– Un armean

9. UN ARMEAN ÎMPĂRĂŢEŞTE PESTE CHINA

Pătrunderea în incinta Operei Române – clădirea nouă, cu aerul inconfundabil sovietic al hardughiilor din familia cărora ne-am procopsit şi cu monştrii arhitectonici numiţi: “Casa Scânteii” şi “Casa Poporului” – fu pentru mine o descălecare în Ţinutul Luxului, un lux cu un farmec artificial neîndoielnic, provenind din izvoarele Răsăritului, singurul farmec îngăduit atunci deoarece era conform cu tiparul vremii: luxul pentru popor. Cabinele fuseseră împănate cu imitaţii de mobilă stil, vopsită în culoarea untului, tapisate cu pluşuri verde închis precum al sticlelor de un litru, covoarele gen persan erau penibil de noi, reproducerile de artă plastică aburcate pe pereţi ţineau hangul lipsei de gust de pretutindeni.

Ce însemna o clădire a Operei nu era lucru inedit pentru mine.

Avusesem un coleg de liceu, care locuia lângă vechea reşedinţă a aceleiaşi instituţii de artă, adică în preajma Teatrului Bulandra (cel adevărat), pe care părăsind-o Opera Română, clădirea i-a rămas moştenire destui ani Teatrului de Operetă, pe malul Dâmboviţei, lângă bisericuţa Sfântului Spiridon, cea îngropată vreun metru sub pământ, un monument istoric de o rară intimitate, demolat de Ceauşescu, grăbit să-şi libereze căile de acces către aşa-zisa “Casă a Poporului”, unde n-avea nici să locuiască, de unde n-avea nici să conducă, scurtându-i-se – cam târziu! – trupul cu un cap foarte necesar lui…

Deoarece acest amic nu a fost un oarecine şi nici destinul său unul banal, sunt dator a zăbovi alături de el câtva timp. Numele îi era: George Popovici. Devenind un actor celebru al Naţionalului, şi-a adăugat la coada numelui de familie pe acela al străzii unde locuia şi băteam împreună mingea de cârpă: Poenaru (în geografia Bucureştilor prelungindu-se la rându-i cu numele propriu: Bordea). Comicul Ion Finteşteanu, fost profesor de actorie al lui Gică, atât de impresionat fusese de talentul acestuia şi, mai ales, de performanţa sa pe scena primului teatru al ţării, în rolul lui Lenin, încât îi închină un capitol din propriile sale amintiri. Cu atât mai mult sunt dator s-o fac eu.

Ne pomeniserăm colegi de clasă la liceul Matei Basarab. Firea sa jucăuşă, blândeţea caracterului, buna creştere deloc exagerată – ceea ce ar fi făcut-o respingătoare în loc de a-i întări magnetismul -, mă apropiaseră de el. Mai târziu, antrenaţi de un coleg repetent, Abramovici-Manolescu, mare doritor să facă ce nu făcea nimeni, după aspiraţia nestăvilită a neamului său, am alcătuit o echipă de teatru şcolar – eu mai puţin, căci nesimţindu-mi-se talentul gâlgâind până la a-mi răpi somnul, mi s-a rezervat poziţia de sufler al grupului -, Gică punând stăpânire pe rolul principal din “Noaptea Furtunoasă” : Rică Venturiano, interpretat de el impecabil, ni se părea. Teoria ‘regizorului’ improvizat – Manolescu-Abramovici – era că neavând şanse să aducem ceva personal în domeniul punerii în scenă, cel mai cuminte era să preluăm cât mai fidel montarea născocită de Marele Sică, ceea ce ne străduiam din răsputeri să punem în practică.

