5. Umorul nu poate fi zdorbit – Ioan Munteanu

Titlul amintirilor lui Ioan Muntean explică trei toponimii printr-o negare paradoxală: Cluj ‘Aiud via Piteşti sau Amintiri din anii care nu au fost [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997]. Doresc să iau această neobişnuită punere în temă şi esenţializare a conţinutului drept o primă intruzie a umorului (dar cât de patetic aici!) – printr-o indicaţie de itinerar, al umorului autorului. Iar dacă este să căutăm înapoia umorului drama, ceea ce se numeşte În loc de epilog lămureşte a doua parte a titlului, nu doar cu duioşie, ci şi cu multa tristeţe ce va izvorî, alături de zâmbet, din paginile ce urmează. Într-o clipă de intimitate, toamna, lângă un butuc de vie, autorul s-a fotografiat cu de curând aleasa-i soţie. Pe spatele pozei a consemnat:

“Idilă târzie
Care-ar fi putut să fie
ÎN ANII CARE NU AU FOST.”

Doctorul ardelean Ioan Muntean, lovit cum numai cei trecuţi prin demascări au putut fi, are o bună dispoziţie, când scrie – mai ales în primele zeci de pagini ale amintirilor sale -, ce-i poate fi invidiată de toţi foştii deţinuţi politici. Niciodată nu-l surprinzi, la lectură, posac, vindicativ, încruntat, demonstrativ, moralizator, vehement, ars de durere şi cu amintiri negre – deşi mai negre decât sunt ale sale şi ale tuturor celor prezenţi în această carte, mai greu! Firea lui e bine dispusă mereu, iar punerea pe hârtie a celor trăite pare să-l bine dispună şi mai mult. De aici, o poftă neoprită de vreo stavilă, o poftă de a istorisi în flux continuu şi egal păţaniile sale, cu o limbă simplă, populară, însămânţată când şi când de regionalisme cu aer tonic şi intim, şi familiarisme, ce contribuie la apropierea dintre sufletul naratorului şi al cititorului, îndepărtată fiind goma adusă de limbajul căutat, rigid, temător de pericolul de a te da în vileag că nu eşti profesionist al scrisului, folosit de mulţi dintre memorialiştii analizaţi.

Nu miră selectarea aceasta în ceea ce priveşte vocabularul, dacă ţinem seama de originea sa ţărănească. “Ai mei nu au avut niciodată pământ”, mărturiseşte autorul. “Eu eram dintr-o comună de “Bufeni”, colonişti veniţi în părţile muntoase ale Banatului, din Oltenia, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, literalmente cu traista-n băţ. Au fost mineri şi muncitori forestieri “bulvănari”şi cărăuşi de lemn pe moşia STEEG-ului şi apoi a UDR -ului. Bunicul meu n-a murit de pelagră, ci de “şui”, cum se spunea la noi la silicoză şi la bronşita cronică (nu se vorbea de astea pe atunci). La 63 de ani a murit de bătrâneţe după 32 de ani de muncă la mină şi nu ne-a lăsat moştenire decât o căsuţă cu şindrilă şi dorinţa de a lupta pentru mai bine, pe care a intuit-o “în fundul beznelor adânci”. Ei la Uda aveau totuşi un petec de pământ (textul dă o replică unui amic; n. n.). Noi, la Ciclova Montana, nici atât. Colonie de mineri, de peste 150 de ani, într-o fundătură de vale, între creste şi stânci. Vorba lui Crainic, pe care o voi auzi mai târziu, la Aiud:

Din dragoste de neam
M-am hotărât să cânt
Moşia-n care n-am
Doi paşi pentru mormânt”(p. 138).

Urmează să verificăm ce fel de vocabular ne întâmpină în memorii.

“Poliţia nu-i ştia locuinţa, altfel ar fi pus capcană acolo; celebra – de-acum – noapte de 15 Mai; ne-am povestit câte toate de pe la noi; a venit prietenos la mine, am vorbit de parcă ninsese peste toate ; colegii nu vorbeau nimic de Traian şi de ceilalţi doi din cameră, arestaţi odată cu el, de parcă îi înghiţise pământul; altmintreli; eu aveam un costum uzat, negru-gri, dar la grămadă nu se vedea; şi vorba aia, cu mortul pe masă, ne-am continuat îngânduraţi plimbarea; îi luaseră să le arate la fix camera mea; mă gândeam în fel şi chip; mă durea, mă ustura, mă ardea şi mi se scuturau şi creierii din cap; restul meselor, ghiorăituri şi nimic; la arest ne tundeau şi ne rădeau (…) cu ciomagul; l-au luat la scuturat tot pe bietul Traian; n-avea rost să-l mai bată, doar aşa ca distracţie, căci firul era la mine; să fi auzit răcnete şi tupăituri; saşii erau rechiziţionaţi ca vitele, la robotă; se ţinea vârtos de carte; lucraseră cu zurgălăi; terciul temniţei se numeşte, ardeleneşte: cir; aş da iar de ponos; n-am reţinut dacă i-a dat bani, dar mai mult ţin că nu i-a dat nimic; şi aşa mai departe.

Şi când reia relatarea altcuiva, caută cuvântul ce să-i exprime atât starea culturală cât şi regiunea de provenienţă, har ce nu caraterizează decât scriitorul autentic şi pretenţios cu sine însuşi.

“Eu mă ridicasem de-acum flăcău. Fata era cu stare, avea case mari de negustor, dar era urâtă foc. De eram mai mic, ziceam că-i muma pădurii şi o luam din loc. Dar m-a dus cu zăhărelul. S-a scuzat că nu are şerbet şi ne-a pus pe farfurioară câte o bucăţică de zahăr. Eu să nu fi servit, bine era, dar m-a pus păcatul şi l-am mâncat. De unde să ştiu eu că era o făcătură?! Că seara, după ce m-am tras la odaia care mi-o pregătise, gazda rămânând să doarmă cu de-alde soru-mea, să mai sporovăiască, deh, ca fetele, sting eu lumânarea şi mă culc. Nici n-apucasem să adorm că se deschide încetişor uşa, am auzit-o, dar paşii nu, şi se strecoară cineva, fără a spune vreo vorbă, sub adialul (aşa zic unii moldoveni la cearşaf) meu. Pune mâna pe mine, mă mângâie pe tot trupul şi atunci şi eu, ca omu’, ca flăcăul ce mă găseam, pun şi eu mâna. Când am dat de asprul fetei, mi-am pierdut cumpătul. Apoi am luat-o de nevastă, ce era să fac? Soră-mi îi plăcea, că erau prietene, poate că înadins a vrut să mă încurce cu ea. Păi, nu m-a dus cu zăhărelul acela? Eu, de nu-l mâncam, bine era. Că era şi mai bătrână şi mai urâtă, cum vă spusei”(p. 234).

Nu mai poate fi vorba de stângăcii ale expresiei, cum întâlnim la alţi autori, nici de exprimări greoaie impunând ‘traducerea’ lor în limba maternă, nu mai poate fi vorba nici de stil căutat, patetic şi ‘convingător’. Naraţiunea curge dintr-un izvor lăuntric al veseliei abia temperate, fără capăt, nici fund, ca o apă bună la gust, din care tot ai bea şi nu te-ai mai sătura.

Asta şi datorită viziunii hâtrului de scriitor asupra celor povestite, ca şi a unui firesc imbatabil. Ghiduş, Ioan Muntean nu voieşte să stoarcă lacrimi din sufletele cititorilor, ci să-i facă să înţeleagă absurdul dramei trăite de generaţia sa (pentru unii tragedie), prin râs. O poziţie complet inedită.

Dealtfel, autorul este conştient de această trăsătură a sa şi şi-o prezintă – nu ca a unui scriitor, ci ca a unui om de societate.

“Aveam 51 de kg., după cântarul găsit la spital. Totuşi glumeam, cum făcusem şi mai înainte. De felul meu am fost mai glumeţ, cunoşteam multe anecdote şi-mi plăcea să le spun. Simţeam o bucurie când făceam pe alţii să râdă, nu ştiu dacă nu asemănătoare cu cea a actorilor care urmăresc reacţia sălii. Pentru mine erau un tonus sufletesc şi consideram că nu fac rău nici altora dacă reuşesc să mai descreţesc o frunte. Era în firea mea şi a rămas până azi. Iar acum, nu mâncam nimic, dar spuneam glumele potrivite vorbelor altora din cameră. Petrică Matei mi-a spus mai târziu că râdea de formă, numai să-mi facă plăcere, dar îi venea să plângă, văzând că mă prăpădesc şi totuşi mai spun glume pentru alţii. Când mi s-a făcut mai bine, mi-a spus că a fost convins că mor” (p. 224).

Ioan Muntean reţine cu plăcere, şi se delectează permanent datorită lor, invenţiile hazoase ale altora, în cazul următor, ceea ce englezul numeşte practical joke – o glumă construită prin gest, manipulare de obiecte, atitudine, toate grăind mai mult decât le stă în putinţă, prin spiritul în care sunt legate şi sensul conferit de glumeţ. “Un episod nostim de la această defilare. Dr. Mircea Băncilă, asistent universitar, şeful promoţiei din 1946, i-a aruncat unei colege din faţa mea, (…) un buchet de flori pentru noua doctoriţă (era o defilare a absolvenţilor Facultăţii de Medicină; n. n.) şi unul de zarzavat, să nu uite cratiţa”(p. 5-6). Îşi aminteşte şi de glumele la care a avut acces prin lectură: “Podoabe nu aveam, ceas, nici atât, căci toată viaţa până aici m-am orientat după ceasurile din perete şi cele de la catedrale (cum glumea Muşatescu)”(p. 10). Se bucură când îi revine o vorbă de duh a vreunui coleg de detenţie (şi câte nu-i răsar iar în memorie!): – “Fă, Ileană, de ce l-ai luat chiar pe ăsta? Altul n-ai găsit?”- “Tu, Ionică, l-am luat de urât, ca să-mi placă numai mie.”(p. 140). Ideea neaşteptată de a uni două noţiuni, fără legătură cronologică posibilă, într-o aceeaşi afirmaţie, îl atrage: “Antisemit nu eram. Ţineam la neamul meu şi dacă mi se părea că altă naţie vrea să ia ce-i al nostru, luam poziţie de apărare. Cum Ştefan şi ceilalţi voievozi au luat atitudine şi au luptat împotriva celor care le primejduiau glia şi credinţa, fără a fi fost acuzaţi vreodată pentru asta că sunt rasişti,(…) tot aşa şi mie mi se părea firesc şi chiar că am datoria să lupt pentru ţară”(p.10). La fel este robul îmbinării de noţiuni ce n-au nimic comun; una dintre cele două este, bineînţeles, comandantul Aiudului, colonelul Coler: “mărinimia personală nu-i stetea lui în caracter” (p. 159). Găsind numele corect al unui obiect, prin aceasta naşte surâsul; e vorba despre ochelarii cu tablă în loc de lentile şi cu elastic strâns pentru a fi agăţaţi pe după creştetul anchetatului, să-i creeze psihoza misterului în care se afundă: “ochelarii, mai bine zis anti-ochelarii”(p. 152). Butada îl înghesuie când are de spus ceva: “Bine, măi Biţă, secretarii voştri sunt numai evrei, Farki, pe Universitate, Wexler pe Facultate şi Leipnik William pe anul VI. De ce nu au pus ei acţiunea asta într-o sâmbătă după amiaza, toată lumea era liberă, nu sunt cursuri, nici stagii, ori seminarii, şi sunt tot atâtea ore la dispoziţie câte într-o dimineaţă de duminică. Dar voi daţi în credinţa mea. Să nu mă duc la biserică. Merg la măturat, cu o condiţie, dacă merge şi rabinul într-o sâmbătă”(idem). Bătăuşul face pregătiri pentru activitatea ce va s-o desfăşoare cu victima sa, ca un gospodar serios: “robust, cu mânecile suflecate, ca un om pus pe treabă”(p. 11). Caută în numele personajelor fire ce să le lege de destinul lor viitor: “Comisarul şef Mărdărescu (o fi numele de la “mardeală”, căci prea am auzit pe mulţi văitându-se că au trecut prin pumnii lui)” (idem). Se preface a fi în inspecţie când e anchetat: “Nu mai ţin minte şi înjurăturile, căci n-am mai avut timp de înregistrare” (idem). Cazna, Ioan Muntean o explică aparent neimplicat: “Bătaia era aşa, în general, ca să te moaie, să te intimideze” (idem). Contrazicerea sa însuşi aduce şi ea o notă de pehlivănie: “În prima noapte, care nici nu ştiu cum şi când a trecut (vorba să fie, că doar o ţin minte toată viaţa) am vrut doar să spun că a trecut repede”(idem). Confruntarea cu deservenţii Siguranţei e “meciul unilateral (…) aceeaşi echipă de pugilişti: Mărdărescu, Stănescu şi Breiner. Dar s-a terminat mai repede, din partea mea, prin abandon”(p. 15). Consemnează luările populare peste picior din timpul acela, “ce devin bancuri”; ne aflăm în 1946, sub conducerea lui Petru Groza: “Când s-a făcut primul import post-belic de bumbac, unii răstălmăceau lozinca zilei – “Trăiască Petru Bumbac (…) care a adus groaza în ţară”” (p. 18). Trimiterea la citatul din cronicar, parafrazarea acestuia, aduce o notă cunoscută şi deci amuzantă în naraţiunea ce ironizează (cu tristeţe ascunsă) epocă şi oameni, într-o caricatură cu aer carnavalesc caragialesc: “Dale ăsta, altfel un om mărunţel, puţin la trup, dar harnic la limbă, făcea şi poezii. Într-o seară, la un local, s-a urcat pe un scaun şi a declamat cu patos nişte versuri cu caracter naţionalist, din creaţia proprie. Ion Curea, prezent şi el în sală, fără însă a avea vreo legătură cu poetul-declamator, fiind şi el în vervă şi cu antren în acel moment, s-a dus şi l-a îmbrăţişat, sărutându-l. Aşa că, atunci când l-au ridicat pe poet, i-au luat şi pe toţi admiratorii săi de orice fel”(p. 19-20).

