2. Un memorialist elegant si sobru: Viorel Gheorghita

“O anumită sfială a mărturisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi” (p. 7), îşi avertizează Viorel Gheorghiţă cititorul în: “ET EGO. Sărata. Piteşti – Gherla – Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele“[Timişoara; Editura Marineasa; 1994]. Totuşi, faptul că “ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi (e vorba despre repetate afirmaţii în acest sens ale lui Gabriel Liiceanu şi ale altora; n. n.), tăcerea victimelor fiind explicată prin ea”(p. 9), Viorel Gheorghiţă purcede la înşiruirea amintirilor, nu ca o  mărturie, ci ca o mărturisire. Însă aduce o precizare ce priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare”(p. 10). Aceasta este imaginea in nuce a celor ce se vor desfăşura în continuare şi explicarea extinderii amintirilor de temniţă în trecut, cu existenţa vieţii autorului de la începuturile ei. Avem de-a face, deci, cu o autobiografie în înţelesul normal al cuvântului.

Pentru o mai clară ordonare a faptelor şi evenimentelor, memorialistul îşi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristică sau spaţială, ori măcar părţi ale acestor capitole. De pildă, cel dintâi începe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua naşterii sale, excelent simbol al tuturor răstignirilor câte urmează a ne fi comunicate. La acea dată tatăl lui avea 22 ani şi era încorporat; mama – 24; şi mai sta agăţată de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci în vârstă de 2 ani. Urmau să se mai nască în casa de lemn în formă de L, din centrul Gurahonţului: Ştefan şi Florica. Părinţii tatei, cu care convieţuia familia, fiind baptişti, nunta lui cu o ortodoxă care nu şi-a lepădat religia fu socotită de dânşii afront personal.

Autorul, după ce a explicat pe larg că nu îi stă în fire să vorbească despre sine, când trece la lucru, în faţa colii de hârtie, o face cu har, cu plăcere şi cu talent literar, cu blândeţe, cu răbdare, cu satisfacţia oferită de cuvântul cuprinzător şi potrivit, găsind ritmul frazei cel mai grăitor minţii şi sufletului nostru, pentru a izbuti să ajungem la atmosfera evocată în scriere şi la ideile sale. Din următoarele, desprindem atât o viziune asupra vieţii în familia lui, cât şi una asupra formării celui mic, precum şi alta asupra tradiţiilor gurahonţene în mijlocul cărora se ridica. Ne aflăm sâmbetele seara, “cu scăldatul în faţa jarului din soba de tuci, cu uşa deschisă, (…cu mirosul) de sarmale, de cartofi copţi în coajă, de castane, coapte şi ele. O agitaţie aparte, alta decât aceea de peste săptămână, se potolea treptat, pentru a face loc zilei de odihnă, pentru a face loc sărbătorii. Nu-i înţelegeam sensul. Lecturile bunicii, cu voce tare, din Biblie, mă fascinau, nu însă ca texte sacre, ci ca simple istorisiri, ca simple poveşti. Pacea, în schimb, cobora în sufletul meu, de pretutindeni, ca o harismă a însăşi sărbătorii. Şi această pace ce, pe măsura trecerii anilor, se subţia continuu, era de natură să împrumute, nu doar fiinţelor, fiinţei mele, ci tuturor lucrurilor, un plus de candoare. Sâmbătă seara, după ce, îmbăiat, îmbrăcam cămaşa de cânepă şi bumbac, ţesută de mama, lumina lămpii cu petrol mi se părea mai calmă, pereţii încăperii, mai albi, fulgii de zăpadă, întrezăriţi printre perdelele ferestrei, mai fascinanţi, mai uşori. Mă bucura sărbătoarea, fără ca totuşi să fiu un prunc credincios, un stăpânit de fervori, poate pentru faptul că religioşi, din cale afară, nu-mi erau nici părinţii. Obiceiurile erau respectate. Lipsea în schimb zelul. Grija zilei de mâine nu lăsa prea mult loc pentru cele duhovniceşti. Sau, poate e mai exact a spune că, această grijă, ce acoperea deopotrivă şi pădurea şi holdele şi animalele şi oamenii casei, avea ea însăşi, în sinea ei, o mare doză de spiritualitate şi sacru. Între supranatural şi firesc nu existau limite, nici spaţiu de manevră, nici timp de târguială. Soarele era sfânt, fărâmitura de pâine era sfântă, răsuflarea boului, la fel. Sărbătorile nu făceau altceva decât să reîmprospăteze sfinţenia aceasta cvasigenerală, sfinţenia întregului cosmos. Natura sfinţită prin om? Omul sfinţit prin natură? Cine să ştie? Ce ştiu e faptul că, de Bobotează, praznic împărătesc, prin sau cu nimic mai prejos  decât cel al Naşterii sau Învierii, în ajun, era aşteptat preotul. Bunica îşi căuta refugiu pe la fraţi. Preotul, crâsnicul şi cântăreţii ajungeau, de obicei, înspre seară. Casa era proaspătă, noi eram primeniţi, focul, în sobă, jucăuş de-a dreptul. Pe masă, darurile pentru preot, cinarul pentru noi, adică un colac mare, cu un ou răscopt la mijloc şi cu un număr de coarne, egal cu numărul vitelor din grajd, pe de margini. După sfinţire, aceste coarne erau tăiate de mama şi împărţite animalelor, ca un fel de cuminecătură. Era atât de puternică legatura om-animal, încât tata nu a conceput să vândă, sub nici un motiv şi în nici o împrejurare, vreunul din animalele lui măcelarilor, un asemenea gest echivalând pentru el o omucidere”(p. 13-14).

Din acest stil meditativ-confesiv, suntem adânciţi într-unul colorat, cu o frază la fel de amplă în respiraţie, panoramic, potrivit mulţimii adunate a doua zi, la început de săptămână.

“Lunea, zi de piaţă, nu mai vorbesc de târgurile zise de ţară, satul devenea literalmente neîncăpător. Limbajul nearticulat al animalelor de tot felul aduse spre vânzare, clincătul clopoţeilor de pe harnaşamentele cailor prinşi la căruţe, cântecul tânguitor al câte unui cerşetor, forfota mulţimii, belşugul produselor, mirosul de pâine proaspătă şi friptură, de ardei gras, de busuioc şi canapăr, şi mai presus de toate preumblarea visătoare a tinerilor, băieţi şi fete, în haine de sărbătoare, se îngemănau, de fiecare dată într-un spectacol unic, un fel de paradă. Componenta strict economică a manifestării era vădit subordonată celei sărbătoreşti. Prilej de destindere, prilej de cunoaştere, prilej de satisfacere a unor dorinţe difuze, a unor orgolii nevinovate, a unor patimi politice chiar. În mod precumpănitor, panorama era ţărănească. Nu lipseau însă nici domnii: învăţători şi preoţi, notari şi doctori, studenţi şi elevi, o lume oarecum paralelă, cu trăsături distincte, preocupată de salvgardarea statutului propriu. Locul de întâlnire al domnilor era Casina; al domnişoarelor şi domnişorilor, casa vreunui elev, sau student, din sat”(p. 16-17).

Influenţei mediului familial, ghicit din precedentele, a aceluia social rural abia cunoscut, i se adaugă aceea formativă a naturii, la care micuţul Viorel e sensibil în aspectele ei gospodăresc-domestice, unite tot tabloului familiei, lărgite.

“Fructe, exceptând prunele, nu prea avea tata. Avea în schimb bunicul după mamă, bunicul şi unchii. Mergeam la el, duminică de duminică aproape. Locuia într-o casă veche, la marginea satului, împreună cu doi feciori, cu nurorile şi nepoţii. În grădiniţa de flori, dinspre stradă, un iorgovan imens mi se părea a fi mereu în floare. În spatele casei, livada: meri, peri, pruni, cireşi şi unul sau doi scoruşi. Intram în curte, urcam panta, apoi scara sau treptele de lemn, intram în tindă, în fapt o bucătărie cu vatră şi cuptor de copt pâine, printre puţinele din sat de care-mi aduc aminte. Mătuşile găteau pe pirostrii, sau în oale mari, de lut, aşezate în jurul flăcării. La mijlocul încăperii, destul de întunecoasă, o masă rotundă şi joasă ne aştepta, anume. Pe masă, un singur blid şi linguri de lemn. Noi, nepoţii, ne aşezam pe scăunele şi sorbeam pe nerăsuflate bucatele, chiar dacă nu eram flămânzi. Ceremonia, prea des repetată, devenise obişnuinţă. Şi noi, copiii, ne simţeam din cale afară de bine, mai ales dacă, bunicul săltându-ne pe ge- nunchi, ne mai oferea şi o bucată de zahăr, semn că în dimineaţa acelei zile golise şi el câteva păhărele de vinars întors” (p. 17-18).

Vizita la bunici era înlocuită, cu alte prilejuri, de cea făcută vitelor, mijloc osebit de observare şi întipărire în memorie a naturii – ce rămâne agăţată de treburile gospodarului, de nedespărţit de Util (ca şi de bunic, căruia i se face un scurt şi cuprinzător portret); vrednic de reţinut este acest acces la Frumos al ţăranului prin vălul nevoilor existenţei de zi de zi, Frumos de care depinzi şi care … depinde de tine!

“Bunicul după tată, cel care locuia împreună cu noi, al cărui nume, Giogiţă, îl purtam, a fost un bărbat frumos şi chiar “schitaş”, adică atent cu ţinuta. Sâmbătă de sâmbătă, îşi ungea curelele opincilor cu slănină, de sclipeau cum, la altcineva în sat, eu nu am văzut. Nu l-am apucat lucrând la câmp. De când îl ştiu, vara, păstor, iarna, tăietor de lemne, acasă, nu în pă dure, sfărâmător de porumb, ori croitor de şube. De noi, nepoţii, nu era apropiat. Nu-mi amintesc să ne fi ţinut vreodată pe genunchi sau să-mi fi adus, din pădure, un pumn de fragi. Ciuperci, da. Le prăjea pe plită, îmbiindu-ne şi pe noi, copiii (…).

