– Un domn fara copii

UN DOMN FĂRĂ COPII ŞI ÎNGERUL PĂZITOR

Doamna Elisaveta Scumpu îşi petrecu degetele răsfirate prin părul încărunţit cu măsură. Liveriu Aradei recunoştea prin gestul acesta cât era de emoţionată.

– Să v-aduc o dulceaţă.

Se ridică, se uită împrejur, ca şi când într-o singură clipă ar fi uitat ce anume pornise să facă. Privi către soţul ei de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. O intensificare a concentrării pupilelor adăuga un surplus de tensiune stării provocate de istorisirea oaspetelui. Renunţă să mai dea glas gândului. Ieşi.

Bărbatul ei, profesorul Leonida Scumpu, lăsa îndeobşte impresia a se afla în preajma unei explozii a tumultului lăuntric. Chiar şi când tăcea, ideea iminenţei acesteia nu era înlăturată. O simţeai pregătindu-se în adâncul pieptului său.

Colegul lor de catedră, mult mai tânăr, le confiase câte ceva despre lupta lui cu părintele alcoolic al unui elev. Tatăl se opunea dorinţei fiului de a continua studiile liceale până la capăt. Insista ca acesta să se angajeze în fabrică, să nu-i mai stea povară. Gazdele îl urmăreau pe narator, de la destul de recenta sa repartizare în liceul unde funcţionau, cu simpatie şi amiciţie, îl socoteau dotat cu vocaţie, sensibilitate, flexibilitate, îmbrăţişând aceeaşi hotărâre ca şi mai vechea lor generaţie, de a nu abdica de la cerinţele educative, sub presiunea unor tot mai aberante indicaţii misterioase provenind de la diversele trepte ale conducerii învăţământului. Devenise un nelipsit din casa lor. Sâmbetele după-amiaza îl decretaseră “ostatec”.

După ieşirea soaţei, domnul Scumpu îşi apasă cu degetele late şi butucănoase pleoapele străbătute de numeroase creţuri vinete. Când îşi coborî palma, privirile i se dezvăluiră înceţoşate şi ostenite. Numai timp de o secundă, după care le inundă o lavă grea zbucnind până la pupile, incandescentă. Coama de păr negru, cu fir gros înspicat, îi conferea un aspect de fiară a deşerturilor; din acest motiv, colegii îi rearanjaseră numele de botez, strigându-l: Leonin. Deşi şedea prăbuşit în fotoliul scund, capitonat cu catifea vişină putredă, în desenul răvăşirii sale fizice citeai o forţă imensă, gata în orice minut să se încordeze. Vocea, oricât de prietenoasă îi era, tună:

– De ce n-ai copii, Liveriu?

Glăsuia mirarea provocată de dăruirea dovedită de celălalt în relaţiile cu elevii, readusă în conştiinţa lui de istorisirea abia ascultată. În acea clipă intrase şi soţia sa:

– Aşa este, domnule Aradei. În multe rânduri am discutat, Leonida şi cu mine: un om atât de bun ca dumneata, care iubeşte cu atâta ardoare şcoala. Cum de nu te-ai hotărât să.?

– Şi un om atât de vesel., glumi cel întrebat, să evite răspunsul.

– Vesel? – se îndoi ea. Nici una dintre cele două caracteristici, nici cea feminină, nici cea masculină, ale figurii musafirului lor nu amintea de veselie. Dimpotrivă, de pe chipul său desprindeai o melancolie extrem de blândă; împăcarea maternă cu oamenii alterna cu o indignare şi o revoltă bărbătească. Sprâncenele, cu desen aspru şi cu o grosime impresionantă, contraziceau rumeneala buzelor senzuale şi nervoase; ovalul moale al feţei se încheia cu maxilare voluntare; lărgimea unei frunţi deschise spre cugetare era domesticită de vioiciunea nărilor cu zvâcnet şi freamăt. Vesel? – repetă ea.

– Mi se pare că numele meu de familie provine dintr-o rădăcină slavonă comună şi termenului rusesc desemnând veselia,

– Nu zău, reveni femeia la atac, s-ar cuveni să vă hotărâţi. Tinereţea trece.