Nu scapă nici o ocazie de a admira umorul la ceilalţi şi de a-şi pune cititorul în situaţia de a-l gusta. Astfel, cu Ion Constantinescu, bolnav “de o tuberculoză a articulaţiei tibio-tarsiene (la gleznă) după o bătaie sau mai multe, cu ranga peste tălpile bocancilor până s-au desprins acestea de pe căpută şi i-au băgat boala în oase (…).

Acum glumea de toate câte au fost, cu ironie şi cu sarcasm.

Glumea despre cele 7 minuni ale Buzăului, de pe vremea aceea, le spunea pe toate, încheind că a şaptea era chiar el, acum în carne şi oase (chiar bolnave) după cele prin câte a trecut.

(…) Şugubăţul zicea că a ales ultima metodă de pricopseală. A cumpărat din târg o purcică tânără “frumoasă, dar slabă'”, zicea el (cum o fi fost porcul frumos, dacă-i slab, că doară la animalele astea “frumuseţea”este legată de grăsime?). A pus-o pe boabe şi după o vreme, mama sa, cu care el îşi făcea gospodăria, îi spune că purcica a mâncat jumătate din coteţ. Întrebă el prin târg, pe alţi gospodari, care-i treaba şi a aflat că purcica ar umbla după vier. Dar ce să se facă, primaria ţinea animalele de montă tocmai în cealaltă parte a oraşului, unde era şi Salubritatea. A urcat purcica într-o tărăboanţă (cum îi spunea la roabă) şi a dus-o acolo. Dar, zicea el, după aspectul ei cam prea puţin arătos, n-a făcut impresie şi nu s-a uitat nici un vier la ea. A dus-o aşa acasă. După câteva zile, mama îi spune că purcica a mâncat şi ce a mai rămas din coteţ. A urcat-o iar în tărăboanţă şi haida-hai, străbate iar oraşul. De data asta, un vier mai tânăr, mai prostănac, s-a legat de ea. A dus-o bucuros acasă, i-a legat la gât funta roşie, căci, deh, nuntise, nu, şi se şi vedea pricopsit cu 8 – 10 purcei.

Când în dimineaţa următoare, nici nu s-a sculat bine că mama l-a şi luat repede:

– Săi, Ioane, că nu-i purcica.

Se uită după ea prin ogradă, dădu şi fuga la vecini. Nu-i. Când se uită şi sub şopron, ce să vezi? se urcase iar şi singură în tărăboanţă: – “S-a învăţat, purcica dracului””(p. 235-236). Anecdota politică e repovestită cu haz gros: “Cică Emil Haţeganu, fruntaş naţional-ţărănist şi ministru fără portofoliu în guvernul care a făcut alegerile din 1946, mergând pe atunci în campanie electorală într-un sat ardelenesc a trecut cu toţi sătenii simpatizanţi după el, peste o vâlcea. Aci s-a oprit vrând să evacueze berea cu care se omeniseră, îndemnându-i şi pe săteni să facă asemenea lui. În timpul operaţiei care se generalizase, comentează tot el: – Noa, măi oamini, de când vi-s voi, mai pi..tu-s-a careva ministru cu voi în parău ca mine?” (p. 20). Cu alte prilejuri, autorul merge în direcţia aceasta cam departe, părăsind amuzamentul acceptabil pentru unul îndoielnic; dar n-o face deseori. Până şi la un emisar al groazei – l-am numit pe Eugen Ţurcanu – el aude cuvântul de duh şi îl înregistrează: “Bădia Ausschnitt”, vorba lui de batjocură (p. 28). Nu rareori istoria naţională îi este criteriu pentru surâs (cum am mai văzut-o apropo de Ştefan cel Mare): “Numai noi am rămas pe metereze, căci poporul român nici pe Aurelian nu l-a urmat, a rămas acasă, cu năpastele pe cap şi luptându-se cu ele”(p. 29). Născoceşte proverbe, pe marginea celor existente: “Zilele negre, care în mod paradoxal fac să albească oamenii” (idem). Înţelepciunea ţărănească, cu umorul ei adesea intrinsec, scorneşte poante de umor negru: “Când dedeam de necazuri, el părea pregătit şi pentru altele noi şi ne încuraja: “Dacă dă Dumnezeu, vine şi mai rău””(p. 175). Sau, dă replică unor dictoane celebre: “Precum criminaliştii se conduc după dictonul: “cherchez la femme”, aşa securitatea era obsedată de alt dicton, căutaţi intelectualul” (p. 257).

Portretele înjghebate de Ioan Muntean sunt scurte, fără supliment de informaţii ce să îngreuieze întregul, plastice cu eleganţă, urmărind exclusiv necesarul.

“Gheorghe Rednic, din Săpânţa – Maramureş. Despre el am mai scris că se bucura de multă prestanţă printre toţi colegii de an. Era un băiat chipeş, înalt, svelt, cu ţinuta dreaptă, puţin blond, cu trăsături regulate, purta ochelari cu rama fină. Avea o voce plăcută, catifelată şi îmi plăcea să-l ascult când cânta împreună cu Liviu Boţ, un prieten şi coleg băimărean. Îmi aduc aminte cum după terminarea anului I – era în 1943, el mersese acasă la mama lui, căci tatăl pare că murise. Ardealul pe atunci era o parte la unguri. Când s-a întors, mi-a arătat ce-şi cumpărase de acolo – un ceas nemţesc de mână, nişte haine de ştofă mai bună decât la noi. L-am întrebat:

– Bine, măi Georgică, dar de la noi ce-ai dus acolo? (eu gândindu-mă la negoţul de frontieră).

El mi-a răspuns, luminându-se chipul său frumos:

– Măi, Ioane, măi, am dus şapte abecedare româneşti pentru copiii din satul meu”(p.25). Replica – Ioan Muntean e un iscusit mânuitor al ei – aduce lumini noi, condensându-le asupra chipului arătos al băiatului şi îl transformă într-un simbol românesc plin de nobleţe al unei epoci triste.

I se opune chipul stâlcit al caraliului: “Primul-gardian, o momâie slabă şi încovoiată ca un semn de întrebare, bucuros că scăpa de noi, ori poate şi pătruns de noua credinţă care-l propulsase şef, ne-a urat: – “Siberia să vă mănânce.”” (p. 26). Caracteristică este confuzia de sentimente, căci din blestemul adresat “duşmanului de clasă”reiese că socotea Siberia un ţinut al spaimei şi nu unul cuprins în geografia simplă (şi formativă de caractere) a “marei prietene”, ţara de la Răsărit. Pe cea din urmă, pe care o slujea, o socotea bună doar să pedepsească cu ce putea fi conceput mai rău: Siberia!

E o adevărată metodă a autorului ca rostirea scurtă, din final, să completeze portretul depănat până la ea. În încăperea unde se aflau deţinuţii a fost adus unul nou, “un băiat brunet-bine, Jan Manolescu, din Ialomiţa. Mi-aduc aminte că atunci când a intrat în cameră, îmbrăcat cu nişte haine de culoare închisă, cu pantaloni vârâţi în ciorapi, cu o paporniţă mare sub braţ, drept geamantan, se uita descumpănit la puzderia de oameni ce eram în cameră, până când, ducându-se la el unul dintre noi, l-a întrebat: – “Dar dumneata din ce taraf mai faci parte?”. S-a pornit un râs general,  care imediat l-a integrat şi pe noul venit, cel cu aer de lăutar”(p. 30).

Deoarece următorul deţinut este frecvent pomenit în memoriile reeducărilor, pentru suferinţele sale ieşite din comun, voi profita de prezentarea sa făcută de Ioan Muntean, pentru ca cititorul să afle câte ceva despre acest mare victimizat. “Al doilea student sucevean era macedoneanul Gioga Parizianu, student în anul II la Medicina ieşeană. Un băiat scund, fălcos, dârz, perseverent. Născut la Gorna-Djumaia, în Bulgaria, făcuse primele clase la liceul românesc din Sofia şi era mândru de şcoala şi de uniforma lor de acolo, unde se distingeau de bulgari nu numai prin limba, dar şi prin ţinuta lor. În baza schimbului de populaţie prevăzut în acordul de cedare a Cadrilaterului, în septembrie 1940, batrânul Parisof, cum îl chema pe tatăl său pe atunci, sătul de duşmănia ce-o purtau bulgarii vlahilor-aromâni, a făcut formele cuvenite şi în 1942 s-au strămutat în România, unde pentru bătrânii familiei limba era parcă străină, deşi de un neam, dar unde nimeni nu-i ura pentru legea lor. Au fost repartizaţi la Moineşti – Bacău. Un frate mai mare al lui Gioga era la Constanţa, un altul era student la Bucureşti şi-l chema Parizescu, vrând să se integreze românilor nord-dunăreni, iar cel mai mic, Paris – Pisi – era încă elev la liceu, lângă părinţi şi a păstrat numele strămoşesc Paris (fără -escu şi fără -anu, cum i-au botezat la biroul populaţiei, precum făcuseră şi bulgarii când le-au adăugat pe -of în coadă). Gioga avea de făcut 20 sau 25 de ani, nu mai reţin exact, pentru că fusese implicat într-o echipă băcăuană care depozitase în munţi armament rămas de la război. Ghiţă Unguraşu adunase ce găsise risipit prin locurile natale şi a îngropat “comoara”într-un adăpost făcut anume în munţii din preajma stânii tatălui său. Gioga participase la această acţiune de îngropare. Nu mai reţin de unde s-a dat fir, dar pe el l-au deznodat în bătăi. L-au bătut şi l-au înfometat până a înnebunit literalmente. În această stare l-au dus să dezgroape depozitul şi – după cum povestesc alţi martori – când a trecut pe lângă stâna baciului Unguraşu, s-a repezit la trocul câinilor şi a băut zerul din troc. Nici apă nu-i dăduseră nu ştiu câtă vreme. Era un băiat cuminte, modest şi dornic să înveţe orice, căci recunoştea că a avut dificultăţi cu limba. Era primul aromân cu care steteam mai mult de vorbă şi-mi plăcea să-l ascult cum vorbea româneşte – daco-româna -, cu gura mai închisă, cu vorba strecurată – parcă – printre dinţi şi cu litera r pronunţată mai scurt”(p.42-43).