Duminica, tata urca la “Poieni”, să ducă vitelor tărâţe cu sare. Nu o dată, l-am însoţit şi eu, pentru a învăţa drumul. Ajungeam în zăvoi, ocoleam pădurea, o apucam pe marginea unui pârâu umbros, străjuit de ferigi, urcam pe poteci întortochiate pentru mine. Efort obositor, dar şi fascinant: umbrele, răcoarea, foşnetul, cântecul vreunei păsări, săgeţile de lumină, scăpate printre frunze, movul florilor de spânz, flori în formă de cupă, ferigile, muşchii, susurul apei, totul mi se părea nou, uluitor. Descopeream pădurea, pe dinlăuntru, nu ca peisaj şi îmi era teamă. Basmele, toate, roiau ameninţător în jurul meu. Lipseau doar smeii. În sfârşit, iată-ne ajunşi la izvoare, locul unde se adăpau animalele. Până la zăcătoare, locul sau poiana cu nuci, unde mânau peste noapte, şi unde era şi coliba bunicilor, mai era puţin de urcat. Eram aşteptaţi. Fiecare viţel, fiecare junincă, fiecare vacă câştigată (gestantă), şi-a primit raţia, şi-a lins botul, s-a lăsat îmbrăţişată. A îngenunchiat apoi, ca într-o rugă, la umbra nucilor, să rumege în linişte. Se spune, în popor, că ochiul stăpânului îngraşă vita. Privind, am avut senzaţia contrarie, că ochiul vitei, umed şi blând, îngraşe stăpânul sau, poate, şi unul şi altul. Bunicul, tata şi eu, ne-am aşezat apoi în jurul focului ce mocnea în gura colibei, am fript slănină, am băut apă şi am aţipit, vreme de o oră. Ne-au trezit animalele, al căror orologiu biologic indica timpul păşunatului de după prânz. Am mai repetat aventura şi de unul singur. Am dormit cu bunicul în colibă, câteva nopţi la rând. Era un taciturn, răguşit pe deasupra. Mi-a povestit, totuşi, întâmplări cu şerpi surprinşi în colibă, la giobul cu lapte (un fel de putină mică), întâmplări cu mistreţi, mi-a vorbit despre furtuni, trăsnete şi incendii. Acum noaptea era senină, constelaţiile păreau la o aruncătură de piatră, iar eu, eu eram fericit”(p. 25-27). Avem în mâini cartea unui scriitor deloc lăsat în urmă de clasi ci! Un povestitor din familia lui Mihail Sadoveanu, care-şi ia răgazul să depene firul pe îndelete şi să strecoare în istorisire şi observaţii etnografice, împletite în aşa fel cu şirul naraţiunii încât abia de le bagi în seamă.

Autorul dă vina pe situarea părinţilor săi în starea plugarilor, pentru simţământul de frustrare resimţit în copilărie; este faţa văzută a lucrurilor şi la îndemână pentru identificarea rădăcinilor ei. Nu voi aduce argumente din restul lucrării împotriva părerii sale, ci voi enunţa însă opinia că ea deriva probabil din situarea ţâncului între două tendinţe contradictorii în educaţie: linia credinţei materne şi aceea impusă de bunicii paterni. Binecuvântată stare de frustrare totuşi! Căci ea conduce mâna sa purtătoare de condei, astăzi, la o precizie de exprimare de invidiat: “Pâinea mea cu magiun era bună. Cornul lui cu unt, lăcomos. De cerut vreun dumicat, nu i-am cerut niciodată”(p. 18).

Portretele ce ne rămân de pe urma acelei perioade sunt creionate apăsat şi ne aduc în faţa privirilor inşi pe care-i nemureşte desenatorul, dându-le ceva din propria-i viaţă. “În imediata vecinătate, casele a două familii înrudite, de evrei. Urmare a atâtor zilnice treceri, ajunsesem să-i cunosc, fără să fi schimbat cu ei o vorbă şi să le intuiesc decăderea. Erau doi bătrâni uscaţi, îmbrăcaţi în caftane, purtând cipilici tradiţionale, cu bărbi albe şi lungi ce nu au cunoscut foarfeca sau briciul, cu perciunii aşijderea, stând pe bancă, în faţa fostelor lor dughene şi pufăind din nişte pipe cu camişe din cale afară de lungi, înconjuraţi, uneori, de nepoţi sau strănepoţi murdari şi pentru mine, ciudaţi, din pricina părului cârlionţat ce le flanca urechile clăpăuge, asemeni unor lujere desfrunzite. Prin urmare, nu toţi evreii huzureau”(p. 19-20). Alte portrete nu te mai lasă să ghiceşti, din aerul plutind între cuvinte, biografia modelelor. Dimpotrivă, pata de culoare şi desenul alternează cu gestul, cu fapta, şi completează profilul moral al portretizatului astfel încât îţi rămâne înfipt în inimă, aparent, fără pereche. “Ca dascăl, în anii aceia, l-am avut pe Savu Dorca, bărbat frumos, în pofida cheliei totale, cu ochi pătrunzători şi mustăcioară, îmbrăcat după moda anilor 1900, cu redingotă şi steif, pedant, rezonabil, dar şi sever. Îşi făcea meseria cu multă dăruire, îmbinând savant nuiaua cu recompensele. Era necăsătorit şi-şi cheltuia o parte din venituri pe ilustrate şi dulciuri pentru noi. Un răspuns bun, o bomboană, un abţibild, o ilustrată, după caz. Trofeul cel mai râvnit de noi, băieţii, era automobilul. Nu l-am obţinut niciodată, deşi eram socotit elev bun. Bun, în deosebi, la socoată”(p. 19).

Un al treilea tip de portret este acela în care replica memorabilă, aptă să caracterizeze, se împleteşte cu descrierea fizică şi cu trimiterea biografică.

“Profesor de matematică, în aceşti primi ani de şcoală normală, l-am avut pe Adam Dragoş. Moţ la origine, şi el, ca şi Traian Mager, fost ofiţer în armata naţională a Transilvaniei, omul care a oprit înaintarea trenului blindat al lui Bela Kun, în faţa tunelului de la Ciuci, Vârfurile de astăzi, Adam Dragoş era un profesor sever. Nu agrea fotbaliştii. Să nu te fi văzut în cămaşă, cu bocanci şi în pantaloni scurţi, că aveai de tras ponoase. “Fătu meu, capu-i făcut să gândeşti, nu să dai cu el după minge. Rostul lui nu e să ţină loc de picioare, aşa că te du, fătu meu, la loc şi învaţă. În catalog, nota 4”. Era sever şi la examenele de diplomă, de la care era nelipsit, datorită gradului didactic şi vârstei. Sever, dar, într-un anume fel, şi părtinitor. Ţinea mult ca primul clasificat, pe centru, să fie unul din elevii lui. Dacă lucrurile nu ieşeau aşa, ridica ştacheta, anume pentru a pune în dificultate candidaţii veniţi de la alte şcoli. Şi nici să-i fie respins vreunul din proprii lui candidaţi, nu concepea. Patriotism local. În ce mă priveşte, mă socotea un elev bun. Bun, nu foarte bun. La examenul de sfârşit de an, ultimul, întrucât, în anii ce au urmat, s-a renunţat la el, răspunsurile mele l-au descumpănit. “Ai răspuns prea frumos ca să nu-ţi mai pun şi alte întrebări”. Şi mi-a mai pus, şi am răspuns corect, şi m-a notat cu 10, pentru el, cu totul neobişnuit”(p. 33-34).

Portretul în care mediul casnic capătă voce şi lămureşte caracterul, lasă posterităţii un pastel reprezentându-l pe Ovidiu Cotruş elev, cum istoria noastră literară nu are încă. De aici se vor inspira cei care vor scrie despre eseistul care a îmbogăţit, prin personalitatea sa, revista excelentă “Familia”.

“Printre tinerii care au depus legământul (Frăţiilor de Cruce; n. n.) odată cu mine, dacă îmi aduc bine aminte, a fost şi Ovidiu Cotruş. Ne cunoşteam mai demult, eram chiar prieteni. Mergeam împreună, adesea, pe strada Episcopiei, la Biblioteca Institutului Francez. Pe drum îmi recita versuri, ba din Claudel (în text, o regretabilă greşeală de ortografie: Claudelle; n. n.) , ba din propria-i creaţie, poeme lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica lucrurilor. Dezordonat şi vesel, spumos la vorbă şi posesiv, era greu să-ţi înscrii discursul propriu în fluviul discursului lui, pentru a face să se nască dialogul. Îmi era drag, din cauza spontaneităţii, a lipsei de prejudecăţi, a spiritului lui boem. Cu el am fost, pentru prima oară în viaţă, într-o grădină de vară, seara, cu un pahar de vin în faţă. Părea a fi un om al casei. Ambianţă romantică. În povestirile lui, vorbea despre sine, ca nici o dată, cu o undă de tristeţe: pierderea mamei, refugiul de la Oradea, lipsa simţului practic, despărţirea de unchi, poetul Aron. În noaptea aceea am rămas la el. Era singur. Tatăl, profesor de geografie, lipsea. Locuia într-o casă parter, nu departe de grădină, fostă a unchiului. Câteva trepte, o terasă închisă, în formă de L, bucătărie, cămară, dormitor şi două camere cu ferestrele spre stradă. În bucătărie, veselă nespălată; paturile nefăcute; în prima cameră, un divan nefolosit, patul meu de-o noapte, un birou cu praful de un deget, în spate, o bibliotecă mare, cu ultimile noutăţi editoriale, scaune, tablouri. E camera de lucru a poetului Aron Cotruş, de pe vremea când locuia în ţară. Alături, prânzătorul, acum un fel de magazie frecventată de şoareci. Pianul soţiei poetului, interpretă celebră în epocă, acoperit şi el de atotprezentul praf. Pe aproape, un cufăr imens, cu toaletele doamnei, cele pentru concerte, o masă, două bufete, totul într-o răvăşeală desăvârşită. Privind, am înţeles ce înseamnă lipsa femeii, după cum am înţeles şi de ce Puiu era atât de dezordonat şi de noncorformist. Dezordonat în viaţa de zi cu zi, nu însă şi în gândire şi în comportamentul etic. Starea de fapt nu-l descumpănea. Lucrurile sunt cum sunt şi pace. Cel căruia nu-i convine să nu- i calce pragul. Am răsfoit cărţi, am schimbat gânduri, până târziu, după miezul nopţii, apoi am adormit zicându-mi că, probabil, aşa trebuie să fie poeţii, toţi poeţii, eu nesocotindu-mă ca aparţinând tagmei; prieten, da, prieten ce ştie să asculte. Doar atât”(p.  47-48).