Lăsându-şi căutătura să-şi continue sfredelirea chipului celuilalt, gazda fu trecută de un fior, căci şi-l închipui pe conlocutor bătrân şi aproape de vârsta pensiei, aşa cum ajunsese soţul ei, chinuit ca acesta de un ulcer rebel ce-i dădea doamnei mai multe griji decât lăsa să se vadă, că se temea să nu degenereze în cea mai nenorocită boală a epocii, în cancerul pe care nici nu îndrăznea să-l numească, soartă împărtăşită de atâţia alţi suferinzi ca el. Sufletul i se cuibări în trupul durduliu şi uşor fanat, doritor să-şi uite de griji, ca şi când s-ar fi ghemuit sub plapumă, cu genunchii adunaţi, înfrigurată după o zi rece petrecută pe străzi.

– Din acest punct de vedere, doamnă profesoară – ezită Aradei, neştiind cât urma să recunoască din adevăr şi în câtă minciună fără repercusiuni să-l învelească, deoarece socotea că urechile oamenilor cruţaţi de viaţă erau prea crude să le trântească el adevărul său gol-goluţ -, din acest punct de vedere, tinereţea mi s-a cam încheiat la douăzeci de ani, întredeschise el uşa spre o posibilă confesiune.

– Prostii!, râse profesoara Scumpu, întinzându-i farfurioara cu dulceaţă de caise verzi; bănuia că preferatul lor făcea aluzie la cine ştie ce dezamăgire sentimentală trăită la vârsta respectivă.

– Am suferit de oreion, doamnă.

– Nu-i lege ca oreionul să., strecură ea, îndărătnică precum toată femeia.

– Depinde cum eşti tratat, replică interlocutorul, cu un surâs pe cât de stânjenit, pe atâta de nervos.

– Multe tratamente greşite pot fi remediate ulterior, bubui vocea colegului venerabil.

– Sigur, domnule Aradei., izbucni ea încurajator.

Îi stima prea mult pentru a mai îndrăzni să ocolească discuţia.

– Ştiţi, e vorba despre tratamentul de care se poate bucura un deţinut.

Le mărturisise de la începutul relaţiei lor taina trecutului său, pricină a faptului neobişnuit că îşi încheiase ciclul universitar abia la treizeci şi doi de ani. Menţionase în două cuvinte motivul politic pentru care fusese condamnat la încheierea primului an de facultate, dar niciodată nu intrase în vreun amănunt legat de zbuciumul deznădejdilor din acea perioadă sau de mai târziu. Acum se simţi dator să curme suspiciunea plutind asupra lui şi a căminului său, în multe rânduri încurajată de însuşi vălul de neadevăr ţesut de el sub care îşi apăra secretul jenant.

– Doamnă, se adresă profesoarei, ca de-a dreptul implicată sentimental în strădania de a-l convinge să aibă copii, împrejurările bolii mi-au prilejuit atât pierderea privilegiului de a putea da viaţă, cât şi, printr-o întâmplare tardivă legată de ele, redobândirea încrederii în om. Pot afirma că oricât de nedreptăţit am fost, s-a dovedit că am ieşit şi câştigat din această nenorocire.

– Dar., voi să-l întrerupă mama din ea, triumfând instinctiv în sine toate nădejdile câte caracterizează capacitatea maternităţii.

– Lasă-l, Elisaveta. Nu-l mai întrerupe.

În acel moment năvăli zgomotos Oltea, fiica lor. Era agitată şi neatentă la ce se petrecea în jur, după obiceiul unora dintre adolescentele de şaisprezece-şaptesprezece ani. Se trânti într-un fotel, îşi sumeţi un picior peste genunchiul celuilalt, dezvelindu-şi până la şold pulpa înaltă şi muşchiuloasă. Îşi aprinse o ţigară din pachetul tatălui său şi îşi destinse încordarea nervoasă a trupului uscăţiv, lung şi lipsit de chibzuinţă, lăsându-se pe spate şi pecetluind ochii vizitatorului cu privirile ei verzi, curioase şi posesive.

– Despre ce vorbeaţi?, se grăbi să-şi foarfece loc în conversaţie.