Ni se prilejuieşte să-l vedem ‘în acţiune’ pe unul dintre numeroşii poeţi născuţi, ca atare, în puşcărie. Cazul de faţă este dramatic, pentru că scriitorul (‘în minte’), după săvârşirea a şaisprezece ani de temniţă a fost condamnat alţi douăzeci şi cinci de ani – peste pedeapsa similară dobândită pe timpul lui Antonescu, în curs de suportare tot mai dificilă – tocmai pentru versurile concepute în  umbra gratiilor. “Acum am nimerit în cameră cu nea Aurică Dragodan, care făcea puşcărie din 1941-42… I se spunea Magistrul, căci învăţase pe mulţi, în viaţa lui. Era originar din Alexandria, îşi pierduse libertatea după rebeliune, într-un proces al Frăţiilor de Cruce. Era un băiat slab, cu figura de ascet, nici nu era de mirare după atâţia ani de subzistenţă la toarta cazanului puşcăriei. Doar şi Arghezi constatase că “De foame şi chinul răbdării / Lipită li-i burta de şira spinării”. Dar era vânos, optimist, destul de zâmbitor după atâţia ani sub zăbrele. Se plimba mult prin cameră, tăcut. Nu bănuiam că se ocupa cu poezia, era modest şi niciodată nu ne-a spus ce-a compus”(p. 44-45). Mai descoperim că acelaşi contribuia la îmbogăţirea repertoriului de colinde al colegilor. “De la (el) am învăţat nişte cuvinte noi pentru melodia O ce veste minunată. Pe unele le-a pus pe seama lui Radu Gyr, dar multe erau ale sale, într-un stil care nu era pastişă, căci izvora din aceleaşi suferinţe şi se înscriau în canonul melodiei”(p. 50). Autorul însuşi – Ioan Muntean – participă la emulaţie şi, după 42 ani, când îşi redactează memoriile, mai ţine minte compoziţia sa ocazională, pe care o transcrie, dând dovadă certă de dar poetic:

“Călătoare logostea / Locului rămâi. / Să cobori pe-un fulg de nea / Să te prind în mâni. / Să te port cu glas plăpând / Binevestitor / Peste pârtiile din gând / Prin ogrăzi de dor. / Tu să arzi, eu să colind / Peste ani şi zări / Amintiri de mult se-aprind, / Albe lumânări. Refren: Linu-i Seara Sfântă, lin, / Glas de îngeri cântă lin / Robilor alin. / Linu-i cer de stele plin / Raze prin zăbrele vin / Robilor alin”(p. 49).

Este la fel de util să preluăm portretul lui Dumitru Gh. Bordeianu, autor discutat în cartea de faţă: (El) “avea altfel de fire. Era mic de stat, cu o mustaţă lungă, de unchieş sfătos, la vorbă ca un moldovean din cei ai lui Creangă şi Sadoveanu. Încet, încet, s-a lăsat la vorbă şi ne umplea zilele cu povestirile lui. Era mai în vârstă (…). Cauza întârzierii şcolare a fost războiul. Mitică făcuse şapte clase primare şi apoi a mers la liceu. Cum amânarea de studii nu se dădea decât pentru clasele 7-8 (ultimele două, din liceul de pe atunci), l-a luat la armată şi a mers până la Cotul Donului ca soldat.

Şi ce frumos povestea el, nu ca alţi combatanţi. (…) şi acum după mai bine de 40 de ani ţin minte cele petrecute de el, de parcă eu le-aş fi trăit”(p. 67).

În privinţa lui Viorel Gheorghiţă, semnalat de mine aici ca a fi scris un adevărat eseu asupra rolului mântuitor al poeziei, în temniţe, şi care, în memoriile sale închină multe pagini epocii când a început să conceapă versuri, după gratii, pomenindu-şi baladele preferate cu care a ieşit de acolo, voi recurge tot la Ioan Muntean – un sensitiv – pentru a afla ceva despre acele scrieri din care nu am la dispoziţie nimic. “Deşi viaţa de claustrare la care eram supuşi ar fi presupus mai degrabă abordarea lirismului, majoritatea celor care şi-au încercat muza au recurs la epic, balada fiind o specie la care se apela adesea pentru manifestarea sentimentelor. În eroii aleşi se transpunea de multe ori firea poetului şi uneori idealurile nerealizate.

Gheorghiţă mi-a recitat câteva realizări de acest fel. Ţin minte că la o remarcă făcută de mine asupra faptului că eroii lui – în balada aceea, Fata din turn, nişte nordici – nu realizează nimic, el mi-a răspuns că tocmai asta a vrut el să exprime, eterna dorinţă de care trebuie să fie cuprins sufletul omenesc. Scria în versuri scurte, în metrica populară a Luceafărului şi abunda în metafore, ca Radu Gyr. Se realiza în forma clasică, respectând ritmul, rima şi măsura, majoritatea poeţilor din închisoare rămânând la această modalitate de exprimare. Avea talent remarcabil şi am regretat, după eliberare că nu l-am regăsit, publicat. Merita”(p. 82).

E util pentru cei râvnitori să cunoască viaţa şi trăirile poeţilor români să citez una dintre descoperirile reeducatorilor pentru aducerea la linia de gândire marxist-leninistă a acestui poet încă nepublicat, student teolog şi în filosofie la ceasul arestării. Fragmentul ne îngăduie să-l privim în acţiune şi pe cel mai rafinat poet de puşcărie, după titanii Nichifor Crainic şi Radu Gyr, anume pe Sergiu Măndinescu.

“Am mai spus că efectivul camerei s-a mai schimbat. Plecaseră unii, ca Oprişan, şi Vasiliu, şi Hoinic, şi veniseră alţii, dintre care îl reţin pe Sergiu Măndinescu. Acesta era un student mai tânăr, de pe la Craiova, şi părea înzestrat cu talent literar. Nu fusese legionar, era dintr-altă organizaţie. El ne-a povestit, celor cu demascarea terminată, conţinutul “Poemului Pedagogic”, al lui Makarenko, şi am avut impresia să-l citise de curând, din camera din care venise, căci prea ştia cartea în amănunt. Nu sunt sigur de aceasta, dar aşa am presupus atunci (…).

În preajma Paştilor, Măndinescu a lipsit câteva zile din cameră. Când a revenit cunoştea scenariul de blasfemii în care avea să se desfăşoare sărbătoarea. Şi din celelalte camere a lipsit câte unul, tot atunci. Gheorghiţă Viorel, fost teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos. Ca într-o liturghie neagră, i-au atârnat de gât nişte organe genitale, confecţionate din săpun la camera “4 Spital”. A fost suit pe hârdăul cu dejecte şi ţinut acolo poate întreaga zi, iar în jurul său au fost siliţi să ţopăie pe melodie de conga dar cu cuvinte de blasfemie cei câţiva care mai rămăseseră în demascări. Reţin numai figura nespus de tristă şi disperată a lui Ion Scutaru, care era cel mai înalt din cameră. Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să îl fi dat suferinţa fizică, ci marea lui durere interioară. În cadrul reeducării lui Ţurcanu, blasfemia era la mare rol. Toţi cei ajunşi pe mâna lui erau puşi să înjure, să dovedească prin vorbe că au renunţat la trăirea lor sufletească, această trăire fiind considerată de factură legionară (…).

N-am înţeles. (…) Nu am putut înţelege niciodată abjecţia. Aici era mai mult decât atât. Batjocorirea sufletelor, care se făcea aici, am găsit-o fără nici un sens, decât poate dorinţa intimă a lui Ţurcanu de a afirma atotputernicia răului, sfidând oamenii, căci lui Dumnezeu îi nega demult existenţa. Logic, dacă ceva nu există, nu te lupţi cu acel ceva. Dar el lupta cu sufletele oamenilor, pe acestea voia să le nimicească. Am privit cu milă şi cu groază, deşi pe feţe toţi reeducaţii se făceau a gusta spectacolul (poate că unii chiar să-l fi gustat, să fi devenit asemeni Tartorului cel mare).

Bieţiii oameni dansau despuiaţi conga, în jurul lui “Crist”, Gheorghiţă Viorel, teologul. Sufletul lui Gheorghiţă mai fusese zdruncinat când un prieten mai mare, căruia i se închina şi pe care îl stima, hai să zicem că l-a lovit la grămadă, căci aşa era piesa, dar ce l-o fi îndemnat pe acela ca la demascarea publică, din limbric filosofic să nu-l scoată. Cine l-o fi obligat pe acel şef direct să-l batjocorească persiflându-i pregătirea filosofică şi râzând totodată de fizicul lui de om slab, lung şi încovoiat? Pe Gheorghiţă sunt sigur să l-a iertat Dumnezeu pentru că nu a reuşit să nu-l batjocorească. A fost un om şi nu a putut mai mult.

Căci prea puţini au ales moartea ca mijloc de scăpare. Cunosc cazul celui care a sărit din capul scărilor, Şerban, dar aşa ceva acum nu mai era posibil. Eram noi, plantoanele, care vegheam să nu se sinucidă nimeni”(p. 99-100).

Una dintre marile victime ale demascărilor (există mai multe mărturii asupra trupului său ce, la baie, dezvăluia găuri adânci în carne, cicatrizate, dar nedispărând niciodată), ajunsă călău, apare ca un îndrăgostit de poezie, încă din libertate.

“Pe Pop Cornel nu l-am cunoscut ca având preocupări literare. De aceea am rămas surprins când o dată mi-a recitat, nu mai ştiu dacă numai pentru mine “Balada mistreţului cu colţii de argint”, a lui Ştefan Augustin Doinaş (colegul meu din primii doi ani de la Medicină). Până atunci eu nu cunoşteam această alegorie a prinţului din Levant, care cade răpus de propriul său ideal. M-au încântat gradaţiile folosite de poet pentru exprimarea ascensiunii în goana după “eterna dorinţă”(vorba lui Gheorghiţă, de mai înainte). Şi m-a mulţumit finalul ambiguu, cu ultima poruncă a prinţului: – “Mai bine ia cornul şi suflă într-una / Să suni până mor, către cerul senin.”Ce-o fi vrut să zică însângeratul prinţ? Că lupta lui continuă, la chemarea neogoită a cornului? Ori că vrea să spună cerului biruinţa sa, căci a ajuns sfârtecat să-şi vadă idealul, pe care omul de rând, sluga, nici măcar nu-l întrezărea. “Atunci asfinţea peste creştete luna / Şi cornu-a sunat, însă foarte puţin.”Apus de lună, apoteoza de erou, care prea puţin şi-a văzut idealul, iar omul de rând, sluga, nu i-a înţeles niciodată lupta, dar s-o mai continue.