Este curios lucru că o altă viitoare celebritate a rampei (de data aceasta cea a Operetei) tot cu acel prilej a debutat; mă refer la Constanţa Câmpeanu, în rolul Ziţei, Constanţa Câmpeanu, colega noastră de la L. F. 4 (adică: Liceul de Fete nr. 4, din Calea Moşilor, alături de circa financiară). De interpretul lui Jupân Titircă-Inimă-Rea, coleg cu un an sau doi mai mare ca noi, m-a legat faptul că i-am cunoscut tatăl pe o dubă-penitenciar C.F.R. ce mă conducea de la Jilava la Gherla, peste vreo cinci-şase ani, când am ajuns şi eu, în sfârşit, condamnat politic. Părintele lui, colonel de jandarmi, aidoma tuturor cobreslaşilor săi, îşi încărcase umerii cu poverile a mulţi ani şi grei de puşcărie suferiţi până atunci, pe când alţii nu mai uşori îşi aşteptau aburcarea în spinarea lui îndelung suferitoare. Am fost fericit că hazardul mă nimerise pe banca lungă cât vagonul şi o zi de post, chiar alături de el, pentru a-i încredinţa unele amintiri privitoare la progenitura sa. Din păcate, tocmai acestea legate de teatrul nostru de amatori – ce ar fi putut stârni zâmbete părinteşti înduioşate – îmi ieşiseră complet din cuget în condiţiile speciale în care ne aflam şi prin minte nu-mi ţârâia, impenitent, decât fraza: ‘ştiţi că şi feciorul dumneavoastră a fost arestat? La dreptul comun…!’, frază pe care anevoie izbuteam să o ţin în frâu, pentru ca nu cumva să-i fi adus bietului om la cunoştinţă un necaz atât de mare, provocat, de bună seamă, de propria-i condamnare şi de obiceiul Securităţii de a pedepsi în persoana membrilor familiei refuzul colaborării cu ea a celor căzuţi în ghearele ei.

La puţin timp după succesul ce ni s-a părut de neuitat, avu loc o ‘reuniune tovărăşească’ organizată de uteciştii liceului “Matei Basarab”. Aceasta reprezenta denumirea în epocă a celor mai vulgare, asudate şi înghesuite seri dansante bântuind noaptea de Înviere, prima zi de Crăciun şi alte prilejuri mai mult sau mai puţin tradiţionale, considerate dăunătoare formării elevului. Gică, mijlocind renumele său scenic recent dobândit, ajunsese a se considera chiar un tânăr… interesant şi la atari demonstraţii sociale. Drept pentru care, sub supravegherea atentă a mamei sale, îşi îmbrăcă cel mai costisitor costum bleu marine (şi unicul de acest soi din garderoba băietanului) peste o cămaşă albă cu butoni la manşete şi-şi legă sub guler, cu şarm, un select şi discret ‘papillon’ argintiu.

Ajuns în faţa porţilor metalice verzi păzite de nişte puştani politizaţi, ţinuta îi fu examinată din cap până-n picioare cu vădită dezaprobare – considerată, probabil, jignitoare în raport cu portul sărăciei de obşte. Un braţ amical se întinse, pe neaşteptate, spre beregata lui, să-i fie smulsă cu violenţă podoaba fundei din dreptul mărului lui Adam. Interpretul lui Rică încercă să apere demnitatea bucăţelei de mătase cu formă de fluture. Adversarii ripostară cu forţa şi, in corpore , îl trântiră pe asfaltul trotuarului, îl rostogoliră în colb şi flegme mai mult sau mai puţin uscate, ba îl şi umplură niţel de sânge. Ce mai: puneau în practică lupta de clasă cu care ni se împuiau capetele crude şi negânditoare!

Părinţii îl retraseră a doua zi din acea instituţie de învăţământ şi îl mutară ‘mai aproape de domiciliu’ (nefiind sănătos să mărturisească adevăratul motiv al hotărârii lor…): la Liceul Mihai Eminescu, peste drum de localul Securităţii din Calea Rahovei.

Abia cu asta începură vizitele mele cotidiene în cartierul său.

Pe strada Azilul de Noapte (ce continua aproape îmbucat strada Poenaru-Bordea) se afla intrarea artiştilor şi celorlalţi angajaţi ai Operei Române şi către ea priveau geamurile ‘imense’, cum mi se impuneau la acea vârstă, ale unei săli de repetiţii pentru corpul de balet. Ele erau dublate pe dinafară cu o reţea de sârmă cu ochiuri dese ce le fereau de orice atac cu piatra ori de alt soi. Dar nu şi de privirile indiscrete, doritoare de senzaţii artistice sau chiar mai tari, cum ar fi acelea provocate de balerinele evoluând în hamleţi şi maiouri sărăcăcioase, dar nu mai puţin revelatorii pentru curiozitatea hămesită de femeie a băietanului de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani ce eram, înainte de a tânji după călugărie, nu departe de acolo, la Mănăstirea Antim. Pentru a-ţi strecura căutăturile înăuntru erai dator să te caţeri pe o ieşitură a zidului exterior şi să stai oarecum agăţat de pervaz. La asta am fost îmbiat de sunetele răzbind în uliţă ale pianului ce susţinea evoluţia piruetelor, a săriturilor, a dansului. Curios lucru, nu reţin să fi fost prezenţi acolo şi balerini, oricât de puţin numeroşi, fie măcar şi de sămânţă… De se vor fi numărat şi dânşii printre zburătoarele ce populau lunga încăpere neaerisită, nu eu am fost acela care să le reţină existenţa.