Liveriu se uită întrebător la profesorul Scumpu. Acesta confirmă încetişor.

– Povesteam un necaz de-al meu mai vechi, se întoarse cel dintâi către ea.

– Mă duc să dau un telefon, sări dânsa în sus cu toate cele patru membre deodată, în mod evident neinteresând-o câtuşi de puţin răspunsul lui.

Pieri, lăsând uşa deschisă în urma ei.

– M-am îmbolnăvit la vreo lună după încheierea anchetei. Mă aflam “în depozit”, în celularul din Rahovei, ori la Malmaison, în Plevnei, nici nu mai ţin bine minte unde.

– În ce vă aflaţi?, nu pricepu doamna profesoară.

– În “depozit”. Adică eram păstrat la dispoziţia anchetatorilor, până se încheiau definitiv toate dosarele, fără să mă mai deranjeze nimeni. Aşa aşteptai procesul. Singur, în continuare.

– Aţi stat mult timp de unul singur?

– Cu aproximaţie şase luni. După primele trei, către încheierea anchetei, am împărţit celula din când în când cu altcineva. Erau aduşi să mă tragă de limbă, să-mi verifice declaraţiile. Dar ăsta-i alt necaz.

– Gata! Va să zică asta a fost tot. Nu te-ai plimbat prea mult. Şi cum s-a-ntâmplat?, se auzi vocea uşor voalată a Oltei, de dincolo, bombardând pe cineva cu întrebări nerăbdătoare.

– Deci, prin a patra – a cincea lună de la arestare, m-am pomenit cu gâtul umflat sub bărbie şi fălci cam cu încă o jumătate din înălţimea capului, Şi cu febră, extrem de mare. Dârdâiam zi şi noapte. Nu scăpam de delir. Două dintre cele trei schimburi de “caralii” erau oameni normali.

– Cum aţi spus?, îl întrerupse doamna Scumpu.

– Ca-ra-liu, de la caraulă, o lămuri soţul dumneaei, eminent profesor de limba şi literatura română. Înseamnă: paznic.

– Ba mai mult: unul era chiar omenos.

– Cum s-a purtat cu tine? – ţâşni vocea fetei lor.

– .iar celălalt îşi făcea pur şi simplu datoria, fără să-mi acorde atenţie, nici în bine, nici în rău. În nici un caz nu mă chinuia, cum proceda sergentul major din al treilea schimb.

– Zău?! Chiar aşa? – izbucni într-un râs ironic fiica profesorilor.

– Cei doi dintâi mă lăsau să zac în pat.

– Nu v-au dus la spital? – se interesă doamna Elisaveta.

Liveriu Aradei surâse absent şi nu-i răspunse. Continuă cum înţelegea el s-o facă.

– De fapt, pe pat n-aveam voie să şedem, decât la margine; fără să boţim cearşaful. Eram datori să-l aşternem, la deşteptare, “umflat cât să sară pe el banul”, cum ne explicau paznicii. Dar de obicei ne obligau să şedem nesprijiniţi, pe unul dintre cele două taburete de beton, ceea ce, vă daţi seama.

– Te pătrundea frigul în oase.

– Şi tot timpul ăsta aţi stat în parc?! Nu ţi-a fost frig? – se piţigăie domnişoara de alături.

– Vorbeaţi ceva despre cele două schimburi.

– Mă lăsau să mă lungesc peste pătura cazonă şi să mă învelesc întinzând paltonul peste mine – mai eram îmbrăcat cu hainele de acasă. Abia după proces, când am ajuns la Jilava, mi-au dat zeghe.

– Ce-i aceea?

– Hainele vărgate, o lămuri soţul ei.

– Ţi-ai luat pulovărul cu tine? – se arătă curioasă Oltea, căreia probabil i se confia o prietenă în legătură cu felul în care decursese o plimbare cu cine ştie ce iubit de vârsta lor.

– Al treilea caraliu, cum intra în tură, trăgea de uşa metalică. Zgomotul mi se părea infernal, dar tot nu puteam deschide ochii. Se apropia, mă înşfăca de revere şi mă smucea în picioare. “Drepţi!”,urla. “Ce stai culcat, bă? Te duc la carceră şi scot eu boala din tine!” – “Mi-e frig.”, clănţăneam, – “Îmbracă paltonul!” Şi ieşea. Opt ceasuri de somnolenţă, fără dreptul să mă întind, cutremurându-mă din rărunchi.