Aşa cum nu l-am înţeles nici eu atunci, de ce mi-a spus balada aceasta? Am crezut că doar supus de frumuseţea ei. Abia mai târziu am înţeles, el a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul. Nu cred că a fost o întâmplare şi că era singura poezie care o ştia, căci alta nu mi-a mai spus. Numai că mistreţul care l-a răpus era un porc de rând, adevăratul mistreţ gonind mai departe prin codrii de aramă”(p. 82-83).

Va să zică, poezia nu este numai preocupare a creatorului ei şi a degustătorilor care o învaţă pe de rost, nu este numai mijloc de transmitere a culturii; ea e şi cale de mărturisire, prin tăinuire, alegoric, cum spune autorul.

Iubitorul de literatură naţională se cuvine să afle unde te putea conduce intimitatea cu un scriitor neagreat de regimul comunist – fără ca el să să se numere între aceia socotiţi “bandiţi”deoarece făcuseră politică. Mă refer la ancheta Dr. Iubu, o.r.l.-istul apropiat autorului Cruciadei Copiilor . Lucian Blaga “se găsea în epoca de dizgraţie, mărunt slujbaş la o bibliotecă, atât cât să nu moară de foame. La sfârşit de săptămână îl ducea la staţiunea Valea Drăganului unde el îşi construise o cabană de odihnă. Maestrul a compus pentru amfitrion o “inscripţie pe grindă”, scrijelată apoi de un meşter drept “memento”pe grinda frontală. Doctorul mi-a recitat-o, dar n-am reţinut-o. O mai fi rămas?”

Ceea ce interesa Securitatea era cum ‘transmisese’ profesorul universitar poemele lui Blaga în străinătate, ceea ce era doar bănuială, căci lucrurile nu avuseseră loc, nici măcar în intenţie. “În ţară îi apăruse traducerea după Faust, dar se vorbea şi că poetul a fost propus pentru premiul Nobel.

Şi dă-i (bineînţeles că bătaie). Degeaba protesta anchetatul că nu el are legături cu cei care umblă peste frontiere, ci numai autorităţile şi membrii de partid. Mâna dreaptă, ridicată drept scut deasupra capului, să pareze ranga, a rămas inertă, cu o durere ascuţită, care l-a secat: se rupseseră amândouă oasele antebraţului. (Chirurgia O.R.L. este de mare fineţe şi Iubu îşi pipăia şi acum antebraţul, îngrijorat dacă va mai putea opera vreodată). Nu mai reţin numele călăului – a fost un maior (…).

Noaptea l-au dus la Clinica de Ortopedie, cu un cojoc peste cap, iar acolo i-a pus mâna în gips un laborant, care era pe atunci secretarul organizaţiei de bază. Medicii toţi îl cunoşteau pe Iubu şi securitatea nu dorea popularizarea ororilor ce le săvârşea.

Cu mâna în gips, ancheta pe tema începută continua. A fost probabil perioada în care se căuta reconsiderarea poetului (a filosofului, nu încă). A venit un colectiv de la Bucureşti, de pe la Minister, Comitetul Central, că au fost vreo patru, cu aceleaşi întrebări asupra operei eventual expediate în străinătate.

Maiorul care-i frânsese braţul, ca să pareze o eventuală întrebare a cuiva despre aparatul gipsat ce-l purta anchetatul, a luat-o înainte cu vorba (către Iubu): – “Vezi, domnule, ce nu eşti atent?”Apoi, către cei patru străini, între care doi colonei:

– “S-a suit cu picioarele pe closet şi a căzut.”Şi iar către Iubu:

– “Să fii mai atent altă dată!”

Anchetatul şi-a exprimat nedumerirea asupra faptului că eventuala premiere a “domnului profesor”ar putea indispune pe cineva.

– “Ar fi o cinste pentru cultura română – a zis el. Uitaţi-vă, de curând a venit cineva de la Bucureşti, care fusese în străinătate şi vizitase muzeul Goethe, de la Weimar, în care între altele sunt expuse şi traducerile făcute după Faust , în toate limbile culte ale pământului.

– “Să ştiţi, Maestre, spunea oaspetele, traducerile acelea sunt expuse în ordinea valorii lor literare, realizate de traducător. A dumneavioastră se găseşte în locul doi.

La care un colonel dintre cei doi a replicat:

– “Cine ştie ce legionăroi o fi pus-o acolo.”Nu ştia tovarăşul cu stele că Weimarul este în D.D.R. iar pe acolo nu trăiau legionari, căci i-ar fi extrădat fraţii socialişti”(p. 178-179).

Această sensibilitate la soarta poeţilor închişi se datorează şi faptului că Ioan Muntean însuşi este, ocazional, versificator, cum am mai văzut-o. A conceput, printre altele şi o colindă cu muzica ei cu tot:

“Seară sfântă, Seară mare
şi senină, de Ajun.
Pe la casa noastră oare
când mai vine Moş Crăciun?
Că sunt ani de când în zare
pruncii cată în zadar
şi ca-n orice sărbătoare
mama plânge. Plânge iar.
Moş Crăciune, Moş Crăciune.
du sfârşitul suferinţei
şi seninul sărbătorii
pruncilor ce-şi plâng părinţii,
mamelor ce-şi plâng feciorii.
şi din tainica-ţi desagă
ce-o purtai în alte dăţi
să-ţi reverşi pe ţara-ntreagă
darul sfintei libertăţi.”

La fel, citează din Parodie de vară, pastişă după Rapsodia de toamnă a lui Topârceanu:

“Prin parfumuri, mai vestite
au ajuns Garoafele,
Răsfăţate şi iubite
ca dactilografele.

*

Din tulpina muşatină,
toate Romaniţele,
în halate de lumină
fac pe doctoriţele.

*

Şi mai yace Bob Negară
ce ca şi tăciunii e
că duduia Primăvară
se mărită-n iunie.

*

Fiindcă Mac, îl ştiţi, băiatul
cel cu ten ca zorile
A fugit la câmp, ingratul
îndrăgind Cicorile

şi spunând că ele tot i-s
pururi în memorie,
Le-a lăsat un Myosotis
Probă iluzorie.

Puteam să stau de unul singur, fără plictiseală, multă vreme, am găsit antidotul”(p. 238), exclamă poetul improvizat de frica pierderii minţilor. Iar acest rol preventiv, în ceea ce priveşte dezechilibrarea prin izolare de oameni, al poeziei, ca punere în mişcare a tuturor puterilor intelectuale şi afective, ca şi a memoriei, trebuie luat în seamă de medicii psihiatri, care, dealtfel cunosc rolul defulator al altor arte, anume cele plastice. Trimit cititorul la paginile închinate de Viorel Ghorghiţă rolului mântuitor al poeziei, pentru deţinutul politic din temniţele comuniste. Până una-alta, trebuie să recunoaştem că unele rime create de Iona Muntean în ‘pastişa’ sa citată cu zgârcenie, sunt remarcabile: “tăciunii e – mărită-n iunie; tot is – Myosotis”

Un alt mijloc de portretizare, printr-o singură trăsătură de condei, este dialogul. În privinţa lui Ioan Muntean afirm că talentul lui dramaturgic merita mai multă atenţie din partea sa. Replica îi este ‘vorbită’, înainte de a ajunge pe buzele cuiva, e veridică, e caracterizatoare, scurtă, se leagă de precedenta (aici, reluând câteva cuvinte, procedeu uzual în comedie), are culoarea vieţii.

“– Păi bine, domnu’ Dina (îl chema pe acela Dina Florea şi a ajuns ulterior ofiţer, distingându-se prin brutalitate), ne daţi fasole în ziua de Crăciun?

– Măi Cojocarule, spune tu drept, ai mai mâncat tu fasole în ziua de Crăciun?

– N-am mâncat, domnule, niciodată.

– Vezi, mă, noi îţi dăm să mănânci ce n-ai mâncat nici acas’ la tat-tu. Şi a plecat râzând batjocoritor”(p. 50).

Nici o comentare a firii unui portretizat nu este aptă să definească atât de clar firea ca replica spontană, pe care Ioan Muntean o reţine peste zecile de ani:

“Îmi aduc aminte de un “şef de nicovală”(la fiecare nicovală era un şef care mânuia un ciocan mai mic, în jur de 1 kg. Şi un “ciocănar”cu un baros de 7 kg., pe post de ciocan pneumatic, (se referă el la fabrica penitenciarului Gherla; n. n.). Îl chema Megheleş Adam, era din părţile noastre, din Caraş – şi îmi spune odată, mândrindu-se cu cât lucrează el:

– “Nea Muntene, am să bat până cade jos ciocănarul.”

Îngrozit, dar fără curaj de a-i micşora elanul stahanovist, îi zic:

– “Dar ce-ai să faci dacă nu se mai scoală?”

– “Nu-i nimic, îmi iau altul de la bucătărie.”

Căci tot Goiciu introdusese sistemul ca să recruteze fierari dintre lucrătorii de la bucătărie, iar cei epuizaţi de munca de la baros să-i dea tot acolo pentru refacere. Nu-l costa nimic, le dedea mâncare din porţiile celorlalţi deţinuţi şi, iarăşi, nu de la el”(p. 121).

Alteori, replica este unică; îi răspunde tăcerea stuporii. “Cum îi întâlneşte, aceia îl iau de braţ şi îi spun: – “Ei, măi, ţi-ai sărutat fetiţa la plecare, pentru ultima dată, că n-ai s-o mai vezi.”Până să se dezmeticească, l-au îmbrâncit într-o maşină care se afla în apropiere”(p. 156).

Cititorul a fost avertizat din timp că în fiecare dintre prezentările făcute aici autorilor de memorialistică privind reeducările rezerv o secţiune – când materialul este suficient – personajelor – tragic – Şura Bogdanovici şi – criminal – Eugen Ţurcanu, care, cel din urmă, a ucis în solda propriei prostii ce l-a îndemnat să creadă în cuvântul şi făgăduinţele Securităţii. Până acolo, Ioan Muntean propune câteva date despre Ţanu Popa, asupra cărora ne vom opri, se va vedea curând de ce.

Pe acesta îl cunoştea din 1944, vara, cu prilejul refugiului la Oraviţa al celui numit . Amiciţia lor se strânsese prin aceea că prietenul lui Bogdanovici împrumuta cărţi de la autor, ceea ce conferea un aer romantic-cărturăresc prieteniei adolescentine înjghebate. El învăţă multe despre Basarabia, regiune străină lui, abia acum devenind familiară, prin entuziasmul lui Ţanu, nativ de acolo şi care se înflăcăra la amintirea ei. “Aflând acum despre dezertarea lui, am rămas surprins neplăcut, eu cunoscându-l cu totul altfel, cu puternice simţăminte naţionale şi religioase”(p.44) . În închisoare i-a parvenit zvonul că Popa, “trecând sincer de partea lui Ţurcanu, i-a divulgat aderarea oportunistă a lui Bogdanovici la reeducare. Şura voise ca aderenţii lui să-şi însuşească cunoştinţe de ideologie marxistă, să dea astfel aparenţa trecerii la noua societate, în scopul eliberării înainte de termen. Divulgarea planului său de către Popa Ţanu a fost pretextul bătăii cumplite în care s-a sfârşit bietul Bogdanovici, care a murit implorându-şi călăul: – Nu mă omorî, Eugene, nu mă omorî”(idem), ceea ce rămâne o legendă.

