea moralului”, încât nu mai erau în stare să se mişte. Până şi două maşini ale poliţiei, care ne însoţeau în vederea “pazei” noastre, au fost distruse de excesul de zel al angajaţilor. Ce să mai vorbesc de ameninţări, de agresiuni, bombardamente cu bolovani.

– Cel puţin, poliţiştii aceia au dobândit convingeri naţional-ţărăniste de nezdruncinat, surâd fără tragere de inimă. Cu adevărat victime ale datoriei. În valul bălos de propagandă ce s-a revărsat peste România, ei, săracii, au fost printre puţinii martori cinstiţi care s-au convins, pe propria lor piele, asupra metodelor “democratice originale” ale noii vechi puteri. (Deşi mai curând cred că victimele dintre poliţişti au fost negociate cu sloboziţii din gherle, satisfacţia de a-i “mardi” pe oamenii legii – care lege?! – constituind “preţul” suplimentar solicitat pentru a-şi ţine dumnealor gura asupra rolului jucat de ei în “stabilizarea ţării”.)