– Medicul n-a intervenit?

– La doctor n-am ajuns decât o singură dată.

– Şi la ce oră aţi intrat în cofetărie?, întrebă Oltea.

– Pe la începutul bolii.

– Cum “o singură dată”?!

– Atâta, doamnă profesoară. Mi-a făcut o injecţie. O fi fost ceva pentru scăderea temperaturii, o fi fost doar apă distilată, ce ştiu eu.? Era cu vreo zece-doisprezece ani mai în vârstă ca mine. Frumuşel; convins de importanţa lui. Era cald la el. Cald bine. L-am găsit într-un halat de casă din mătase neagră. Părea foarte mândru de acesta. Nu mi-a spus nici un cuvânt. Nu m-a întrebat nimic.

– Şi tu ce i-ai zis la chestia asta?, izbucni Oltea entuziasmată.

– A glumit cu paznicul care mă însoţea, a înfipt acul în mine şi am plecat.

– Doamne Dumnezeule, îşi împreună mâinile doamna Scumpu, înspăimântată. Să vezi în halul ăsta un copil bolnav, să ai o licenţă în medicină, să depui un jurământ şi..!

– Va să zică acesta a fost tratamentul., interveni soţul ei, uşor ostenit de întreruperile nevestei şi dorind să-l ajute pe tânărul lor prieten să se întoarcă la povestirea lui.

– Întâmplarea a avut o continuare, doamnă profesoară, a cărei încheiere n-aveam s-o cunosc decât peste vreo şase-şapte ani.

– Ah, da?

– Caraliul cel mai zâmbitor şi cel mai tânăr dintre ei trei, un bărbat cu puţin mai înalt ca mine, cu pielea neatinsă de soare şi tenul acela livid care-i desemna pe toţi aceşti vieţuitori sub pământ, cu nas mare şi ce-i conferea un aer uşor ridicol, cu structura osoasă a figurii bine scoasă la vedere, cu ochii mici şi surâzători, cu gura tortuoasă şi un chip pe care niciodată n-aş fi fost în stare să-l descifrez, neajutat de îndelungata observare a lui, profunda sa bunătate.

– Asta-i bună! – explodă glasul fiicei gazdelor.

– .deschise, într-o dimineaţă, uşa celulei mele şi intră plin de bucurie:

– “Haideţi! S-au gândit, în sfârşit, să vă trimită o salvare, să vă ducă la spital.” În inflexiunile glasului său am descoperit şi fericire pentru mine şi o mustrare surdă pe care o adresa superiorilor săi. Nu mă grăbi în nici un fel cu îmbrăcatul. Dimpotrivă, mă ajută sa trag paltonul pe mâneci. Mă lăsă să înaintez clătinat, în voia pasului meu nesigur, fără să mă-mpingă, fără să zbiere, fără să lovească, fără să jignească, după cum era obiceiul celorlalţi. Îmi întinse “ochelari de cal”.

– Ce înseamnă aceasta?

– Nişte ochelari ca aceia de motociclişti, cu tablă jur împrejurul plăcii de metal rotunde din mijlocul lor, unde sunt fixate lentilele la ochelarii normali, prinşi cu un elastic pe care ţi-l petrec după creştet, născociţi pentru ca să nu poţi vedea pe unde mergi.

– Şi cum vă orientaţi să nu vă-mpiedicaţi?

– Ne conducea caraliul de braţ. Dacă avea chef să se distreze, te îmbrâncea în pereţii coridoarelor. Dacă mai aveai, scuzaţi-mă, şi oala de noapte în mână, să o verşi la closet, ajungeai acolo cu pantalonii şi bocancii leoarcă, ceea ce îi dădea prilejul să-ţi insulte murdăria şi lipsa de bun-simţ.

– Doamne!.

– Urcat în maşină, întins pe targă, am priceput că nu mă minţise: mă duceau la spital. Eram salvat.