Ca destui alţi memorialişti, Ioan Muntean simte nevoia să se explice în legătură cu mărturisile ce urmează să le facă. “Despre “Cazul Piteşti”au scris mulţi, cel mai adesea din auzite. Cei care au trăit drama (…) se feresc să vorbească public. Cei care o fac, au avut şansa şi nu s-au compromis prea mult, fie acolo, fie mai târziu.”Această manieră de a scuza propriile purtări este elegantă, nu recurgând la negarea adevărului, ci la atenuarea lui, în conformitate cu neimplicarea totală şi criminală; alţii spun de-a dreptul că ei nu au trecut de partea demascatorilor decât în calitate de planton (Voinea) sau ignoră acest aspect autobiografic. “Dar în afara morţilor martirizaţi, care ne-au spălat onoarea tuturor, ceilalţi toţi care au trecut prin sinistru, au devenit ori torţionari ori delatori, atât cât i s-a cerut fiecăruia, bineînţeles că sub teroare. Unii au plusat şi au făcut mai mult decât era necesar ca să supravieţuiască. Unii s-au redresat mai devreme, alţii mai târziu şi foarte puţini au fost consecvenţi cu mârşavia în care au intrat fără voia lor.”

Scriitorul adaugă constatări de ordin general cu privire la celalalte autobiografii şi o concluzie însemnată ce se impune ca metodă de lucru pentru viitorul istoric al fenomenului:

“Faptele sunt adesea răstălmăcite, din interese care vor să disculpe fie victimile, fie călăii şi stăpânii acestora. Nimeni nu poate să reconstituie Piteştiul, decât dacă se vor aduna episoadele din fiecare cameră de supliciu şi din toate perioadele. Au fost trăsături comune, dar şi particularităţi legate de cinismul personal al torţionarului. Mozaicul se compune din plăcuţe şi eu nu am pretenţia să fiu decât o plăcuţă. Cine poate, să le adune şi pe celelalte.

(…) Nu toţi au avut nefericita ocazie de a deveni torţionari. Au fost cei trecuţi la urmă prin demascări. Aceştia n-au mai avut pe cine bate şi li s-a cerut doar să devină turnători (a se vedea mărturisirile lui Aurel Obreja, culese de subsemnatul) . Şi s-au supus. Deprecierea morală, până la devalorizarea totală a studenţimii, care reprezenta partea cea mai dinamică a Rezistenţei, a fost realizată.

Eu de fapt nu fac descrierea generală a fenomenului ci doar atât cât face parte din biografia mea.

Spovedania (…) este foarte greu de făcut public. Duhovnicul îl ascultă în taină pe cel îngenunchiat, căci taină este spovedania. Cu riscul de a fi disgraţiat, continui să povestesc cel mai sumbru episod din viaţa mea”(p. 51-52).

În camera unde s-a confruntat cu demonii, i s-a făcut loc pe preş, alături de un student bucureştean al cărui nume nu trebuie să lipsească dintr-o Istorie a Literaturii Române, cu atât mai mult: de Detenţie, cu cât şi bunicul său, nuvelistul, fusese condamnat, la timpul său. Este vorba de studentul naţional ţărănist, nepot de fiică al lui Ioan Slavici şi al unui profesor de la Liceul Lazăr, Scarlat Struţeanu, de origine germană (numele său iniţial fusese: Strauss ) .

În cele ce urmează vom regăsi toate calităţile de prozator ale autorului, compunând panorama primului contact cu minciuna ridicată la rang de supremă dreptate. Dialogul spontan, umorul, forţa portretului din trei linii şi câteva puncte, vivacitatea frazei, se conjugă pentru a exprima surpriza şi teama.

“Abia am intrat în cameră, ne-am aşezat pe preşuri, când unul din cei din fundul camerei, mai înalt, blond, cu ochelari cu rama albă, metalică, a venit până în mijlocul camerei şi ni s-a adresat nouă, noilor veniţi:

– Ia ascultaţi aici, noi ăştia de aici ne-am hotărât să pornim pe alt drum, să ne reeducăm. Voi ce părere aveţi?”

Prostia s-a căţărat în copac şi a bombănit ceva ce pare a fi gând gâfâit.

“Se făcuse linişte, toţi stăteau parcă în aşteptare. Oare chiar aşa de curioşi sunt, să ne vadă părerea? Mă gândii repede, treaba lor pe ce drum au luat-o, eu tot nu-i mai pot opri, căci merg pe calea asta cu mult mai bine de un an. Şi apoi credeam că sunt numai câţiva, cum fuseseră la Suceava.

– Hai, bădia Costache, se adresă acelaşi, cu ton batjocoritor, lui Costache Oprişan, ce părere ai?

– N-am nimic împotrivă, răspunse acesta.

– Dar voi, ceilalţi?

– Nici eu n-am nimic împotrivă, răspunsei şi eu, socotind răspunsul compatibil cu coexistenţa, prin neamestec în treburile lor. Dintre paturile din fund mai ieşiseră şi alţii, din acelaş grup cu primul, care uitându-se roată peste toată camera, îi asmuţi:

– Ia auziţi, măi.

Şi ca la un semnal, de fapt acesta şi era semnalul convenit, căci ne aşteptau de mai înainte, venirea noastră era pregătită, au sărit din toate părţile asupra noastră. Dedeau care cum puteau şi unde apucau, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Se făcuseră cinci grămezi, în jurul fiecăruia din cei cinci care am venit. Nu mai puteai opune nici o rezistenţă, decât să te îndoi şi să-ţi pui mâinile deasupra capului, dar curând totul a fost inutil, căci ne-am prăbuşit şi nu s-au mai aplecat asupra noastră, ci au sărit cu picioarele, şutând şi călcându-ne.

Acelaşi dirijor, pe care l-am crezut atunci a fi Ţurcanu, iar pe cel de lângă el Bogdanovici (cum auzisem că-i chema pe şefii reeducării sucevene), a intervenit, apărându-ne:

– Lăsaţi-i, măi, că-i omorâţi.

Şi ne-a trimis pe toţi la loc. (…)

Bătaia asta a fost doar aperitivul, faţă de cea care aveam s-o mâncăm în continuare. Dar a fost suficientă ca să răstoarne multe în mine. Acum nu mă bătuseră duşmanii, pe care i-am înţeles de ce-o făceau. Dar aceştia de lângă mine, care crezuseră toţi ca mine, care fuseseră tot oameni cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste de oameni, cum se poate să se fi schimbat aşa? Şi Vili, şi Ilie, şi Vasile, prietenii mei de până mai ieri, urlau cu lupii împreună. Şi de ce mă băteau toţi, căci nu le-am stat în cale cu nimic, chiar dacă şi-au luat altă orientare, nu-i împiedicam noi, care stătuserăm până atunci la celule şi nici nu ştiam, nici nu-i vedeam ce fac. A urmat imediat lămurirea.

Şeful, cel pe care îl crezusem Ţurcanu, se chema de fapt Max Sobolevski, iar ajutorul lui (de-l credeam Bogdanovici) era Adrian Prisecaru (…).

Abia ne aşezasem pe preş, că presupusul de mine Ţurcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:

– Noi suntem horărâţi să distrugem pe toţi bandiţii, să distrugem Mişcarea Legionară. Hai, bădie Costache (moldovenii obişnuiseră să spună la şefii legionari “bădie”), i se adresă iar lui Oprişan, cu acelaşi ton batjocoritor, dublat însă acum şi de ură, parcă, spune, din câte banditisme ai făcut tu, le-ai spus pe toate în anchetă?

– Da, tot, zise cel întrebat”(p. 55-56).

O nouă tornadă, cu căluşul în gură. Apoi, acuzaţia că duceau viaţă legionară în închisoare, că nu erau respectuoşi cu gardienii, că nu erau de acord, între ei, cu măsurile administraţiei, toate, de altfel, iscodite de bătăuşi încă de când sosise grupul de cinci şi ceilalţi se prefăceau apropiaţii noilor veniţi, punându-le tot felul de întrebări la care cei puţini, cu naivitate, răspunseseră cinstit.

“La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe altul”(p. 57). Până şi Gioga, ce câştigase admiraţia celor cinci, anterior, dar pe care-l zăriseră, de cum intraseră aici, umblând susţinut de alţii doi, fu pus să dea în Oprişan. “Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară”(idem).

Când li se ceru “bandiţilor”să-şi facă demascarea şi fură aşezaţi “în poziţie”, constatară că majoritatea călăilor lor intrară şi ei în aceeaşi poziţie, cu o tăbliţă de săpun şi un ac în mână, să-şi scrie …propriile amintiri.

“În această fază a demascărilor (…) am fost puşi să ne facem public autobiografia, intitulată acum autodemascare. Ceilalţi îl ascultau pe vorbitor şi interveneau unde li se părea că acesta nu este destul de clar ori că mai ascunde ceva” (p. 58).

Consemnarea imediat următoare, din păcate, constituie una dintre rarele observaţii privitoare la reeducările ce au premers eliberarea tuturor deţinuţilor politici, prin graţiere, reeducări la care au participat toţi internaţii de la Aiud, minus câţiva buni de numărat pe degete, ce le-au refuzat cu pedeapsa izolării la ‘neagra’ şi riscul (ameninţarea) de a nu beneficia de decret. “Cine citeşte vreo carte care descrie autodemascările de la Aiud din 1962-1964 nu va găsi decât o singură deosebire – pe bătrâni nu i-a bătut nimeni, i-a înfrânt numai mizeria îndurată în anii lungi de închisoare şi soarta camarazilor lor care au murit între timp”(idem).

Ioan Muntean aduce o mărturie de o mare însemnătate în privinţa concluziilor instanţei ce i-a condamnat la moarte pe reeducatori, ca unelte ale lui Sima în momentul când îi chinuiau pe bieţii lor camarazi. Sobolevschi i-a cerut lui Costache Oprişan:

“– Să scoţi, banditule, instrucţiunile care le ai de la Vică Negulescu pentru reeducare.”

Acela era unul dintre vârfurile reprezentându-l pe Horia Sima în ţară.

“Oprişan a negat că ar avea aşa ceva.”După noua dezlănţuire, “Costache a spus apoi că la Jilava, venind o dată vorba de reeducare, cineva – nu mai reţine cine – l-a întrebat pe Vică Negulescu, din comandamentul pe ţară – ce ne facem în această situaţie. Acesta i-a răspuns acelui terţ s-o accepte. Nu i-a dat însă lui nici o instrucţiune”(idem).

Comentariul atrage atenţia că din această sămânţă Ministerul de Interne a dezvoltat suspiciunea că reeducările i se datorau lui Vică Negulescu. Formularea lui Ioan Muntean nefiind suficient de clară nu indică întocmai cele petrecute la procesul reeducatorilor, după încheierea acţiunii lor criminale, când s-a adus acuzaţia că ordinul de a se porni reeducările a fost transmis de către Horia Sima însuşi şi de C.I.A., în vederea compromiterii regimului comunist. “Oprişan avea să fie dus de la Gherla la anchete, prin 1953 şi în continuare, ca să-l implice ca şef moral al lui Ţurcanu”(p. 58-59).

Ajungem şi la Eugen Ţurcanu.