O împletire a tuturor mijloacelor de mai sus, descrierea fizică, aceea a mediului mobilier, ca reflectând psihicul subiectului, citarea sumară a vorbirii, în măsura în care personajul e exprimat de ea, o găsim în portretul şefului Securităţii:

“Camera spaţioasă; biroul masiv; biblioteca, de formă; pe jos, covoare persane; aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător. Locatarul, până la proba contrară, curând oferită, un domn. Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn. Incompatibilitatea, absurdul, au aici concreteţe. Răspunde la numele de Rafila. Maiorul Rafila, comandant, relativ tânăr, roşcat, masiv, afişând o excesivă eleganţă vestimentară; originar din Dezna, adică din judeţ. Tatăl, român; mama, rusoaică. S-au cunoscut în prizonieratul primului război mondial. Pregătirea, medie; profesiunea, maistru tinichigiu, la depoul C.F.R., aşa se spunea. Mă priveşte cu aer de satrap, sigur de sine. “Ce mai aştepţi, desfă-i cătuşele!”Comisarul, parcă mai timorat ca mine, execută prompt. “Ei, cum e? Credeai că o să scapi? Noi procedăm ştiinţific şi, ca atare, nu greşim. Ştiinţific. Şi acum, că l-am văzut, duceţi-l la arest!” “(p. 133).

Stilul, aproape de proces verbal, de ‘fişă de cadre’ – oroarea amintirii ei, din comunism!… -, este cel mai potrivit profesiunii individului: are ceva din uscăciunea sufletului său, pentru care semenii reprezintă doar dosare de umplut cu date ce condamnă. Comportamentul său locativ şi cel vestimentar îi scot în evidenţă duplicitatea. Replica, de tip caragialesc, îi vădesc ridicolul.

Între timp, pe când noi zăbovim în dreptul unei imagini umane, a alteia, viaţa înaintează. Copilul este arestat în două rânduri; a doua chiar condamnat la şase luni; continuă exerciţiile literare, el care citea mult şi opere de calitate. Se analizează şi autodefineşte: “Universul meu era unul emoţional, cu reprezentare logic vizuală. Nu aparţineam creatorilor de istorie şi nici analiştilor, ci pătimitorilor, împlinitorilor de destin”(p. 63).

Înaintea încheierii cu o lună a condamnării este trimis pe front, oricât de tânăr era: legionarii, pe linia întâi! Peisajul continuă să-l atragă: “Nevoia de frumos rămâne vie”(p. 81); să-i şoptească sterp; să-l obsedeze: “Sărata, fost sat nemţesc, un târg mai degrabă, situat undeva în sudul Basarabiei, mi s-a părut neprimitoare. Era toamnă. Ploaie, noroi. Gara, izolată. Drumul până în localitate, lung, desfundat, anevoios. Nici un copac, nici o grădină cu pomi. Casele, unele arătoase, acoperite cu ţiglă, păreau pustii. Din coşuri, nici o ridicare de fum. Duşumelele, vopsite, aminteau încă de vechii stăpâni. Gardurile, din aşchii de gresie, scunde, aduceau a ziduri de cetate în ruină. Străzile, glod, numai glod. Viroaga din partea de răsărit nu avea apă, doar câteva bălţi. Câmpul de dincolo de ea era plin de ciulini. Aspect de stepă rusească. De la gară până la comandament, câţiva kilometri buni, ţipenie de om. Cumplită pustietate”(p. 68). Descoperă şi în aceste condiţii, altele decât cele din vremea liceului, frumuseţea prieteniei: “În clipele de răgaz, discuţii. Nepreţuit dar disponibilitatea aceasta. Nu te mai gândeşti la câte au fost şi nici la cele ce s-ar putea să survină. Clipa ţi se dilată până la anularea de sine, ca durată. Evaziune, zic unii. Probabil. Fără intenţie, însă. Evaziune în sens de reflex, reflex de apărare”(p. 75). Afirmaţia i se pare incompletă; revine, dezvoltând o parte din ea: “Soldatul nu are răgaz şi nici disponibilitate pentru a se gândi la viitor, nici chiar la ziua de mâine. El trăieşte într-un prezent continuu, se luptă pentru clipă, nu pentru viitor” (p. 76). Învaţă permanent din existenţa fugace; şi nu totdeauna lecţiile sunt încurajatoare; au tentă amară, disperată chiar: “Eroii de ieri sunt trădătorii de astăzi, eroii de astăzi sunt trădătorii de ieri, sau, mai exact, nu mai ştie nimeni despre nimeni ce este”(p. 85).

Scapă din război, fără a mai pleca de frontul de apus şi se îndeamnă a se înscrie la Academia Teologică din Arad, singura instituţie de învăţământ superior unde absolvirea şcolii Normale îi era paşaport suficient. După examenele de fine ale anului întâi, în căutarea unei soluţii pentru a face studii universitare adevărate, decide să meargă la Bucureşti, să-şi echivaleze ultimul an de studii medii, la Colegiul Sfântul Sava, şi să se înfăţişeze la bacalaureat, la liceul Gheorghe Lazăr. Apoi, fără a renunţa la pregătirea teologică, se înscrie, la Cluj, la Facultatea de Litere şi Filosofie. Ovidiu Cotruş îl introduce în mediul unor studenţi care se vor dovedi, în timp, personalităţi de excepţie: Radu Enescu, Ion Maxim, Liviu Birăescu, Encica, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Traian Bara, Romulus Munteanu, Ilie Măduţă, grup opus celui al uteciştilor panglicari, adunaţi în jurul ziarului comunist local: Toma George Maiorescu (alias Maier, arivist, încă modest, cu gesturi timide; p. 95), Roth, Ciobanu, Ivan Deneş, aflaţi sub influenţa lui Pavel Apostol (Erdely), asistentul marxist impus lui D. D. Roşca şi redactor şef al organului de presă P.C.R din capitala Ardealului (el însuşi urmând a fi arestat).

E momentul să ne tragem sufletul mai îndelung, în compania profesorilor săi, a căror observare e utilă unei istorii a literaturii române, toţi fiind autori ai unor lucrări importante şi lăsând în urmă-le dâre luminoase în cugetele studenţilor viitori scriitori.

“Concizia, claritatea şi eleganţa discursului lui D.D. Roşca, fascinau. Climatul de libertate emulativă a seminariilor lui descătuşa energii intelectuale nebănuite, în foarte mulţi dintre noi. Confruntările percutau în sfere studenţeşti largi, ba şi în sfere extrauniversitare, soldându-se cu o afluenţă de public ce făcea ca Amfiteatrul Pârvan să devină neîncăpător”(96). Veni şi rândul studentului Viorel Gheorghiţă să susţină un referat la acest profesor, care nu-l cunoştea, deoarece tânărul frecventa mai ales Academia Teologică arădeană. “Elegant, ca întotdeauna, cu faţa rotundă, închipuită, parcă, de Rubens, cu nelipsitu-i ceas extraplat, D.D. Roşca salută, se îndreaptă spre catedră, cercetează sala, întreabă: “Referentul a venit?”Mă ridic, vizibil stânjenit, stângaci. “Poftim.”Am înţeles că trebuie să ies la catedră. Ezit. Invitaţia se repetă. Urc. După ce mă măsoară, continuă: “Nu v-am văzut pe la cursuri”. Încerc să explic: “Studiez şi teologia. Sunt obligat să mă împart.”În sfârşit: “Care vă este subiectul?”Răspund. “Şi de ce bibliografie v-aţi folosit? Realizez neîncrederea. Aproape că regret faptul de a mă fi hazardat. Îmi pierd prezenţa de spirit şi, în loc să citez autorii şi cărţile consultate, consemnate în finalul lucrării, răspund pur şi simplu anapoda: “Istoria filosofiei a lui Jules Payot”. Stupoare. În sală, zâmbete. De Jules Payot citisem, într-un alt context, o cu totul altă carte: Educaţia voinţei. Mi-am dat seama de eroare. Istoria filosofiei cu pricina era scrisă de Janet şi Seailles şi nu constituia o carte de referinţă. Nici un motiv, aşadar, ca profesorul să-şi  facă iluzii. O oră de seminar ratată. “Vă ascultăm …totuşi”, un totuşi nerostit, dar evident, o concesie in extremis. Încep să citesc, poticnit, apoi, din ce în ce mai aproape de firesc. Mă încurajează atenţia binevoitoare, sau nu, a auditoriului care, pentru a mă putea urmări, este obligat să se concentreze. O mărturiseşte chiar D.D. Roşca, la sfârşitul discuţiilor care au urmat: “A fost o lucrare dificilă. Pentru a o putea urmări, până şi pentru mine a fost necesar un efort deosebit” “(p. 97-98). Caracterul profesorului este deasupra unei minimalizări injurioase a studentului neatent; dimpotrivă, D.D. Roşca ştia a-şi expune punctul de vedere onest ce era net în favoarea cugetării stând la baza referatului. În treacăt, menţionez că acest portret se deosebeşte de precedentele: subiectul său ‘joacă’ actoriceşte, în respectiva scenă, în faţa publicului; tot astfel îl vom simţi şi mai departe; deci, undeva în subtext, trebuie căutată o dedublare a personajului, ceea ce face din fragment o abordare inedită. “În vara anului următor, eram de pe acum un student cunoscut, cu examene luate în mod strălucit, solicitat oră de oră, am susţinut un nou referat, “Despre categorii”, capitol al unui “Dicţionar de filosofie”proiectat de Profesor. Lucrările se desfăşurau acum în “Amfiteatrul Pârvan”, neîncăpător şi acesta. Veneau studenţi de pe la toate facultăţile. Veneau şi neuniversitari, mulţi cu riscul de a sta în picioare. Caracterul elevat, dar, mai ales liber al discuţiilor, opera ca un magnet. Ideologia partidului unic era în ofensivă, or, aici, în această insulă de intelectualitate, se rezista. Încă. Proseminarul de marxism, organizat şi condus de Pavel Apostol, alias Erdely, asistent impus Profesorului şi redactor şef al oficiosului comunist, local, nu-şi arăta roadele. Lectura referatului a durat două ore. Discuţiile, ca urmare, au fost amânate pentru săptămâna următoare, timp în care impresiile participanţilor s-au clarificat. La câteva zile după, în drum spre casă, m-a oprit un coleg, Lungu Alexandru, dacă reţin bine numele, un vlăjgan lung de-a binelea, student pierdut în masa anonimilor, ca să-mi spună că, în cadrul unui grup alcătuit din studenţii marxişti, condus de Pavel Apostol şi de colegul meu Roth, i s-a trasat sarcina ca el, cu prilejul discuţiilor pe marginea referatului meu să mă acuze, printre altele, de idealism, propensiuni metafizice, eresuri teologalo-mistice, dar că, în sinea lui nefiind de acord, va pretexta o îmbolnăvire şi nu va fi prezent. Am reţinut faptul. Era primul semn al unei răfuieli cu urmări imprevizibile”(p. 98-99) .