N-aveam ochi decât pentru femeiuştile uşoare ca boarea, graţioase ca lujerii frunzelor, plutitoare ca puful păpădiilor, săritoare precum gazelele şi melodioase ca sunetele de harfă. Nu mă mai săturam să le urmăresc ticăitul pointes -lor vorbitoare, aşezarea tălpilor pe parchet, ca o şoaptă, potrivirea braţului pe umerii aerului, ca o mângâiere, rotocolirea ameţitoare a întregului trup, după moda seminţelor înaripate ale plopilor, cu şoldurile acoperite de fru-fru-ul alb şi tremurător.

Iar dintre toate mi-a zăpăcit minţile adolescentine o figurină de Sèvres mişcătoare de sine, în care am recunoscut o dansatoare urmărită în dese rânduri de la balconul sălii de spectacole, unde-mi permiteam a-mi cumpăra biletul, anume: Mimi Bardezian. De frumoasă era frumoasă de pica, încununată de părul ei negru cârlionţat şi străpungând pe toţi ce-i ieşeau în cale cu vârfurile de lance ale ochilor de cărbune aprins; dar mai provenea şi dintr-un neam cu Hrandt – mi-am închipuit, după terminaţia numelui său: -ian – ceea ce îi conferea un grad suplimentar de interes… Provocând gura târgului în dreapta şi-n stânga, am aflat că derivarea etnică intuită de mine se dovedea corectă; în plus, mi s-a mai spus că primul ei soţ era: “minerul cu vocea de aur” … sau cam aşa ceva – o descoperire a acelor timpuri (căsnicie care, pentru un nepotolit revoltat, ca mine, constituia o pricină suplimentară de amărăciune; şi – aşa este tineretul: încăpăţânat… – mi-o recomanda ca şi mai vrednică de amor!).

Stările mele de contemplare suspendată nu departe de intrarea din dos a Operei se preschimbaseră în ceva asemănător împătimirii unui maniac al drogurilor; ajunsesem a nu mai fi în stare să adorm dacă nu treceam prin dreptul sălii de repetiţii, să-mi revăd păpuşa de cristal zburător, mai străveziu decât sticla de Murano, a cărei piele se ivise pe pământ atât de albă încât transparenţele ei lăsau la vedere întreaga reţea a venelor şi arterelor pâlpâindu-i într-un albastru serafic, piele în contrast cu părul de abanos ce-i reteza, creţ, înălţarea trupească spre ceruri. Nepios simţământul meu, dar cel puţin meritoriu ca fiind adevărat ca la spovedanie: prin Mimi Bardezian mă ridicam şi eu cu descoperirea până către raiul lui Dumnezeu!

Timpul datorat cursurilor se dilata într-o unică aşteptare, asemănătoare unei săgeţi de oţel în plin zbor, o ţiuitură lungă de câteva ceasuri, dar nu mai puţin iute, o desferecare a tuturor simţurilor, lăsate slobode să adulmece de la distanţa unor kilometri buni, câţi mă despărţeau de strada Azilul de Noapte, urmele ei olfactive îmbibate în aerul zonei, de la ultima trecere, împingere şi frecare de moleculele de gaz deplasate de contactul cu celulele trupului său şi apoi revenite să-şi ocupe locul lor în spaţiu, ascultare de care lege îmi îngăduia să o reîntâlnesc atunci când mă concentram asupra ei din sala de clasă unde mă perpeleam de plictiseală şi tânjire.

Iar dacă mă găseam aiurea, tot nimic nu mă mai interesa. Refăceam aceeaşi operaţie de căutare a ‘frumoasei fără trup’ prin încordarea puterilor lăuntrice, reamintindu-mi încrederea de odinioară, când invadasem casa Hrandt Avachian, în magia ce m-ar fi promulgat stăpân al universului dacă aş fi devenit suficient de stăpân pe mine pentru a mi-o aservi chiar şi fără vreo iniţiere anume. Preconizam o simplă intrare în posesie prin plasarea în unghiul sufletesc potrivit pentru a mi-o închina şi a mi-o aservi, bănuind că puterile magice le avem cu toţii în dotare, fără a fi conştienţi de prezenţa lor tainică în anatomia duhovnicească, că se pitesc în noi asemenea talentului muzical, de desenator, gustului pentru frumos, mai rarelor înclinări pentru matematici sau ca bosa limbilor, ori ca şi mai puţin frecventelor puteri hipnotice, la fel de naturale însoţitoare ale psihicului celui mai banal, naturale şi ignorate, stându-ne la îndemână pentru a ne sluji.