“Văd că se deschide uşa şi intră în cameră un tip fălcos, de statură potrivită, dar lat în spate, ţinându-l de braţ pe altul aplecat din spate, slab şi palid din cale-afară. Acesta, cel slab, mi se părea îngrozit şi aproape că tremura tot. Cel vârtos vine la Soare şi-l pune să repete ce probabil “demascase”(aşa se spunea la declaraţia-demascare).

– “Cum îi, banditule?”- către cel adus.

– “Pe Dumnezeul meu, domnu’ Ţurcanu, că nu mi-am amintit.”

– “Hm, făcu acesta, pe Dumnezeul mă-tii.”Şi bietul adus la confruntare se frânse în două, sub greutatea pumnului aplicat în stomac”(p. 59).

Câteva alte rânduri despre Eugen Ţurcanu.

“Ce impresie putea să-mi fi făcut încă de la prima vedere, decât de om rău, câinos, vulgar, o brută. Şef de reeducare? Avea mai degrabă apucăturile anchetatorilr noştri şi aceleaşi metode dure, accentuate însă de dorinţa sa de reabilitare, întărite de impunitatea garantată ori poate numai asigurată de şefii actuali. Aveam să văd la el acte de sălbăticie de neînchipuit: să calci în picioare un om şi să-l frămânţi (cu picioarele), cum fac cărămidarii cu pământul şi să-ţi asmuţi ajutoarele să continue, ca să-i înveţi cu câinoşenia (bunăoară cum l-a continuat o dată unul mai tânăr, Victor Gorbatai, care la început ezita să-şi bătătorească victima cu picioarele). Ţurcanu avea o inteligenţă diabolică, pe care aveam s-o descifrez apoi şi de la distanţă, prin reţeaua întinsă în jurul nostru, pentru a nu ne mai scăpa. Era un apostat hulitor de cele sfinte, zelos în a-i obliga şi pe alţii la apostazie, în numele materialismului filosofic pe care el l-a adoptat, zel despre care ştiam că-i caracterizează pe neofiţi”(p. 59-60).

Dus de Sobolevschi în camera unde se scriau pe hârtie cele recunoscute în demascare, acolo Ioan Muntean l-a întâlnit iar pe Ţurcanu, “care, de cum am intrat, s-a uitat la mine cu o figură de băgat în sperieţi:

“- “Şi tu, mă, şi tu eşti bandit? (…) Ia bagă-te sub masă!”” (p.60). Umilinţe, umilinţe, doar cu scopul de a cântări gradul de imbecilizare produs prin spaimă.

O altă apariţie a lui aduce o trăsătură nouă a chipului său: rânjetul amical, expus pe 6 Decembrie 1950, la un an după începuturile bătăilor pentru cei din seria lui Ioan Muntean.

“Cum îi era obiceiul, a intrat fără gardian, pentru noi prin surprindere. Am îngheţat, când l-am văzut; credeam că o fi plecat cumva şi el împreună cu cei cu pedepse mici, la Canal, ca ceilalţi cu demascarea terminată. Dar de unde.

Nu lăsa el lucrarea neterminată, tocmai cu “bandiţii”cei mari, osândiţii la munca silnică şi temniţa grea. Mi-am făcut o dată rugăciunea în gând, deşi am început să mă îndoiesc de eficacitatea ei. Rămâneam singur, cu slăbiciunile mele. Dar singur ca toţi cei care trecusem prin mâna călăilor, fraţii noştri, oamenii şi camarazii de până mai ieri.

Nu mai ştiu dacă odată cu Ţurcanu a revenit şi Leonida Titus, ori revenise puţin mai înainte, sigur este însă că se găsea aici. Ţurcanu s-a aşezat pe priciul din stânga uşii, unde stătuse Leonida şi a început să cheme la el pe cei din cameră, unul câte unul. Nu ştiu cum i-a chemat, prin intermediar ori l-a strigat pe fiecare. Nici nu mai ştiu dacă i-a chemat chiar pe toţi. Dar cei chemaţi se duceau şi el vorbea cu ei ceva şoptit. Când a intrat în cameră, pusese o mască jovială, ca de vechi cunoscut, cum de altfel era cu moldovenii. Nici nu ştiu ce a vorbit cu fiecare. Se făcuse în cameră o tăcere glacială şi nimeni nu spunea vecinilor ce a vorbit cu noul venit.

A chemat amestecat şi din cei bănuiţi de mine ca trecuţi prin demascări, precum şi pe ceilalţi, netrecuţi. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat dacă îmi menţin atitudinea adoptată la “3 Parter”şi la răspunsul meu afirmativ a spus că a venit timpul să dovedesc aceasta. Trebuieşte făcută demascarea tuturor, să merg deocamdată la loc, iar când îşi va pune el şapca jos (nu mai reţin dacă şapca ori boneta, după cum nu mai reţin nici dacă se îmbrăcase ori nu în straie de ocnaş), să sar la bătaie pe cei de pe priciul opus, căci aceia sunt toţi “bandiţi”: Sângeap, Păunescu, Şestac, Ignătescu, Macovei, Huţuleac.

E greu de spus starea sufletească din acel moment. Mă rugasem atâtea luni de zile să nu vină clipa asta şi cum a întârziat aproape jumătate de an, începusem să sper că nici nu va veni. După întoarcerea celor trimişi la Canal iar mai trecuse o vreme, dar Ţurcanu nu se grăbea, el ştia că nu mai exista nici o scăpare pentru nici unul, toţi trebuia să-şi facă demascarea. Numai eu mai sperasem ca totuşi minunea să se facă.

(…) Ţurcanu a spus că momentul acţiunii îl va decide el şi să fim atenţi când îşi pune şapca pe prici.

Când a terminat cu convorbirile, s-a adresat întregii camere cu glas tare, spuse cam acelaşi lucru cu Max Sobolevski, ciracul său pe care am avut neplăcerea să-l cunosc la “trei Parter”: Lupta contra Mişcării legionare şi a tuturor “bandiţilor”, reeducarea, şi a încheiat exact ca Sobolevski: – “Să vă faceţi demascarea, bandiţilor”. După care şi-a scos şapca şi a pus-o pe prici.

În cameră s-a produs o busculadă, au început să sară la bătaie unii împotriva altora şi nu ţin minte să fi fost o bătaie reciprocă, mai mult unii dădeau iar alţii să eschivau. Nici astăzi, după atâţia ani, nu-mi explic ce s-a întâmplat în sufletul oamenilor de le-a înfrânt rezistenţa încă de la început. Pe mine m-a copleşit atunci (la “trei Parter”) grămada, o cameră întreagă de 60 de oameni care a sărit pe noi 5 care intrasem acolo în ziua aia. Dar aici agresorii erau o treime, zece, iar ceilalţi 20 de oameni. Cum de n-au opus rezistenţă? Ce i-a paralizat? Dan Dumitrescu, Lungianu, Scutaru, Păunescu, erau înalţi şi voinici, cu excepţia lui Macovei, care era scund, ceilalţi erau toţi de aceeaşi forţă fizică, aşa ca şi cei zece agresori, iar ei fiind 20. Nimeni n-a ţipat, bătaie ca între bărbaţi, cu icnete, dar fără un ţipăt. De altfel ar fi fost inutil, căci gardienii parcă nici nu erau pe secţie şi nici nu s-ar fi amestecat, iar dacă ar fi făcut-o, ca în urmă cu un an la “4 Spital”, când bătaia au început-o ei, în frunte cu directorul Dumitrescu, înstăpânindu-l astfel pe Ţurcanu.

Deci nu forţa fizică a fost factorul hotărâtor, în impactul suferit de agresaţi. La mine, când am intrat în demascări am spus că a contat foarte mult faptul că mă băteau ai mei, deţinuţi ca şi mine şi prietenii de ieri, de-a valma cu ceilalţi. Mulţi, toţi. Probabil că strategul demascărilor asta a urmărit, prăbuşirea sufletească din acest moment, care să te facă să capitulezi. O convieţuire de 6 luni de zile a creat anumite legături sufleteşti între oameni, iar acum dintr-odată, cel cu care te-ai înţeles, ai povestit cu el, mărturisindu-vă unul altuia viaţa cu bucuriile şi necazurile ei, acesta sare la bătaie şi afli că este omul lui Ţurcanu. Ţi-a ascuns asta atâta vreme şi de multe ori i-ai dat toată încrederea ta, fiind descoperit cu atâtea lucruri faţă de el. Pe unde am fost eu, la camera “3 Parter”, cei mai mulţi fuseseră cu pedepse mici, destul de eterogeni, dar aici erau greii închisorii, oameni presupuşi cu un anumit grad de pregătire morală şi politică. În ambele tabere ale beligeranţilor de aici, erau aceleaşi calibre de oameni. Nu te aşteptai nici ca unii să atace, nici că ceilalţi să cedeze, ei fiind în superioritate numerică.

Ţurcanu şi Leonida Titus treceau de la grup la grup şi dedeau mai cu foc şi cu îmbărbătări.

Când a crezut că momentul de vârf a trecut, a strigat precum făcuse şi Sobolevski: Hoo, măi, mama voastră, că-i omorâţi. Atunci rămăsesem eu tare mirat despre relaţiile dintre cei care mă băteau şi şeful lor şi nu înţelegeam cum de te înjură un om pe care îl asculţi, cum de nu mai ai nici-o personalitate. Acum ajunsesem şi eu ca aceia, eram sluga lui Ţurcanu, făceam cum spunea el, iar el mă înjura.

Dar asta nu mai conta, conta numai ruşinea mea faţă de oamenii în care dădusem. Nu pot spune că i-am bătut, i-am lovit totuşi, ei au ripostat foarte puţin şi în momentul acela nu ştiau de ce am făcut-o. Mai mult ca sigur credeau că am trecut de parte lui Ţurcanu, dar cei mai mulţi de aici nu cunoscuseră împrejurările în care capitulasem fiecare dintre noi… Aveau să devină şi ei unelte, chiar dacă nu mai aveau altă serie de bătut, căci aceştia erau ultimii din închisoare, netrecuţi prin demascări… Aveau să fie puşi să dea unul în altul, nu la grămadă, ci faţă în faţă, ca să-l convingă pe celălalt să-şi facă demascarea. Şi cât doare lovitura de frate! Ori aveau să fie puşi să toarne pe alţii, când vor merge în altă parte. Şi toţi s-au supus.

A urmat trecerea pe priciuri, ca la “3 Parter”, scoaterea săpunurilor, poziţia de Buda, pentru aducerea aminte a celor ce trebuiesc demascate; toate prin care trecusem şi eu, numai că eu acum eram “planton”, îi supravegheam împreună cu Costache Oprişan, Pop Cornel, Nicu Eşianu, Popescu Ion – Nelu, Fag Negrescu, Mihuţ Gheorghe, Dănilă Mihai, Gheorghe Mărculescu, Valentin Blagescu, Tetler Alexandru, pe “bandiţii’ care trebuiau să-şi facă demascarea. Va să zică aceştia erau care trecuseră deja de faza care acum începea pentru ceilalţi din cameră, dar care nu lăsaseră nici unul să se vadă ce a fost şi ce este cu ei”(p. 90 – 93).