Acest element din fundal, cu coloratură politică, pregăteşte o adevărată explozie, luminând tot acelaşi personaj portretizat.

“La discuţii şi mai multă lume. La catedră, eu singur. În prima bancă, D.D. Roşca. Cuvinte de preţuire, puţine. Liviu Birăescu vorbeşte ca de obicei, mult. Reţin o singură observaţie: “Nu e compatibilă apropierea lui Nicolai Hartmann de Maxim Mărturisitorul”, primul, un mare gânditor, întemeietor al “ontologiei critice”, al doilea, un mistic oarecare. Puiu Cotruş, tot ca deobicei, tace. Alte intervenţii, ale prietenilor, îmi scapă. Reţin, în schimb, atacul concentric, pregătit cu grijă. Începutul îl face Toma George Maiorescu (alias Maier), urmând pas cu pas indicaţiile: idealism, metafizică, ideologie burgheză, mistică, iraţionalism, decadenţă. Argumente? Câteva citate din Marx, din Lenin şi Stalin. Continuă Ciobanu, din relatările celor care îl cunoşteau, o brută care, pentru a converti oamenii la P.M.R., nu ezita să recurgă la tortură. Mă acuză, spre amuzamentul sălii, că l-am făcut pe Hegel idealist, când de fapt el e dialectician. Sinteza e operată, concluziile sunt trase de Roth şi cu aceasta se consumă şi cea de a doua parte a seminarului” (p. 99) .

Cele comunicate par să fie la distanţă mare de scopul conturării unui chip fidel al lui D.D. Roşca. şi, totuşi, ne aflăm mai aproape de el decât o bănuim.

“După o săptămână urmează răspunsurile mele. Observaţia ridicată de Liviu Birăescu e uşor de rezolvat. Eu constat, simplu, că într-o anumită problemă, Nicolai Hartmann exprimă un punct de vedere asemănător cu unul exprimat, cu secole în urmă, de Maxim Mărturisitorul. Asemănarea rezultă clar din alăturarea textelor pe care le citez. Or, e limpede că Maxim Mărturisitorul nu putea fi influenţat de Nicolai Hartmann, în vreme ce Nicolai Hartmann putea, fără ca influenţa să fie obligatorie. Problema, dealtfel, nu e aceea a influenţei, ci aceea a coincidenţei. D.D. Roşca nu exclude nici influenţa. “În mediile universitare germane, atestă el, scrierile patristice erau cunoscute”(afirmă profesorul, fără să-şi dea seama de pericolul năzărit pe neaşteptate, din rândurile studenţilor săi; sau, altfel, căutând a înţelege momentul, încercând să-l salveze pe cel prins la mijloc, între dulăii de pe băncile universitare; n. n.) . Cazul Ciobanu vădea de departe incompetenţa. Nu era nimic de răspuns. Dintre replicile date lui Toma George Maiorescu şi colegului meu Roth, menţionez una singură: “Eu mi-am susţinut punctul de vedere cu argumente logice, respectând o metodologie consacrată. Combaterea s-ar fi cuvenit să fie făcută în aceeaşi manieră, prin recurs la acelaşi gen de argumente, cele logice. Recursul la citatul intangibil, la afirmaţia tabu, la autoritatea omului politic, echivalează cu punerea pumnului în gură.”D.D. Roşca a intervenit, spre satisfacţia mea, cu tact, dar corect: “Indiferent de divergenţa punctelor de vedere, felul în care discuţiile s-au purtat, dovedeşte, nu doar calitatea intelectuală a interlocutorilor, ci şi nivelul, cu nimic sub cel al Sorbonei, sau al Academiei Franceze, la care se poartă aceste discuţii, singurul lucru esenţial”(… D.D. Roşca flatează vanitatea inşilor dezlănţuiţi, crezând că o atare laudă mincinoasă îi va tempera; n. n.).

La foarte puţine zile după confruntarea din Amfiteatrul Pârvan, un articol apărut în oficiosul partidului comunist din Cluj, sub o semnătură oarecare, dezlănţuie atacul, atacul politic. Nu se puneau în discuţie idei, nu se recurgea la argumente specifice, se incriminau atitudini. “La seminariile profesorului D.D. Roşca, reacţiunea burghezo-moşierească, simţind că i se apropie sfârşitul încearcă o ultimă zvârcolire”. Atacul e virulent, e ameninţător, e suburban; oricum, de rău augur, mai ales că redactorul şef al ziarului nu era altul decât Pavel Apostol, asistentul lui D.D. A încercat acesta să se dezvinovăţească, pretinzând că totul s-a desfăşurat fără ca el să ştie, asigurându-l pe Profesor că n-o să se mai repete, dar cine să-l creadă? D.D. Roşca, dealtfel, a doua zi, ne-a chemat la el în cabinet, pe Radu Enescu, Ovidiu Cotruş, Traian Bara, Ion Maxim, adică pe cei câţiva studenţi ale căror opinii îi erau cunoscute, pentru a ne ruga să ţinem seama de semnalul transmis de putere, prin acel atac deschis. “Nu vă cer să vă deziceţi, nu vă cer să îmbrăţişaţi marxism-leninismul sau să vă ajustaţi convingerile în funcţie de împrejurări, vă sfătuiesc doar, ca în discuţii, să adoptaţi, atunci când şi în măsura în care e posibil, o atitudine binevoitoare”. Invitaţie la compromis aşadar, e drept, discretă. Invitaţie, totuşi”(p. 100) .

Profesorul D.D. Roşca încercase să fie nobil, cum îl caracterizase iniţial studentul său, azi memorialist. Dar, se întrevede că ştia despre comunism mai multe decât acesta şi ceilalţi. Se mai întrevede că nu-şi dădea seama cât de periculoasă era calea compromisului, adoptată de majoritatea intelectualilor şi oamenilor de cultură români în raport de acelaşi duşman al neamului. Prin compromis, ei şi-au pierdut şi şansa unei opere şi cinstea, şi demnitatea, cu care puteau rămâne înscrişi în istorie.

“Amintirile mele în legătură cu Profesorul D.D. Roşca nu se rezumă doar la atât. La puţină vreme după susţinerea primului referat, m-am prezentat şi la examene. Cursul predat: Filosofia lui David Hume. Metoda de examinare: orală. Sala, cu public. La întrebările Profesorului, clare, răspunsurile au fost pe măsură. Nici o ezitare, motiv de satisfacţie deci. Numai că Profesorul a socotit altfel. “Domnule coleg – reverenţa germană – aţi răspuns corect la toate întrebările puse. Eu însă am un pricipiu. Studenţilor pe care nu-i cunosc îndeajuns, a căror activitate, pe parcursul anului, nu mi se pare concludentă, nu le acord nota maximă”. Şi mi-a trecut în index calificativul “Bine””(p. 98-103). Oare să trebuiască legată acea notare de cele petrecute, în sensul unei prevederi, conform căreia profesorul intenţiona să-şi demonstreze ‘distanţa’ ce şi-o lua faţă de studentul în culpă ‘metafizică’? Ar fi jalnic.

Acum vom urmări zugrăvirea lui Lucian Blaga, în ET EGO.

“Lucian Blaga era cu totul altfel, un virtuoz al scrisului, nu al oralităţii, un estet al expresiei, dar şi al arhitecturilor ideatice. Cucerea prin noutate. Altfel, din cauza monotoniei rostirii, îl urmăream greu. Făceam uneori efort, din respect pentru gânditor, să nu aţipesc”(p. 96).