Nu găseam însă cotlonul unde hibernau darurile de mag personale, care să mă transporte urgent la fereastra mea, de unde să o contemplu pe Mimi Bardezian.

I-am sesizat mult mai târziu înţelesul numelui, tot repetându-i-l, în ani, ca pe o formulă de descântec. Sensul, în acele timpuri, nu avea corespondent în realitatea socială bucureşteană, după cum avea să se întâmple, să zicem, peste o decadă. I-am surprins misterul, zărind pe neaşteptatelea o firmă: “bar de zi”. Mi se păru ceva deosebit de familiar, deşi inexistent până atunci de ai fi tras şi cu puşca! La acel bar special ajungeai prin despărţirea în silabe a numelui ‘Bardezian’ -, ceea ce îmi motiva şi explica permanenta ameţeală însoţindu-mi odinioară visările sterpe, oricât de fascinante erau…

Cred că mă aflam la prima mea îndrăgostire. Dacă mi-o observ astăzi cu atenţie, ea echivala cu o admiraţie fără margini.

Pentru a mă apropia cât de cât de balerină, am inventat un vicleşug care să-mi ofere şanse frecvente de a o privi mai des şi fără riscul ruşinării prin surprindere, aşa cum stăteam agăţat serile la privazul oftărilor mele romantice. Într-o bună zi, l-am aşteptat pe dirijorul Egizzio Massini (cred că aceasta e ortografierea numelui său…) să părăsească localul unde muncea! L-am acostat, deloc intimidat. I-am cerut să-mi vină în ajutor, nutrind – ambiţiosul de mine – visul de a ajunge şi eu dirijor, prin a mă lăsa să asist la repetiţiile sale, dându-mi astfel o şansă de a lua contact cu măiestria… Că în materie de dirijat el nu reprezenta mai nimica era convins până şi un ageamiu ca subsemnatul; dar nu exemplul său artistic avea însemnătate, ci dreptul meu de a mă găsi în sala Operei toată ziua bunăziua, de câte ori aveam chef să chiulesc de la programul şcolar, ori să arunc manuale şi caiete te miri unde, la vremea învăţatului, pentru a-mi desfăta pupilele cu priveliştea membrelor suave ale alesei mele, dacă aveam norocul să-mi apară în drum, în noua mea ipostază, să-mi taie calea sau chiar să fie chemată pe scenă, dimpreună cu suratele sale dansatoare.

Această dragoste tăinuită este în directă legătură cu nişte întâmplări povestite în capitolele precedente şi de aceea, în afară de provenirea din aceeaşi stirpe cu Hrandt a visului meu de carne, abur şi închipuire, el este legat şi de alegerea unei profesiuni, către care mult mă îndemnase poetul Adrian Maniu în casa pictorului, după cum s-a văzut.

Căci acea profesiune către care mă conducea pe muteşte Rose Avachian, dindărătul lui, soaţa peisagistului şi autorului de naturi statice, ţinea, îşi aminteşte cititorul, de lumea spectacolului. Or, taman la Opera Română m-a condus destinul, după cum începusem a istorisi în primele rânduri ale paginilor de faţă.

La absolvirea liceului, un telefon primit de la fosta mea profesoară de pian, doamna Eugenia Ionescu, angajată la Consevator, m-a grăbit să mă înfăţişez la examenul de admitere al secţiei de regie de operă. Peste vreo două săptămâni urma să se susţină a treia sesiune în faţa profesorului sovietic Ciucov, titularul catedrei şi consilier de regie la Operă. La primele două, candidaţii – aceiaşi cu perseverenţă – picaseră până la ultimul. Deşi nădejde nu ştiu de unde mai aveau, i-am cunoscut atunci când se prezentau pentru a treia oară; eu reprezentam singura noutate pentru examinatori. Se organizase un scurt curs de iniţiere în lucrul cu obiectele imaginare, susţinut de Tatiana Ioan, studentă în ultimul an şi asistenta elevului lui Stanislawsky.

Odată încheiat examenul, după o rătăcire de vreo două ceasuri pe coridoarele instituţiei, se afişară rezultatele. Se prinsese cu o pioneză o coală A4, având înscrisă pe ea lista orânduită alfabetic a celor nouă fraţi de perpeleală. În dreptul fiecărui nume se adăugase: “respins” .

Nici nu mă aşteptasem la altceva; aşa încât m-am îndreptat către cel mai apropiat telefon public, să-mi comunic părinţilor eşecul.

Numai că doamna Jeni Ionescu n-avusese răbdare să-i contactez eu însumi şi mi-o luase înainte cu vestea că eram unicul admis!