Cine erau aceia care au acceptat de la bun început să se ataşeze metodei al cărei promotor primise Ţurcanu ordinul să devină? Cei cu pedepse mici – aşadar, care nu avuseseră răspunderi în Frăţiile de Cruce, nefiind suficient de încercaţi. Mai mult, erau unii care, după o fugară trecere prin Frăţii, se deziseseră de ele şi se înscriseseră în organizaţiile dependente de partidul comunist. “Din lotul nostru de la Cluj ar fi fost cazul lui Costică Juberian, un student la Drept, în momentul arestării – februarie 1949, era în anul III. Fiind înscris la comunişti încă din primul an de studii, ajunsese îndrumător politic pe Facultate. (…) Juberian a fost legat de lotul nostru pentru că nu şi-a declarat la autobiografie legăturile clandestine din timpul liceului, iar la Cluj l-a găzduit o dată pe fostul lui şef, care ţinuse fără ştirea lui o întâlnire conspirativă în locuinţa gazdei. (…) Juberian a ajuns la Piteşti şef de comitet de demascări într-o cameră (sucursală), iar la Gherla unul dintre şefii Biroului Organizatoric (deţinuţi) al fabricii, de unde apoi a fost dus în 1952 (953?) şi inculpat împreună cu Ţurcanu şi condamnat la moarte ca şi acesta” (p. 62-63).

Apăsat toată viaţa de cele petrecute cu studenţii naţionalişti la Piteşti şi Gherla, Ioan Muntean caută permanent explicaţii ce să-i alunge şi şteargă umilirea statutului la care a fost împins. De nu sunt explicaţii satisfăcătoare, recurge la analogii ce, din păcate, doar aparent lămuresc lucrurile; aşa se întâmplă în cazul frumoasei comparaţii ce urmează, comparaţie infidelă consecvenţei logice: “Dealurile au lângă ele văi, munţii au prăpăstii, dar rămân tot munţi. Omul are şi el prăbuşirile lui şi cred că imaginea lui reală nu este numai cea din fundul hăului. Să nu fie priviţi “piteştenii”numai în această prăpastie, să se vadă cine şi cum i-a aruncat acolo, cum au ieşit din această încercare. De multe ori se iese târâş, adesea nu mai ai curajul să urci din nou creasta”(p.70).

Ce s-a petrecut cu aceşti inşi, în sfârşit reeducaţi, după ce au trecut prin şcoala dez-învăţării omeniei, a civilizaţiei, a prieteniei, a demnităţii, a respectului valorilor umanităţii, a iubirii de semeni? La ce bun, dincolo de obţinerea informaţiilor ce nu putuseră fi smulse de anchetatori, dincolo de umilirea lor şi transformarea lor în obiecte de dispreţ pentru toţi cei care ar mai fi putut crede în caracterul lor, după ce i-au văzut bătând ca nişte brute, batjocorind tot ce era nobil şi sfânt, la ce bun o ‘şcoală’ atât de inimaginabilă? Cui prodest? Ei trebuiau să facă dovada ultimă de supunere faţă de stăpâni: să devină informatori şi provocatori ai Securităţii, rol ce le-a revenit în Gherla şi pe care urmau să-l joace, după eliberare, în rândurile rudelor, foştilor prieteni şi a tuturor acelora atraşi de nimbul lor presupus de ‘martiri’ şi care li s-ar fi încredinţat cu sinceritate, ca unor mari suferitori, purtători ai idealului naţional de luptă împotriva bolşevismului. Aceasta pentru distrugerea mitului legionar. Să se ajungă a se spune: Legionarii? Nişte lepădături, slugoii comuniştilor! Nu merită nici doi zloţi…

“Ţurcanu ne-a împărţit în două camere. În prima, (…) am intrat şi eu. Curând aveam să ne dumirim asupra rostului împărţirii, dar nu şi asupra criteriilor după care a făcut-o Ţurcanu. Noi, toţi cei din camera asta, eram reeducaţi, aşa să apărem în fabrică în faţa celorlalţi deţinuţi, să vorbim deschis, susţinând munca, administraţia şi politica regimului. Asta însemna, cum ziceau ceilalţi deţinuţi, să fim turnători. Deşi afară, în libertate, după câte aflasem, oamenii treceau încet, încet de partea noului regim, fără să fie consideraţi turnători când sprijineau deschis autorităţile şi producţia din unităţile unde erau încadraţi, acest lucru în închisoare era considerat drept turnătorie, căci era de la sine înţeles că nu puteau fi consideraţi altfel sprijinitorii dintre ei, ai opresorilor. La Piteşti nu jucasem acest rol (voi explica) aşa că mi-a venit foarte greu să mă împac cu noua degradare.

Dar cei din camera vecină au primit un rol mult mai ingrat, care m-a înfiorat şi mai mult. Ei erau turnători acoperiţi, trebuiau şi ei să meargă în fabrică, tot ca noi să muncească, dar să-i tragă de limbă pe ceilalţi şi să-i toarne cu adevărat, precum o făceau şi afară adevăraţii turnători, numiţi acolo informatori. Mi s-a părut şi mai degradant, căci treaba asta pretindea ori o convingere deformată, ori o mai multă perfidie. Cu aşa ceva nu m-am considerat înzestrat şi m-am împăcat cu rolul ce mi s-a dat, deşi îmi atrăgea oprobriul altora. Cei din camera a doua erau cunoscuţi ca vârfuri, oameni cu cazier de luptători, Costache Oprişan, Hoinic, Popa Aurel (Popicu) şi alţii de calibrul lor, ori apropiat lor.

Amândouă categoriile trebuiau să respectăm consemnul secretului studenţilor. Altfel, demascarea nu s-a terminat. O vedeam noi bine, spre groaza noastră”(p. 103-104). Dealtfel, curând au fost martori la ce păţea acela care încălca sumbrul consemn, cum era, pentru asta, preschimbat într-o masă de carne vie, fără formă, fără trăsături, fără nici o urmă de omenesc în el decât glasul hodorogit cu care îşi rostea numele şi fapta de trădare faţă de reeducări, trădare pentru care fusese pedepsit.

Una dintre situaţiile cele mai grele, din punct de vedere al conştiinţei, fu conlocuirea cu fratele său. “Ne-am împărţit frăţeşte, cum ne învăţase mama, bucatele ce le aveam şi cumpărăturile de la Cantina deţinuţilor (…) le mâncam ca fraţii.

Eu nu i-am spus nominal nici lui de cine să se ferească (urmează o retractare tăinuită, o încercare de scuză a neavertizării fratelui; n. n.), de fapt nici eu nu cunoşteam decât piteştenii, or închisoarea era plină de turnători, unii de silă, ca noi, trecuţi prin demascările de aici, dar pe aceştia nu-i ştiam, alţii de bună voie, atraşi de chilipiruri, ori mânaţi de vrajbă. Vedeam destui intrând la “Organizatoric”, zăbovind ori intrând acolo fără atribuţii de servici. Dar şi politrucul avea linia lui de informatori, încât nu ştiai de unde îţi venea plăcinta. Naivii, ca fratele meu, se fereau de cei ce aveau clopoţei, nu puteau să înţeleagă pervertirea oamenilor”(p. 117).

Nu cel mai mărunt dar al lui Ioan Munteanu este acela de povestitor alert şi plastic. Iată cum creşte vie în faţa ochilor o arestare la ţară:

“El dormea noaptea pe pripsa casei. Copilul de 12 ani şi fetiţa de 7 ani dormeau în casă. Cei veniţi după el au sărit gardul, noaptea, în curte, şi l-au luat la bătaie din somn. Surprins, a început să dea şi el, căci agresorii nu s-au prezentat, dar muteşte, cum se bat bărbaţii. Olteanca lui s-a sculat de lângă el şi a început să ţipe către bătăuşi:

– “Ce-aveţi, mă, cu omu’ meu, că…-m-aş în gura voastră, de golani.”

Nu ştia săraca ce golani îi călcaseră ograda şi-i siluiau soţul. Copiii s-au trezit şi băiatul a început să strige la fratele tatălui, care sta cu casa în vecini:

– “Neică, sai că-l omoară golanii pe tata.”

Securiştii împingeau obloanele, dar acestea aveau închizătorul pe dinăuntru şi băiatul, dârz, la împingea în afară, deschizându-le, fără să se teamă de agresorii tatălui său. Nea Vasile era mândru de el, aşa îl crescuse, să nu-i fie frică de nimic, îl trimitea noaptea singur să meargă pe câmp, unde erau oile, ori caii, şi flăcăiaşul, cu boata petrecută pe sub coate, înfrunta întunerecul şi necunoscutul nopţii.

Până la urmă, cu pistolul în piept, l-au luat şi l-au dus”(p. 167). Fraza antefinală este o incursiune fără avertisment în sufletul celui copleşit de forţă şi dă o dimensiune a liniştii lui, în plină disperare, că lasă soarta gospodăriei şi a femeii pe mâini bărbăteşti, deşi încă atât de copilăreşti.

Aidoma, o arestare în Dobrogea, de data asta a unui intelectual, cu o înscenare de film, e aceea a inginerului Cristea Marinescu, cu studii geologice la Freiberg, cadru universitar la Timişoara, apoi director geologic la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a înfiinţat, dimpreună cu doi prieteni o organizaţie anticomunistă.

“Într-o bună zi, directorul general i-a spus că l-au sesizat nişte ţărani din părţile Babadagului că pe acolo ar exista un zăcământ de cărbune. Că ar fi păcat să mai aducă pe şantier cărbune din altă parte, când acesta le-ar fi la îndemână. Inginerul Marinescu şi-a exprimat îndoiala de geolog (…). Dar ordinul este ordin. Totuşi, bun la suflet, directorul general l-a sfătuit să se îmbrace mai călduros. Ştia el ce ştia, ce-l aştepta pe subaltern, doar ştia cu cine ticluise povestea (apropos de asta, o fi fost vreun şef de instituţie din ţara asta care să nu fi colaborat cu securitatea, desigur că nu pe post de informator plătit, căci ei îşi plăteau postul cu informaţiile pe care le dau despre subalterni, când li se cereau).

A plecat şi pe la mijlocul unei păduri au trebuit să oprească, drumul fiind închis de o maşină staţionată chiar pe mijlocul şoselei. Şoferul acesteia se făcea că trebăluieşte la motor, iar şoferul Canalului se dă jos din maşină, să-şi ajute colegul. Din pădure sar nişte indivizi, îl imobilizează pe inginer, îl leagă la ochi şi aşa legat şi la mâini şi la picioare este trântit cu faţa la podeaua Jeep-ului cu înjurături şi ameninţări:

– “Aaa, voi vi-s ăia de la Canal, mama voastră de comunişti. Aţi venit în Dobrogea să ne stricaţi pământurile cu Canalul vostru? Mama voastră. Vă arătăm noi, Partizanii Babadagului. Vă învăţăm noi minte.”Şoferul lui şi-a luat locul la volan. Străinii, aşa zişii partizani s-au pus deasupra lui, l-au făcut să simtă fierul rece al armelor şi maşina a pornit, după ce a virat. A mers cam cât mersese încoace. Apoi circulaţia a început să se înteţească, realizând că se apropie Constanţa. Se auzeau din ce în ce mai strident claxoanele, legat la ochi, cum se găsea, a fost băgat într-o cameră. Cei de acolo jucau tot piesa cu Partizanii Babadagului:

– “Ştii unde te afli, măi bandit comunist ce eşti?”

– “Da, mă aflu la securitate la Constanţa.”

– “Dezlegaţi-l, mama lui, că ştie.”

Aşa a început, cu o arestare trucată, să nu dea de bănuit celorlalţi ridicarea lui, căci ar fi împrăştiat vânatul. Cumpliţii vânători de oameni!” (p. 191-192).