“Primul meu examen la Filosofia culturii”(înţelegem acum că, la ‘examen’, profesorul este ‘examinat’ tacit, cu privirea, cu toate simţurile, şi mai ales cu tăcuta cumpănă a dreptăţii aflată în elevul sau studentul examinat, în aceeaşi măsură ca şi în dascălul examinator; iar rezultatul acestui ‘examen’ la care se înfăţişează examinatorul, fără ştire şi nepărăsindu-şi catedra, îl va afla cândva sau – ceea ce este nespus de trist, deşi ‘notat’, nu-l va cunoaşte nicicând, va rămâne străin de opinia inspirată de el examinaţilor…; în continuare, autorul Trilogiei Culturii este cel ‘examinat’; n. n.) . “Lucian Blaga obişnuia să predea, în paralel, două cursuri. Primul era o reluare, reluarea unui curs predat cu ani în urmă, tipărit între timp, ca parte a uneia dintre trilogii, completat eventual, adus la zi. Al doilea avea, în totalitate, caracter inedit, urmând să devină o nouă carte a gânditorului. Examenul era prestat în scris şi consta din răspunsuri la întrebări extrase din ambele cursuri predate. În mod obişnuit, pentru pregătirea examenelor, studenţii recurgeau, în cazul cursului predat, la cartea tipărită, în cazul cursului inedit, la note. În unele cazuri, cursul inedit era şi el litografiat. Eu însumi voi fi angajat într-o asemenea treabă. Alteori, nu. Revenind la examen, parcurg întrebările, răspund cu destulă siguranţă, sunt chiar mulţumit. Până la un punct. O întrebare neaşteptată, ultima din cele ce se refereau la primul curs, rămâne fără răspuns. Întoarceri de capete, şuşoteli, agitaţie. Lucian Blaga observă, zâmbeşte chiar, apoi explică, nu fără o nedisimulată maliţie: “De ce vă agitaţi? Problema a fost tratată în data de …, ca noutate adăugată cărţii mele.”Am înţeles. La respectiva dată, Lucian Blaga vorbise unei săli goale. Studenţii, până la unul, au preferat un conferenţiar din afara Universităţii, a cărui prestaţie, intenţionat sau nu, fusese programată la aceeaşi dată şi oră. Lucian Blaga nu a uitat jignirea şi ne-a sancţionat ca atare.

Ovidiu Cotruş mă atenţionase dealtfel. Oamenii mari sunt şi orgolioşi. Lucian Blaga nu suporta minimalizarea. Ca dovadă, mi-a fost amintită polemica purtată cu Părintele Dumitru Stăniloae. El nu suporta apoi, în preajmă-i, personalităţi capabile să-l eclipseze. Cu nici unul dintre asistenţii lui nu a făcut casă bună. Nu suporta să fie contrazis. Pretindea studenţilor să înveţe, nu să gândească. Vorbe. Aveam să mă conving curând că omul nu era chiar aşa şi că o anumită nuanţare se impune.

Spre deosebire de seminariile lui D.D., cele ale lui Lucian Blaga erau mai sobre, ca să nu zic mai încorsetate. Unui referat nu-i erau alocate mai mult de două ore, timp în care trebuiau epuizate şi discuţiile. La începutul trimestrului doi, în chiar prima oră, sunt planificat eu. Subiectul: “Criticismul în teologia creştină”. La repartizarea lui nu am fost de faţă. Titlul mi-a fost transmis de Puiu, fără nici un fel de explicaţie, cu rugămintea doar de a întocmi, pe lângă referatul anunţat, încă unul: “Criticismul la Dionisie Areopagitul”. Era limpede că subiectul (subiectele) îmi fusese repartizat, mai puţin de Profesor, mai mult de colegi, pe considerentul pregătirii mele teologice. Dealtfel îmi surâdea şi m-am apucat de treabă, în pofida faptului că, în lipsa unor minime pregătiri necesare, îmi era greu să surprind ce anume se urmărea prin atari formulări. “Criticism”, un curent de gândire, inaugurat de Kant, potrivit căruia “critica”, respectiv analiza valorii şi a limitelor funcţiilor cognitive umane, trebuie considerată ca fiind o disciplină de sine stătătoare, prealabilă oricărei cercetări filosofice. Aşadar, criticism, înainte de criticism, modernism înainte de modernism, cu mai bine de un mileniu. Investigaţie tentantă şi, în acelaşi timp, temerară, exact ceea ce îi era necesar unui timid, pentru a se arunca în prăpastie.

Înainte ca Profesorul să fi sosit, la capătul scării, în drum spre sala nr. 1, unde urma să aibă loc seminarul, mă întâmpină Puiu. “Blaga m-a întrebat dacă ai sosit şi i-am spus că da. E totul în ordine?””Este. Referatele sunt la mine.”(…) În bănci, colegii, doar cei de la filosofie. Fără introducere, fără remarci, Lucian Blaga mă invită să încep. Citesc rar, nu fără emoţie, o pagină, două, poate zece, şi sunt oprit. Abia epuizasem partea introductivă. Lucrarea era lungă, iar cele două ore efective, abia dacă ajungeau lecturii. “Din lipsa de timp – îl aud pe Blaga – nu putem continua lectura, aşa că, vă rog domnule coleg, să rezumaţi conţinutul, punând în evidenţă ideile directoare”. Ceva nu e în regulă, mi-am zis. Încerc totuşi să rezum. Lipsit de exerciţiul oralităţii, o fac stângaci şi confuz, ca orice om surprins de întorsătură. Discuţii au fost puţine. A vorbit mai mult Lucian Blaga, subliniind faptul că el a înţeles altceva, atunci când a formulat subiectele, a înţeles o investigare, mai puţin a ideilor şi mai mult a comportamentelor oamenilor de idei; a înţeles o relevare a felului cum impulsul de a-l critica pe celălalt, se răsfrânge în propriul tău demers ideatic. La plecare, mi-a cerut totuşi manuscrisul, fapt neobişnuit.

Aşa ceva, la seminariile lui Lucian Blaga, nu s-a mai întâmplat. Eram trist, aşteptasem de la acest seminar mult, foarte mult, eram doar în elementul meu, şi când colo, ce a ieşit? Colegii apropiaţi nu ştiau cum să mă încurajeze, mai ales după ce le-am spus că, într-o bună parte a lucrării, luam atitudine critică faţă de chiar unele idei fundamentale ale filosofiei lui. Dat fiind unghiul de abordare a temei, limitele cunoaşterii naturale, referirile la “cenzura transcendentală”ca şi la “matricea stilistică”erau inevitabile. Le-am făcut ridicând obiecţii cu privire la pluralitatea matricilor stilistice şi a evoluţiilor lor şi aşteptam acum reacţiile, cu toate că nu aveam certitudinea că Lucian Blaga, luându-mi manuscrisul, îl va şi citi.

Două săptămâni mai târziu. La sfârşitul ultimei ore de curs, risipeam vorbe, stând în capul scării, Puiu Cotruş, Radu Enescu, Ion Maxim şi de bună seamă şi alţi colegi, ca de obicei. Lucian Blaga, ocolindu-ne, după ce a răspuns la salut, a coborât câteva trepte, apoi s-a oprit, s-a reîntors spre noi şi m-a rugat să-l însoţesc. Gestul nu era întru totul nou. La Sibiu fiind, obişnuia să invite studenţi la masă. Acum, la Cluj, dată fiind degradarea condiţiilor de viaţă, un asemenea lux nu ştiu să şi-l mai fi îngăduit. Imagini semnificative: banchet la Sibiu, tocmindu-se cu badea Ion, să cumpere un car de lemne, ori un sac de varză, în una din pieţele Clujului. Evident, m-am supus. O bună bucată de vreme nu a rostit un cuvânt. Apoi, cu vorba lui molcomă, vorbind ca pentru sine, pe stradă, în afara noastră, nu era nimeni, l-am auzit spunând: “Sunt puţini oamenii care ştiu ce sentimente încearcă profesorul atunci când întâmplarea face să întâlnească un student care să dorească altceva decât o diplomă, un titlu, în temeiul căreia să profeseze şi, profesând, să-şi câştige existenţa. Sunt atât de rari tinerii care cultivă filosofia din dragoste, determinaţi de o nevoie lăuntrică, irepresibilă. Trec ani până să întâlneşti vreunul, fapt pentru care, atunci când se întâmplă, mă bucur nespus.”Sunt eu unul dintre aceia? Răspicat nu mi-a spus-o, lăsându-mă totuşi să înţeleg că da. A continuat apoi să mă întrebe de unde sunt, pe unde am colindat, ce planuri am, dacă citesc în limba germană. Şi pentru că eu nu cunoşteam această limbă, a insistat să o învăţ cu orice preţ. A adus vorba şi despre lucrarea mea de seminar încercând, nu să o comenteze, să se justifice. “Am intervenit (întrerupând lectura cu glas tare, din faţa colegilor; n. n.) nu pentru a respecta o uzanţă, ci pentru a preveni posibile neplăceri. Modul de abordare, problematica însăşi, erau potrivnice spiritului, dacă se poate spune aşa, pe cale de instaurare în ţara aceasta.”Ce timpuri, cuminţi şi respirând încă încrederea dintre intelectuali, acele vremuri când profesorul, apărându-şi studentul de sine însuşi şi mai ales de infiltraţii din rândurile colegilor săi, se deschide total în faţa lui, îndrăznind să-i spună că i-a luat partea, pentru a nu cădea, cel tânăr, pe mâna vânzătorilor care-i pândeau gândirea în scopul de a-l denunţa! Această paşnică perioadă scurtă de trecere de la o lume democratică la aceea a constrângerii politice îngăduia încă încrederea dintre dascăl şi ucenicii săi. Urma curând să se  instaureze perioada – o, cât de lungă şi abjectă! – în care profesorul să-şi apere studentul de sine însuşi şi de ceilalţi, fără să mai aibă curajul de a-şi da pe faţă omenia, nici măcar în dialogul ascuns cu cel apărat de el…! “Timpul ce se anunţă nu ne va fi fast.” Lucian Blaga, aşadar, se voia prevenitor. Am mai parcurs câţiva zeci de metri, în deplină tăcere. Marele mut mi se părea acuma Marele trist. Mi-a întins apoi mâna, şi ne-am despărţit, evident tulburaţi, şi unul şi celălalt, de presentimente negre, deşi, eu cel puţin, după o asemenea întâlnire ar fi trebuit să mă bucur. Nu peste prea multe zile, eu voi pleca din Cluj. Împotriva Filosofului se va dezlănţui o campanie de denigrare. Mi s-a spus, fiind la Aiud – cât de adevărată e informaţia nu ştiu – că însuşi D.D. ar fi luat parte la această campanie, conferenţiind despre “Filosofia lui Lucian Blaga, filosofia crucilor încârligate””(p.106-108) .