Tatăl meu, ascultându-mi păţania, mă îndemnă să las ruşinea de-o parte, să intru la Secretariat şi să rog frumos funcţionarele de acolo să se mai uite o dată în catalog. O făcură fără prea mare greutate, amintindu-şi poate de vizita ce mă precedase a profesoarei mele de pian şi de cele ce i se comunicaseră. Într-adevăr, dactilografa nu distinsese singurul “da” prezent pe hârtie; cum s-ar spune, aplicându-se greşit vorba populară: ‘îl luase pe “nu” în braţe’! Aşa că mă pomenii student la secţia regie de operă a Conservatorului “Ciprian Porumbescu”.

Peste vreo două zile urma să se deschidă cursurile oficial. În loc de a participa la eveniment, am fost convocat să stau de vorbă cu Maestrul.

– “Voi cere încă o sesiune Ministerului” , mi-a spus pentru a mă lămuri asupra viitorului meu. “Nu cred că mi-o va acorda; am folosit trei până acum şi n-am recoltat decât un student… În cazul în care nu-ţi voi putea găsi colegi, cu un singur student nu se lucrează, mă-nţelegi. Deoarece în urma examenelor de sfârşit de an, nici în anii II şi III n-au mai rămas decât câte doi studenţi care, la fel, nu urcă pe scenă să joace numai între ei, i-am grupat la un loc; vei participa la aceste cursuri comune. Pentru acoperirea materiei de anul I, o să faci o cerere de angajare ca figurant la Opera Română, unde am eu grijă să nu fie respinsă. Acolo, Tatiana Ioan susţine un curs de obiecte imaginare pentru artiştii mimi. Acel curs echivalează oarecum cele ce ai fi învăţat la Conservator.”

A doua zi m-am angajat.

Nu voi reţine atenţia cititorului cu cele petrecute mai departe cu unicul student al ţării al cărui an universitar nu exista, ci îl voi conduce, aşa cum am pornit-o de la bun început, în sala figuranţilor (adică a “corpului de artişti mimi”, cum erau denumiţi pompos sub regimul democrat popular, pentru ca respectivii oameni ai muncii să nu se simtă cumva jigniţi că duceau tava, fără replică!…).

În prima seară când am fost chemat pentru a participa la spectacol, afişul anunţa “Macul Roşu” , un balet a cărui acţiune se petrecea în China , în timpul revoluţiei comuniste. Gura lumii zicea că el urcase pe scenele tuturor ţărilor unde pusese mâna pe putere proletariatul, minus China însăşi, fiindcă din mac se produce opiumul şi era preferabil să nu fie asociată lupta pentru putere cu visările opiomanilor.

În scena finală, se făcea văzut, spre fericirea spectatorilor, Mao Tze Dun în persoană, ceea ce stârnea atâta entuziasm în rândul maselor, încât era înhăţat de câţiva voinici şi aburcat pe umerii lor, de unde saluta cu pumnul pe oricine îşi ridica privirile către el.

Ei, a-l imita pe Mao nu era lucru de şagă… Figura sa beneficia de o conformaţie specială, anevoie de recompus, oricât de talentate machioze avea Opera.

Acesta fu norocul unui fost negustor armean, rămas sărac lipit pământului după confruntarea cu legea nouă. În aşteptarea unor vremuri mai bune, el se prăbuşise în groapa cu rataţi alcătuită de corpul nostru de mimi. Fiind corpolent – cel mai dintre toţi colegii mei -, umerii obrajilor săi pronunţându-se net în favoarea ideii că ar fi putut aduce, de foarte departe, cu Secretarul partidului comunist din China , un plastician inspirat puse alături capul armeanului şi două fleici de vită nefripte. Cu talent, le prefăcu pe cele trei într-una.

Fripturile i le lipiră pe obraji. Apoi cineva îndemânatic le sculptă cu briciul, astfel încât să se ajungă la asemănarea desăvârşită dintre capul natural luat model şi cel artificial crescut pe deavla neguţătorului. Pe urmă, rezultatul acestor operaţii fu machiat în culorile fireşti unui chip uman ceva mai galben. Nu exista temerea că şi-ar fi dat seama careva de substituirea cărnii şi pielii originare, la vreo mişcare necontrolată, pentru că – să nu uităm – Mao nu crâcnea; nu scotea nici măcar un oftat, dar mi-te să vorbească! Nu! Şedea de lemn tănase acolo sus, pe umeri, fără să-i pese că s-ar fi găsit careva să se îndoiască asupra autenticităţii lui.

Ce se făcea Opera Română de nu exista şi un armean printre angajaţii ei?