– Ei, aşi! Şi tu, Coca, l-ai crezut? – se auzi prin uşă deschisă.

– Adevărul este că paznicul necunoscut care m-a însoţit m-a dat în primire unui gardian de la Interne, în subsolurile cărui minister mă chinuisem în timpul lunilor de anchetă. M-a cuprins spaima. Totul era luat de la început.

– Descoperiseră ceva nou?

– Da. Mutat din mână-n mână, m-a lepădat într-un birou unde mi-au scos ochelarii. Eram aşteptat de anchetatorul meu, un om cumpătat de altfel, de nu ar fi metamorfozat fiecare frază a mea, când o transcria în procesul-verbal şi de nu ar fi făcut declaraţiile mele de nerecunoscut. Nu-l acuzam pentru asta. Sistemul minciunii era generalizat la nivelul întregii ţări, dar mi-te aici, unde fără strâmbarea adevărului ar fi rămas toţi anchetatorii lipsiţi de pâine. L-am mai găsit acolo şi pe maiorul şef de anchetă în cazul nostru, al studenţilor. Acesta din urmă, după câteva cuvinte de batjocură privind mirosul emanat de sudoarea ce-mi scălda trupul şi lenjeria permanent, de mai bine de două săptămâni, şi cu privire la barba ce îmi crescuse urât, îmi mitralie câteva perechi de palme vânjoase care mă zvârleau când la dreapta, când la stânga. Era un munte de bărbat, gras, dar mai ales vânjos, cam aşa cum sunt fierarii. Ştiam de mult timp cât îi plăcea să urle şi să lovească, spre deosebire de anchetatorul meu. După ce-i trecu primul acces de furie, se întoarse către al doilea şi, mă iertaţi că-i repet cuvintele, spuse, scârbit: – “S-a c. pe el!” Era o înjosire gratuită. Nu ca aş fi fost eu mai oţelit ca alţii şi mie nu mi s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Dar lucrul nu avusese loc. Se delecta umilindu-mă.

– Poate nu era satisfăcut până nu vedea cu ochii asta . Există o boală., îşi dădu cu părerea doamna Elisaveta.

– Există. există., repetă domnul profesor, impacientat.

– Dar. de ce am ajuns eu să vă povestesc astfel de lucruri?

– Aţi plecat de la oreion.

– Cum, tu, a plecat aşa? fără nimic altceva?., nu-i venea Oltei să creadă.

– Ce voiau, domnule Liveriu, de vă chinuiau când eraţi bolnav?

– Să le confirm o scornire a închipuirii lor dereglate. Aflaseră de la un alt student anchetat că-mi transmisese, vara precedentă, salutări, într-o scrisoare expediată unui terţ. Acum îl arestaseră şi pe al treilea. Nu cunoştea, săracul, nimic despre organizarea demonstraţiei studenţeşti. Deoarece le-am infirmat la rândul meu bănuielile, şi am făcut-o de la bun început, nu m-au mai bătut; m-au dat pe mâna sergentului major şi, cu aceeaşi salvare, m-au condus iarăşi în celular. Paznicul care se bucurase că fusesem trimis să fiu îngrijit a tăcut mâlc. De bună seamă se lămurise asupra tratamentului ce mi se aplicase. Ce să mai insist, doamnă profesor. De asta n-am copii.

– N-aţi încercat după eliberare să vedeţi un doctor? – îl întrebă soţul ei.

– Cinstit, nu.

– De ce?

– Ce puteam da copiilor mei posibili altceva decât moştenirea unui dosar de fost deţinut politic?! Nici că s-ar fi putut să le dăruiesc nenorocire mai mare.

– Pagubă-n ciuperci! Bine, dragă, îmi spui restul mâine; te pup. Pa! Pa! Pa! – îşi luă Oltea rămas bun ritmat de la prietena ei; după un scurt timp intră în cameră ţinând în mâna o felie de pâine unsă cu unt, din care mânca cu poftă. Aşaaa., exclamă lăsându-se să cadă în acelaşi fotoliu ocupat anterior. Şi ce spuneaţi? – se adresă prietenului părinţilor săi.

– Domnul profesor Aradei se pregătea să ne încheie povestirea unei întâmplări, nu, domnule Liveriu? – se întoarse mama ei de la unul la celălalt.