O a treia prezenţă profesorală (şi culturală) de găsit în trecutul încă luminos al autorului, acela al studentului întârziat din pricina politicii timpurilor abia depăşite, politică ce-i răpise timp irecuperabil din anii de formare, când fusese aruncat la îndemâna obuzelor, bombelor şi rafalelor de mitralieră, să se curăţească în sânge de crezul său legionar, ne întâmpină din paginile memoriilor: “În timpul expunerilor, (Liviu Rusu; n. n.) ardea pur şi simplu. Nu m-a cucerit prin idei, ci prin intensitatea participării, prin îmbujorare” (p.96). Ce trăsătură de penel de mare maestru reprezintă această ultimă calificare metaforică! “La o (…) oră de seminar, a vorbit Radu Enescu, elegant, doct, preţios. La discuţii, a luat atitudine potrivnică, colegul nostru Roth. În apărare, am intervenit eu. Discuţiile între mine şi Roth s-au prelungit vreme de două şedinţe, fără ca vreunul dintre noi să cedeze. În cele din urmă, Liviu Rusu pune capăt gâlcevei, concluzionând: “Divergenţele sunt doar aparente. Domnul Gheorghiţă şi Domnul Roth, oricât de ciudat vi s-ar părea, se află de aceeaşi parte a baricadei.”A zâmbit Roth, am zâmbit eu, au zâmbit colegii şi, nu mă îndoiesc, în sinea lui a zâmbit şi Liviu Rusu. Eu şi viitorul profesor universitar de marxism-leninism, de aceeaşi parte a baricadei… “(p. 109).

Este regretabil că, în privinţa Academiei Teologice, cele cu care se îmbogăţeşte experienţa umană a tânărului  îndreptându-se cu paşi vertiginoşi către detenţia lungă de şaisprezece ani sunt reprezentate numai de o trădare naţională. La o slujbă, la catedrală, apăruseră puzderie de “oameni ce nu erau dintre cei obişnuiţi, oameni străini, identificabili ca atare, după îmbrăcăminte, dar mai ales după comportarea din timpul serviciului divin. Printre altele, nu îngenunchiau, nu-şi făceau cruce. Indiscutabil, erau iscoade, iscoade făţişe. Dar pentru ce?” (p. 114).

Lucrurile aveau să se lămurească îndată. “Părintele Consilier Turicu urcă la amvon. Impunător, mângâindu-şi barba înspicată, îşi începe cuvântul altfel decât de obicei, adică fără să facă referire la un verset biblic. La Bucureşti, era în curs de judecare procesul IuIiu Maniu. Părintele Consilier, la acest proces se referă, insinuând cum că la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu a lipsit, sau doar că ar fi militat pentru autonomia Ardealului. În mod expres, nu l-a învinuit de înaltă trădare, a sugerat-o doar.”Următoarea remarcă doare, sub pana unui om atât de cultivat şi de conştient de cele scrise, căci, cu voie, susţine indirect tocmai cele insinuate de respectivul ‘acuzator public’ în veşminte bisericeşti. “Care e adevărul, nu ştiu. Modul în care această faţă bisericească a vorbit, de la amvon, a fost însă atât de scandalos, încât, unul din oamenii Puterii, venit să vadă cum se execută o dispoziţie dată, fie ea şi fără nici un temei legal (iarăşi o afirmaţie dubioasă, căci invadarea catedralei de către agenţi civili, arată cât de ‘legală’ şi de obligatorie era intervenţia clericului care a acceptat să-şi pângărească numele) , nu-şi poate stăpâni nici el dezgustul. L-am auzit limpede, spunând tovarăşului de alături: “ăsta ce are de gând, să ajungă vlădică?”Nu cred ca Părintele Turicu să se fi gândit vreodată la aşa ceva. Excesul de zel s-ar putea explica, eventual, prin fire. Grav e însă altceva. Intervenţia, de la înălţimea amvonului, în loc de predică, avea binecuvântarea Arhiereului şi semnficaţia unui gest de obedienţă inadmisibilă, grav destul şi, vai, câtuşi de puţin izolat”(p.114-115). E perioada când clericii mai aveau voie să se înscrie în partidul comunist. Nu peste mult urmau să fie daţi afară din el, după ce l-au slujit cu supunere, participând la corul general ce proslăvea minciuna împotriva Patriei şi a lui Dumnezeu…

În noembrie 1948, autorul este arestat din nou, după ce încearcă trecerea frontierei, pentru a-şi salva viaţa. Încă înainte de ajungerea la Piteşti, “un zvon vag, privind o posibilă acţiune de reeducare, a trecut pe la urechile noastre. Ceva asemănător s-a petrecut în închisori, imediat după 23 august 1944. Unii dintre legionarii aflaţi la Aiud au acceptat un germene de compromis. Alţii, ca cei din grupul domnului Biriş sau al domnului Marian, nu”(p. 145). În temeiul acestor rumori, tânărul Viorel Gheorghiţă problematizează acceptarea şi respingerea compromisului, în vederea sfatului ce urma să-l dea şi mai tinerilor săi camarazi, cu care fusese judecat şi pentru al căror viitor răspundea. Îşi dă seama şi acea plecare a frunţii cât era de grea. “Asumarea dezaprobării celorlalţi nu e la îndemâna oricui. Îţi  trebuiesc pentru aceasta, ori o convingere nestrămutată, alta decât aceea pentru care te afli în închisoare, greu de câştigat, aşa, din senin, ori un cinism dezumanizant, grefat pe frică”(p. 146). Mă întreb, dacă el n-ar fi avut experienţa reeducărilor, putea oare pune un diagnostic atât de precis, mai târziu cu câţiva zeci de ani, când şi-a redactat memoriile?

O comparaţie cu vieţuirea legionarilor în lagărul de la Miercurea Ciuc, pomenită de Mircea Eliade în “Memoriile”sale, îi îngăduie o precisă diagnosticare a spiritualităţii acelora care erau, fără s-o ştie, sortiţi demascărilor. Până la un punct, analogia e îngăduită. “Eram credincioşi, dar nu la fel de credincioşi ca aceia. Pentru noi jertfa nu era o necesitate interioară, ca pentru unii dintre ei. Nu o doream, nu o căutam cu tot dinadinsul. Am fi vrut, poate, pe cât posibil, să o evităm. Pentru noi, biruinţa, pe care o credeam apropiată, avea chip uman şi dimensiune istorică şi prea puţin spirituală. Chiar dacă, în unele cântece invocam moartea, condiţie a învierii noastre, condiţie a învierii neamului, eram prea tineri ca să ne gândim cu tot dinadinsul la ea. Dorinţa noastră era să facem istorie, să dăruim acestui neam o coordonată de care, din totdeauna, a fost lipsit, să-i oferim şansa de “schimbare la faţă”. Dimensiunii eroice a existenţei noastre îi acordam relevanţă, nu celei mistice, cel puţin deocamdată. În grup, cântam “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!”În intimitate, gustam dramatismul lui Puccini din opera Tosca, pe versuri potrivite chiar de mine, cântate în falset de Zaharie Marineasa şi nu numai de el”(p.144-145). Tragem concluzia că aceşti tineri nu aveau încă o educaţie legionară solidă, ori ortodoxă. Ne vine a afirma că tocmai de aceea au fost posibile cedările înspăimântătoare, în masă, din reeducări. Pentru că suntem datori a reaminti că, din vaga istorie a acestora, cât apare în memorialistica specializată, nu reiese că fiece serie asupra căreia a explodat surpriza aruncării unor deţinuţi asupra celorlalţi, cu bâte şi alte arme albe în mâini, a reacţionat ca cea dintâi. Aceea s-a opus la pumni cu pumnul, la izbitura piciorului cu lovirea cu piciorul, la năpustirea răngii cu zmulgerea ei şi întoarcerea acesteia împotriva capului agresorului, până ce l-a lăsat pe jos. Dimpotrivă, surpriza atacului iniţial, pentru seriile următoare, a fost mai puternică decât educaţia de luptător, după cum credinţa şi ea era încă insuficent formată (o prezintă ca atare şi Dumitru Gh. Bordeianu, fără a accentua această neînţelegere a ce reprezintă ‘trăirea creştină’ a “omului cu inimă bună”, dar lăsându-ne a cuprinde pustia din sufletele încă neînvăţate până la temelie cu predania Bisericii).