Această scenă de vodevil, plănuită dinainte şi regizată din vreme, cu mai mult sau mai puţin talent (probabil mai puţin, fiindcă victima îşi ghicise răpitorii din primul foc), este urmată de o alta din aceeaşi piesă: a anchetei, improvizaţie de un comic putând fi produs doar de analfabetismul satrapilor despre care vorbesc. Ea va fi legată de către cititor de scenariul de mai sus, acela nu o improvizaţie sugerată de clipa prezentă, cum este cazul de data aceasta, ci elaborat anterior, în vederea aducerii la rampă şi a poetului, mă refer la Lucian Blaga. Aici intră în jocul dramatic însuşi geniul naţional al românilor – care, dacă trăia, mare condamnare, ca naţionalist fascist, primea… Dealtfel, Moses Rosen l-a şi denunţat ca atare, în contumacie.

“Pitorească arestarea, la mijloc de codru des, dar şi nostimă, chiar antologică, ancheta! Inginerul nu era un dur, mai degrabă un salonard, dar fusese lesne captat de cei doi foşti ofiţeri. El era totuşi un opozant, ca majoritatea intelectualilor români, pe la începutul epocii (zic pe la început, căci apoi treptat s-au încadrat aproape toţi în noul regim). Purta în portofel o strofă din Glossa celebră a lui Eminescu, cea care i se păruse, mai bine zis îi arătase cineva că se potriveşte cu zilele noastre.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte.
Te-or întrece nătărăii
Chiar de-ai fi cu stea în frunte.
Teamă n-ai. Căta-vor iarăşi
Între ei a se întrece.
Nu te prinde lor tovarăş.
Ce e val, ca valul trece.

Inginerul Marinescu se gândea la trecerea valului, când a copiat strofa. Dar un anchetator, nu cel principal, a vrut să clarifice şi activitatea poetică a arestatului, considerând că el a compus-o:

– “Ia ascultă, Marinescule. Ce-ai vrut să spui tu cu poezia asta?”

– “Nimica, domnule anchetator. N-am făcut-o eu, este a lui Eminescu.”

– “Ce vorbeşti, măi deşteptule, pe atunci umblau oameni cu stea în frunte?”

– “Domnule anchetator, dar aveţi cărţi la dispoziţie, verificaţi.”

-“Pe mine mă înveţi tu? Ce, pe vremea ăluia erau întreceri socialiste între oameni? Şi, ia spune, măi banditule, pe care tovarăş l-ai văzut tu nătărău? Că doar vorbeşti aici şi de tovarăşi, n-ai să-mi spui tu că şi pe timpul acela erau tovarăşi.”

– “Dar puteţi verifica, domnule anchetator”, se apăra arestatul, văzând că i se puneau în cârcă atâtea insulte la adresa stăpânirii.

– “Şi, ia spune Marinescule, (n. a. repet aici calitatea de universitar a arestatului) ce-ai crezut tu în mintea aia proastă a ta, că se mai schimbă ceva? Îţi arătăm noi, mama ta de bandit.”

Şi l-a pus să scrie pe dosul hârtiei şi să se semneze: “Făcută de mine, Cristea Marinescu”.

Inginerul s-a gândit că o să râdă de el cine-o vedea, că a înnebunit arogându-şi opera altuia, aşa că a făcut altă notare: “Scrisă de mine”- socotind că eventualii lectori vor înţelege că a copiat-o. Dar acela:

– “Măăă, deşteptule, mă prosteşti tu pe mine? Ai făcut-o, nu ai scris-o. Şi a tăiat cu două linii cuvântul “scrisă”, trecând deasupra pretenţia lui: “făcută”. Ca să nu mai fie dubii.

Anchetatorul şef i-a reproşat că nu merge bine ancheta, la care el a răspuns că este obligat să recunoască enormităţi. Şi îi spuse povestea cu Glossa .

Şeful însă, cu şiretenia profesiei, dar şi din solidaritate cu celălalt coleg, i-a răspuns:

– Adică tu chiar crezi că tovarăşul nu a ştiut a cui e poezia? A vrut să te încerce, ca să vadă cât eşti de încăpăţânat.

Aşa Cristea Marinescu a scăpat numai cu acuza de organizare contra regimului, nu şi aceea de autor de literatură interzisă”(p. 192-193).

O atare vioiciune în narare ar fi fost de dorit să fie regăsită pe tot parcursul memoriilor. Nici o deosebire între realizările lui Bacalbaşa, Brăescu, ale celorlalţi umorişti notabili ai literaturii noastre şi aceste pagini de antologie! Mai sunt şi altele, numeroase, de citat, dar condeiul autorului, nu rareori, mai cu osebire după încheierea expunerii reeducărilor, se grăbeşte să-şi încheie toate câte le are de spus, o grijă firească atunci când te hotărăşti să faci astfel de mărturisiri şi nu mai eşti la anii primei tinereţi; şi de aceea nu-şi caută totdeauna pana cea mai ascuţită a talentului şi i se întâmplă să mai şi treneze povestirea, cu toate că – insist – este cel mai dotat dintre memorialiştii citiţi.

Remarc acelaşi interes la Ioan Muntean ca la toţi ceilalţi memorialişti trataţi aici pentru visele cu caracter profetic. Pe parcursul scrierii de faţă, ele se vor tot aglomera, folosindu-mă de această trecere în revistă pentru a le antologa, lăsând altcuiva, mai potrivit pentru atare sarcină, povara comentării atât a lor, cât şi a propensiunii deţinuţilor pentru acest tip specific de vis.

“Mama lor s-a sculat într-o noapte ţipând că l-a văzut pe fiul plecat la război adunându-şi maţele şi băgându-şi-le în burtă. A plâns de spaimă cât a mai ţinut noaptea. Băiatul nici nu i-a mai venit înapoi şi când s-a întors un camarad care luptase alături, a venit la ei şi le-a spus că sublocotenentul Marinescu cu murit cu abdomenul sfârtecat de un brand. Visul mamei, ori fluxul telepatic a făcut-o să vadă sfârşitul fiului prea iubit”(p. 148).

“– Părinte ne despărţim, azi noapte am visat cal alb. În limbaj de puşcărie, la tălmăcirea viselor, calul alb înseamnă drum bun, după cum găina grasă înseamnă pachet de acasă. Şi am râs.

La scurtă vreme, nici n-a trecut o oră, l-a luat din cameră din nou şi nu l-am mai văzut”(p. 153-154).

“I-am pierdut urma fratelui meu, căci îi mutase şi pe ei. Nici n-am ştiut că între timp fusese dus la Bucureşti la o anchetă. Într-o noapte am visat că se făcea că el străbate un cimitir, printre cruci, iar eu mergeam pe lângă gardul din afară, dar tot în aceeaşi direcţie. La un moment dat s-a auzit o voce care-l striga:

– “Gheorghe, Gheorghe!”

Eu, de dincolo de gard, i-am strigat mai tare:

– “Nu răspunde, seamănă cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept înainte şi ne întâlnim dincolo de gard.”

Era de fapt povestea noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. N-am reţinut data visului, dar curând a fost adus înapoi şi se afla în carantină, la parter, într-o cameră de pe colţ, căci l-am auzit vorbind cu alţii despre călătoria sa. Şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am eliberat, în 1963. Nici astăzi nu cred că a fost un vis de refulare, mai degrabă unul premonitor” (p. 170).

Se poate ca cititorul să se întrebe la ce bun reproducerea viselor culese din amintirile publicate de foştii condamnaţi. Răspunsul este cel mai firesc din câte se pot da: prin repetarea gestului consemnării se dovedeşte ce dimensiune importantă a sufletului o constituie astfel de vise. Şi cum alt tip de memorialistică decât aceea de detenţie rareori se opreşte asupra unui motiv ca acesta, din cărţile cu pricina deducem modul în care redactarea lor (efectuată la o perioadă considerabilă de ani de la evenimente) a stat sub umbra unei anumite deformări sufleteşti datorată condiţiilor speciale ale penitenciarelor comuniste.

Am lăsat pentru ultimile fraze ale prezentului text amendarea prea (poate) entuziastei mele caracterizări a lui Ioan Muntean, ca umorist. Multe, într-adevăr, le ia cu amăgirea că mai izbuteşte să surâdă în pofida nenorocirilor trăite, deci că n-a fost învins definitiv. Numai că adevăratele sale intenţii, scriindu-şi memoriile, sunt puternic revelate în avizul iniţial: Pentru Cititori, care este zguduitor, cum alte fraze ale domeniului nu m-au răscolit. Este o mea culpa tainică de citit printre rânduri, care emoţionează şi te determină, de la bun început, să renunţi la orice spirit critic omenesc (şi deloc de incriminat):

“Pe cititorul notelor mele îl rog ca din capul locului să mă recunoască a fi om.

Să renunţe la prejudecăţile legate de o apartenenţă politică sau alta.”Sunt dator să specific că Ioan Muntean este primul care o face, dând pildă sănătoasă cititorului său. Când este vorba despre eroism, ori suferinţă, el citează, cu dragoste, apartenenţele politice ale eroilor sau victimelor, deosebite de a sa, şi aduce laudele meritate tuturora, în calitate de colegi de durere, indiferent de crezul ce i-a adus în spatele gratiilor. Această atitudine generoasă şi, dealtfel, impusă de egalitatea suferinţei omeneşti nu aparţine tuturor memorialiştilor comentaţi aici, ceea ce s-a văzut şi se va mai vedea.

“Dacă cineva vrea să mă judece politic, să se întoarcă la anii de atunci, numai după ce a parcurs istoria acelor vremi “sine ira et studio”.

Fiind vorba de justiţie, să nu uite nimeni dictonul “audiatur et altera pars”, fără de care nu se poate da o sentinţă dreaptă.

Cum nu este drept să osândeşti pe cineva decât pentru faptele sale, să nu fiu privit după faptele altora. Să nu facă nimeni apel la înţelepciunea populară, cum ar fi proverbul: “spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. În acest caz să nu se uite şi zicerea acelui filosof popular că: “pădure fără uscături nu se găseşte”.”

Îndărătul acestor sfaturi şi rugăminţi se ascunde un ocean de suferinţă ce nu mai ţine de temniţă, ci de regretul că autorul ar putea fi confundat cu ceea ce nu este, situaţie cu care ne-a obişnuit mentalitatea istoric precedentă de a nu fi cântărit individul după faptele şi atitudinea proprie, ci conform faptelor şi atitudinii altora cu care a fost aruncat într-un cazan unic de materie ideologică şi de clasă pusă pe foc, spre distrugere. Iar lui Ioan Muntean îi este teamă (şi îi dau deplină dreptate) ca această mentalitate să nu dispară uşor din cugetele noastre dez-învăţate de limpezimea judecăţii şi devenite roabe ale orbirii politice nejudecate.

Mai adaug cele două aforisme însemnate drept motto al lucrării, pentru nobleţea lor demnă de cei mai mari moralişti:

“– Noi să fim ultima generaţie de Români care au suferit pentru credinţa lor.

– Cel care a suferit trebuie să rămână bun.”

Ele altfel grăiesc cititorului decât jignitoarele cuvinte ale lui Patapievici, răsunet, după cum se scuză cel în cauză copilăreşte, al reţinerii sale de o noapte sau trei, la Jilava. Este de mirare că un tânăr, promovat de prieteni pe locul unu al oamenilor de cultură din Ţara noastră, n-a avut timp să citească memorialistica reeducărilor (căci de a citit-o şi n-a aflat din ea nimic despre suferinţă şi iubirea de patrie, la ce bun să-şi mai irosească preţioasa viaţă cu lectura?).