– Da, aşa este. V-am atras atenţia de la bun început că încheierea ei m-a surprins într-un chip neaşteptat. Trecuseră încă vreo trei ani jumătate de detenţie şi alţi tot pe atâţia de libertate când, într-un vagon de clasa a doua a unui tramvai deosebit de aglomerat, găsindu-mă pe platforma din faţă, pe cine credeţi că văd, înaintând cu greu printre trupurile storcite ce emiteau aburi? Caraliul cel cumsecade!

– Îngerul păzitor! – îşi ţuguie buzele Oltea, fără a şti cât de aproape de realitate nimerise.

– Şi ce credeţi că face? – spuse Liveriu fără să o ia în seamă.

Aradei îi privea amuzat. Era sigur că nu aveau cum ghici şi că le pregătea aceeaşi surpriză pe care o trăise şi el:

– Surâde. Zâmbeşte, bucuros, că mă zărea. Îşi îndoieşte eforturile şi izbuteşte să ajungă lângă mine. – “Ce mai faceţi? V-au dat drumul? V-aţi însănătoşit?” Ne vedeam într-o zi fericită pentru mine. Mă înfăţişasem din nou la examenul de admitere la facultate şi tocmai se publicaseră rezultatele în cursul acelei săptărnâni. Era cel dintâi an de la eliberarea mea când se dăduse cuvânt de ordine să fim lăsaţi să ne reluăm studiile. I-am explicat aceasta. Râdea de parcă ar fi fost un apropiat al meu. Îl simţeam frate. Atunci am înţeles că existau oameni şi printre ei.

– Poate că era singurul., se desţeleni vocea gravă a lui Leonida Scumpu.

– Nu e cu putinţă. Omul, pentru a putea rezista şi continua să trăiască are nevoie de un procentaj de umanitate în mediul său, domnule profesor. De bună seamă că şi la Securitate existau suficiente fiinţe asemănătoare nouă, dacă paznicul meu cel cumsecade nu se sinucidea de disperare.

Doamna Scumpu, care nu deschisese încă gura, se pomeni constatând:

– Aţi fost condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă. O dată la patru ani închisoare.

– . corecţională, completă musafirul.

– Şi a doua oară la sterilizare.

– . pe viaţă. Aşa este. Numai că prima condamnare s-a făcut de către un tribunal. Nu discut dreptatea hotărârii. Formele legale au fost cât de cât respectate. Pe când a doua condamnare provine de la un ins care n-a fost îndrituit de nimeni să o rostească, a cărui menire era să mă vindece, nu să mă distrugă; iar el a ales cu de la sine putere să ne distrugă, pe mine şi neamul urmaşilor mei.

– Un Mengele al partidului comunist, izbucni profesorul Scumpu.

– Mai rău, căci în lagărele naziste, sterilizarea forţată era o operaţie de stat, cuprinsă într-un plan larg de eugenie şi euthanasie, ce prevedea eliminarea popoarelor neariene, pe când în cazul acestui aşa-zis medic, el acţiona fără ordin, purtând un război personal împotriva pacienţilor deţinuţi. Crima este cu atât mai cumplită cu cât nu poate fi motivată prin orbirea produsă de nici o doctrină oficială.

– Iertaţi-mă, domnule profesor, îndrăzni doamna Elisaveta. Nu ştiu dacă îmi pot îngădui. Sunteţi naiv. Aţi uitat doctrina luptei de clasă.

Domnişoara Oltea îşi luase destul timp să dibuie firul conversaţiei. În acest punct, dovedi că inteligenţa precumpănea în ea asupra neastâmpărului vârstei şi, mai departe, că impetuozitatea chemărilor sexuale triumfau asupra aceleiaşi inteligenţe. Profesorul Liveriu fu uluit de nuanţa de neaşteptată intimitate şi căldură obscenă, nici măcar păzită de urechile părinţilor, vibrându-i tonul cu care îl întrebă, degustând plăceri posibile – deloc contrariante pentru ea, dimpotrivă:

– Dum. nea. voas. tră. nu. fa. ceţi. co.pii..?