Cu structură lăuntrică de filosof, cu o delicateţă afectivă deosebită, cu o discreţie pe care autorul a menţionat-o încă de la începutul scrierii sale, aproape imposibil de depăşit, fiind din fire, chiar şi când trece la expunerea în faţa cititorilor a evenimentelor ce i-au marcat viaţa, deîndată ce ajunge la relatarea suferinţelor cele mai sordide, el ne avertizează – dându-şi pe faţă scrupulele:

“Nu pot face abstracţie de faptul că despre această temniţă (Piteşti; n. n.) şi cele petrecute între zidurile ei s-a scris, după unele victime, îndeajuns, după altele, mult prea puţin, nu pot face abstracţie deci, şi mă simt îndemnat să evit repetarea. Faptul că atest, alături de atâţia alţii, că ceea ce s-a scris e adevărat, că nu e vorba de nici o exagerare, e de ajuns. Dealtfel,  amploarea ororilor face imposibilă exagerarea, chiar dacă ai vrea-o. Intervin o mie şi una de reţineri lăuntrice. Ca victimă, îţi este greu să te complaci, până şi în a-ţi aminti, darmite în a exhiba şi reproduce. Cel puţin în ce mă priveşte, lucrurile stau aşa. În consecinţă, în cele ce urmează, descrierea ororilor şi referirile la torţionari vor fi minime, adică atât cât să facă inteligibilă reflecţia”(p. 148).

Contactul peisagistic (încă nu existau obloane) e “de un verde tonic, de un albastru melancolizant”(p. 149). Noii veniţi sunt pregătiţi pentru ‘marea înfruntare’, prin înfometare, prin secarea puterilor fizice, să le fie distrusă capacitatea de reacţie la ce se va petrece. “Semnele caşexizării devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme, descuamări, ameţeli, stare de epuizare generală. O suferinţă fizică, acută, nu mă încerca. Mă bântuiau, în schimb, obsesii şi vise ciudate, stânjenitoare. Visam fel de fel de ospeţe, cu pâine şi bucate comune, dar când să servesc, lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba colţul de masă. Alergam, căutam, imploram, dar până să găsesc, dispărea castronul cu bucate, dispărea pâinea, dispăreau toate, ca să mă trezesc, efectiv, cu o durere ca de cuţit înfipt în stomac. Încercam să uit, încercam să readorm. Slabă nădejde.” Organismul crea o metaforizare onirică a stării de fapt: ‘Ospăţul nu este pentru tine; iată de ce ai nevoie: “pâine şi bucate comune”, însă nu te vei bucura de ele’. Pentru a nu se istovi, puţina vlagă rămasă, şi în timpul somnului, cu starea cenuşie a diurnului, piedicile ce intervin în vis la a mânca sunt anodine: lipsesc jeţul, masa, castronul, pâinea, lingura, în definitiv elemente neesenţiale în procesul hrănirii; totuşi, ele dobândesc importanţă interdictivă, pentru simbolizarea interdicţiei autentice, ascunsă sub sărăcia zemei lungi ce este adusă în hârdău la ceasurile prânzului.

Deţinuţii îmbrăţişează dezumanizarea, până să intervină Ţurcanu cu echipa lui: este o dezumanizare de care nu sunt conştienţi şi ce urcă din ei înşişi, cancer ascuns. Şi această boală se numără printre treptele ‘pedagogice’ ale şcolii reeducărilor: Fă-l pe bandit să înţeleagă cât este de animal! Dacă o înţelege bine, nu se va mai încontra cu îndărătnicie, pe picioarele dinapoi, împotriva tehnicii noastre de a scoate animalul la suprafaţă din el… Între tinerii legionari apare ideea împărţirii mesei, după criteriile ‘ştiinţifice’ ale unei ‘corectitudini’ înjositoare. Când contactul cu deţinuţi mai vechi ne-a pus pe noi cei abia arestaţi în 1956, în faţa sistemului descris mai jos, ne-am cutremurat de râs; nici unul dintre membrii generaţiei mele nu l-a adoptat, doar deţinuţii vechi îl practicau între ei; dar un început a avut. Iată-l.

“Între timp, continuă textul, se dă deşteptarea şi reîncepe o nouă zi, cu aceleaşi şi aceleaşi reflexe: programul, aşteptarea terciului, aşteptarea pâinii, aşteptarea fierturii aceleia amare. În realitate, bucata de pâine sau de turtoi erau singurele alimente, cât de cât semnificative, fapt pentru care, distribuirea raţiilor între noi devenise un ritual, după unii deţinuţi, dezumanizant. Se alegea prin rotaţie, se cântărea cu ochiul, se cântărea cu mâna, se cântărea cu balanţe farmaceutice improvizate, ca, prin egalizare sau compensare, echitatea să fie deplină. Hazardul era o soluţie de neacceptat. Am observat însă repede că toate aceste măsuri de corecţie erau derizorii. Nici în plan concret, nici în plan psihic, nu şi-au arătat eficienţa. Dimpotrivă. Gândul ca nu cumva să mă înşel în alegere genera, de fiecare dată, după consumarea gestului, impresia că m-am înşelat, că nu am ales bucata cea mai fără de cusur. Când sunt ultimul la ales, bucăţile sunt atât de inegale; când aleg primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soartă, rămâne prigonit şi se pare că, de fiecare dată, acela sunt chiar eu. Starea de nemulţumire era permanentă, era a tuturor şi în certă contradicţie cu standardul minim de demnitate obligatoriu. Starea de nemulţumire permanentă, starea de înrobire a sufletului de către trup, comporta apoi şi riscul alienării morale. (.) Primejdia e mare, întrucât se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea vieţuirii, la alterarea simultană şi a echilibrului exterior, la alterarea convieţuirii”(p. 151-152). Un examinator de sine însuşi lipsit de cruţare, un foarte bun amănunţitor al unor trăiri nu tocmai banale, un analist nu doar al fenomenului, ci şi al urmărilor acestuia asupra persoanei, e definiţia psihologului ale cărui scrieri le citim.

Se aud zgomote misterioase, ţipete, dinspre camera 4 spital. Dar mai trec câteva luni până să fie reorânduită componenţa camerei unde se afla şi se mai scurge vara toată fără să se petreacă nimic anormal cu cei care-şi împărţeau viaţa cu el. Doar că…

“Este introdus în cameră Alexandru Mărtinuş, student ieşean, nu ştiu la ce facultate, originar din Basarabia, după alte surse ceangău.”Din nou constatăm inserţia legendei în expunere (poate chiar a două legende, privitoare la originea lui Mărtinuş). Nu semnalez pretutindeni apariţia lor, însă socotesc util să amintesc cititorului, din când în când, că atari memorii se constituie din adevăr ca şi din zona înceţoşată a bănuielilor neverificabile. “Cunoşteam câte ceva despre activitatea lui, în închisoarea Suceava, despre prietenia lui cu Ţurcanu, despre O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste). Părea mai vârstnic decât noi. Înalt, brunet, bine legat, nu purta ca noi semnele privaţiunilor de tot felul. Muşchii, puternici, tenul, bronzat, mişcările sigure, trădau mai degrabă sănătate şi o condiţie fizică de invidiat, în contrast izbitor cu starea noastră de distrofici. De faptul că aducerea sau coborârea lui printre noi însemna apropierea zilei fatale, nu se mai îndoia nimeni, după cum nu se îndoia nimeni nici de faptul că cele ce vor urma aveau binecuvântarea Administraţiei. Odată cu Mărtinuş au fost aduse şi două paturi metalice suprapuse, aduse şi aşezate în preajma uşii, izolate adică, pentru a fi ocupate, fără îndoială, de el. De ce două? Pentru a-şi putea improviza un fel de baldachin, în vederea unor discuţii confidenţiale. Vom realiza aceasta ceva mai târziu. Deocamdată omul s-a prezentat în mod civilizat, şi-a declinat calitatea de deţinut cu convingeri comuniste, precum şi disponibilitatea de a discuta cu oricare dintre noi, adică dintre cei dispuşi să discute atari probleme” (p. 156).

În mai toate cărţile de memorialistică a reeducărilor este unul dintre rarele portrete ale celui numit. El se prelungeşte cu citarea unor fraze tip, rostite de acelaşi, fraze de ameninţare indirectă; mai curând de clamare a victoriei comunismului (“Dreptatea e a celor ce muncesc, a celor ce nu vor să se mai lase exploataţi.”) Limbajul de lemn triumfa şi în penitenciarele pentru deţinuţii politici, după cum triumfa şi în libertate şi uimea auzul şi raţiunea ascultătorilor în zdrenţe.

Apariţia lui Eugen Ţurcanu e mai viu surprinsă.

“În jurul orei 10, uşa se deschide într-o manieră vădit ostentativă. Gardianul se retrage. În pervaz, Ţurcanu. Îl vedeam pentru prima oară. Asemănarea cu Mărtinuş, în ce priveşte trupul, era izbitoare: puternic, bine hrănit, scrutător. După ce, în urma lui, uşa se închide, face câţiva paşi, ne măsoară dispreţuitor cu  privirea, pe toţi, apoi începe: Noi, un grup de deţinuţi cu convingeri comuniste, nu mai putem tolera printre noi bandiţi”(p.157) etc. Cunoaştem placa din toate amintirile unde el e personaj. Din păcate, portretul se opreşte aici. De la un artist al descrierii omului de talia lui Viorel Gheorghiţă aşteptam o revelare nesurprinsă de alt observator. Dar nimic. Figura lui Ţurcanu nu se îmbogăţeşte, sub condeiul său, cu nici o trăsătură nouă, după această intrare teatrală pomenită. Urmează bătaia. “Până şi pe Oprişan l-am văzut bătând” (158). Dar nici ea nu beneficiază de tuşele pictorului disperării.

Ni se oferă, în schimb, posibilitatea de a-l vedea pe Mărtinuş ‘la lucru’. “L-au întins (…), l-au imobilizat şi au început să-l bată metodic, la tălpi. De lovit, lovea doar Mărtinuş, cu o fostă coadă de mătură, bandajată la unul din capete, ca să nu-i alunece din mână, rar, calculat, alegând cu grijă degetele, adică locurile cele mai dureroase. Urletele îl lăsau rece. Nu părea a fi o fire pasională. După un număr oarecare de lovituri, carnea dintre două degete s-a rupt pur şi simplu. Rana sângera. Mărtinuş continua să lovească, rar, calm, căutând locurile cele mai dureroase”(p. 160-161).

Trecerea timpului, torturile, sunt expuse cât mai rezumativ, fără accente, nici sentimentale, nici stilistice; rece. Te întrebi ce se întâmplă cu darul literar al autorului şi nu rămâne nici o altă explicaţie în picioare decât aceea propusă de el însuşi: că amintirea îl doare prea tare, ori că are decenţa mărturisirii. Dealtfel, această presupunere îmi este confirmată de memoriile doctorului Ioan Muntean, care revelează una dintre umilinţele la care a fost supus cel în discuţie. Viorel Gheorghiţă trece cu uşurinţă pe deasupra perioadei celei mai negre din viaţa sa pentru a nu arăta şi altora cât de jos i s-a impus să subsiste, o perioadă atât de neagră încât, mutat în fabrică la Gherla, s-a văzut în situaţia, după îndelungă deliberare cu sineşi, fără a i se cere asta anume, dar ştiind prea bine ce se aştepta de la el pentru a nu fi luat din nou sub tocarea bâtelor, s-a văzut în situaţia de a deveni informator , într-un caz, speculat de el cât i-a fost omeneşte cu putinţă, pentru a demonstra reeducatorilor şi reeducaţilor că n-are nimic de ascuns şi, în acelaşi timp, pentru a nu fi obligat să mai denunţe şi alţi nevinovaţi.

O ipoteză osebită privind scurtimea dezvăluirilor din acea perioadă cruntă poate fi şi ştergerea majorităţii amănuntelor înscrise în memorie, datorată şocurilor ce se ţineau lanţ, ori refuzului ei de a păstra, la nivelul conştiinţei, amintiri handicapatoare; o pricină sigură este şi alimentaţia, sub orice capacitate de hrănire a celulei nervoase. “Acum când scriu, aş vrea să-mi reamintesc prin câte celule am trecut, alături de cine am stat, prin ce situaţii critice am navigat şi aşa mai departe. Aş vrea. Uneori efortul îmi este răsplătit, alteori nu. Certitudinile nu sunt însă niciodată depline, mai ales în ce priveşte oamenii şi situarea evenimentelor petrecute în spaţiu şi timp. Relativitatea demersului nu ajunge însă până acolo încât să altereze semnificaţiile. Dincolo de circumstanţe, adevărul mărturisirilor rămâne adevăr”(p. 189). De aceea, poate, ritmul naraţiunii e altul, mai monoton, mai egal lui însuşi în neantrenarea şi neimplicarea scriitorului ce trece dintr-un loc de muncă într-unul de pedeapsă şi aşa mai departe. Dealtfel, el face mărturisirea că se izolase, atât din frica celorlalţi, cât şi din osteneală sufletească. O izolare ce-l scoate, o constatăm prin felul său nou de a povesti, din fierberea existenţei.

Este emoţionantă descrierea următoarei – cât de rar trăită! – evadări …în sufletul şi prin sufletul unor animale, atât de odihnitoare pe lângă traumele la care deţinutul politic era supus de semenii săi!

Căruţe ţărăneşti aduceau, în acea primăvară, trunchiuri de copaci, materie primă pentru fabrica Aiudului. “Atelajele erau preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca acestora grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia accidentării, ca urmare a rostogolirii buştenilor peste neîndemânaticii şi firavii lor manipulatori. În cele din urmă, un prim transport a fost descărcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea în depozit, roţile căruţei au intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi de ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spate, să împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Suntem înjuraţi şi noi, suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează. “Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu.”Mă priveşte, la început cu ură, apoi cu năduf. “Încearcă!”Mă adresez apoi oamenilor, fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară dorinţă de a rezolva situaţia. Totuşi. “Când vă voi spune, vă rog să împingeţi. Doar atât.”Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul. “Mulţumesc. Nu e nevoie.”Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng pe rând, vârful urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi rostesc moale: “Noa, hai!”Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort suprem de solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare”(p. 192-193), căci îşi retrăia copilăria îndulcită de comuniunea cu toate însufleţitele. Fragmentul relevă de cât de puţin are nevoie sufletul obiditului: dacă dragostea omului îi lipseşte, aceea a dobitocului îi este rai.

Deoarece în acest text, unitar în sine, remarc din nou talentul portretistic al lui Viorel Gheorghiţă – aplicat, de data aceasta animalelor, după bunul canon clasic ce spune că orice pictezi, de e copac, fir de iarbă, vas de aramă, vrabie, trebuie să-i faci portretul, să-i găseşti caracterul şi starea de spirit, acel ceva ce- i aparţine doar lui – asta mă determină, din câte alte înfăţişări de camarazi sau caralii cuprinde volumul, să mă opresc la o nouă figură a istoriei literare, a cărei prezentare îngăduie artistului şi una colectivă a legionarilor.

“Abia după o lună am ajuns la Aiud (…) unde l-am întâlnit pe Petre Pandrea. Îmi împărţeam timpul între oblojirea rănilor de la picioare, provocate de lanţuri, şi discuţiile angajate cu acest intelectual marcat de scepticism, de îndoieli. Paşi spre clarificare au fost făcuţi totuşi. De la preocuparea de a elabora o gramatică a limbii ţigăneşti, la aceea de a se salva, prin credinţă, calea e lungă. Interesul manifestat nu atât faţă de subtilităţile dogmatice, cât pentru viaţa religioasă personală, la un om care a profesat indiferentismul, ca să nu spun ateismul, e remarcabil. Mă întreb, totuşi, dacă acest interes nu e cumva conjunctural, determinat, adică, de statutul de om aflat în suferinţă şi, prin urmare, pasager. Optimismul nostru, al legionarilor, nu în sens de speranţă în schimbare, ci de acceptare a stărilor de fapt, îl contraria. Cum de nu ne revoltăm? Cum reuşim să transcendem temporalitatea, imensul cortegiu al suferinţelor, şi să ancorăm într-o altă realitate? Atitudinea noastră l-a obligat, oricum, să-şi revizuiască părerile, în ce ne priveşte. Nu mai eram posedaţii, complexaţii, manipulaţii, nici chiar idealişti naivi nu eram, ci oameni religioşi. Cunoştea un număr mare de legionari de primă mărime, mai puţini legionari obişnuiţi, le aprecia fair-play -ul, în discuţii, nu şi convingerile. Recluziunea avea însă alte dimensiuni, alte caracteristici. Lua cunoştinţă de ele abia acum. Nu avea cum să le ignore şi, mai ales, nu avea cum să-şi înăbuşe sentimentul marilor nedreptăţi ce li se făceau oamenilor, legionarilor, îndeosebi. Îşi aprecia situaţia ca fiind mai uşoară. Uşor naiv, credea într-o apropiată schimbare, în bine, a lucrurilor. Se vedea liber şi făgăduia că o să ne apere. Era doar avocat. Avocat şi om de onoare. Şi-a clamat această disponibilitate, aveam să aflu mult mai târziu, faţă de mai mulţi cunoscuţi. Mă gândesc la Nistor Chioreanu şi Gabriel Bălănescu, îndeosebi. A şi făcut-o? Nu ştiu”(p. 256-257).

Viorel Gheorghiţă, scriitor cu multiple valenţe în direcţia literaturii şi cu tenacitate în decriptarea stărilor psihologice şi afective prin care trece deţinutul, cu stăpânire filosofică a limbii, a condeiului şi mai ales a trăirilor din timpul compunerii, pare lipsit de simţul umorului, descoperit la alţi colegi ai săi de preocupare memorialistică. El însuşi, fără a fi atât de categoric cum o afirm eu, o recunoaşte.

“Se spune că umorul e benefic. Îndeosebi pentru omul obidit. Se poate. În timpul reeducării, oricum, eu nu l-am gustat şi o bună bucată de vreme, nici după. Între umor şi însingurare interveneau incompatibilităţi, or eu mă complăceam încă în însingurare. Timpul necesar îndepărtării atâtor sechele rămase de pe urma încercărilor recente, nu se scursese încă. Alta era starea de spirit a celorlalţi deţinuţi. Pentru cei mai mulţi dintre ei, umorul era benefic. Şi situaţii care să-l stârnească nu lipseau.

Era în colonie, printre deţinuţii vechi, un turc din Dobrogea, care, surprinzător, nu cunoştea limba română. Se străduia, în schimb, să înveţe. Răbdători, camarazii se ocupau de el, cu rezultate notabile, unele semănând a stereotipii. “Ce mai faci, turcule?”Răspunsul, invariabil, acelaşi: “Bine, mersi.”

Rar, comandantul Vanciu, însoţit de unu, doi miliţieni, (…) descindea în mină, să-şi inspecteze robii, prilej de a-şi mai îmbogăţi colecţia de flori, adică de cristale. Obosit, sau numai şiret, turcul nostru, cu târnăcopul şi lampa alături, moţăia, aşteptând să se sfârşească şutul. Apropierea suitei îl trezeşte, prea târziu totuşi ca Vanciu să nu realizeze chiulul. “Ce faci aici, banditule? Dormi?”Turcul se face că nu aude. “Nu auzi, bă? Ce faci aici?””Să trăieşti, domnul comandant, bine mersi.”Inevitabila înjurătură ce a urmat: “Mersi în aia mă-tii”a stins incidentul. Nu şi mirarea turcului care, vedea că lumea râde de ceea ce i s-a întâmplat şi nu putea înţelege de ce”(p. 180).

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice cititor al cărţilor privitoare la detenţia politică sub comunişti, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el. În cele ce urmează, cititorul va afla o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

“Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează autorul un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin . “Pentru mine, acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte. Experienţa anilor de detenţie mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul, devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei. Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date, un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine. În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie? Ceea ce ştiu însă e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba -, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“(Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat”(p. 214-216).

Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la Will Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.