– Tren în mers

Trenul se târa vlăguit. Împrăştia aburii înălţaţi pe nesimţite din ţărâna întinsă cât vedeai cu ochii. Legănatul vagonului îndreptându-se spre Bucureşti era molcom şi adormitor. Pomii ce împodobeau satele străbătute păreau bătuţi în ţinte de muguri solzoşi roşietici, strălucind de razele dimineţii. Gardurile din nuiele împletite, coşcovite de zăpezile ce le acoperiseră nu demult, păzeau scunde, ogrăzile încă necurăţate, albii uitate, unelte, rămăşiţe, galben umed, de glugi de coceni şi varul albăstrui sau alb al zidurilor înălţate departe de ele, în mijlocul curţilor sau prin fundul lor, sub acoperişuri de stuf mohorât. Câte un câine scotea botul din cuşcă, să-şi purice o labă, se zbătea în lanţ, adulmeca vreun blid gol. Anton, în picioare, pe coridor, contopit cu însuşi trenul ce sfâşia peisajul, privea toate acestea cu sufletul îndoit între bucuria începutului de primăvară, resimţită pretutindeni, şi propriile sale neîmpliniri.
O femeie înaltă, slabă, tăiată otova, fără culoare în obraji şi fără licăr în privirile cenuşii, cu fustă largă, gri, şi bluză spălăcită, ieşi dintr-un compartiment alăturat. Se apropie de tânăr. Ţinea o ţigară între degetele lungi şi fără personalitate. Înainte de a deschide ea gura, el, ghicindu-i intenţia, îi oferi un chibrit aprins.
– Mulţumesc.
Rămase lângă el, afundându-şi privirile în întinsul desfăşurat pe alături de calea ferată.
– Ce frumos…
Cum nu obţinea nici un răspuns, adăugă:
– Vă invidiez: păreţi să călătoriţi mult.
Anton era sigur că numai atari indicii nu se citeau pe chipul său. În cei patru ani şi câteva luni ce trecuseră, în afară de o sumă de deplasări forţate, avusese o unică şansă de acest fel, aceea a unei excursii cu autocarul, organizată pentru un grup de pensionari, pe lângă care agenţia de turism îl pripăşise pe un scaun rămas neocupat. Acum revenea din a doua sa ieşire din Capitală – şi încă una doar pe jumătate independentă. Dar era mai sigur că străina căuta un pretext să schimbe o vorbă cu el, plictisindu-se să stea singură în trenul pustiu.
– Deloc, îi răspunse. Drumul acesta este o întâmplare. Nu că nu mi-ar place să mă plimb. Ador să colind ţara, dar nu am timp s-o fac de mai mulţi ani.
– Zău? Munciţi atât de mult? zâmbi amuzată şi fără să creadă nici ea cele rostite.
– Foarte, spuse cu buzele strânse, neprivind în direcţia ei.
Nu era un bărbat prea încurajator, însă, cu îndrăzneala femeii de peste treizeci de ani – oricum cu câţiva ani mai în vârstă ca el – insistă:
– În ce domeniu?
Întrebarea îl încurcă. Dacă ura ceva, acela era minciuna gratuită.
– Nu muncesc, doamnă; mă zbat să fiu lăsat să muncesc.
Nu îl pricepuse, iar nedumerirea i se cunoştea pe figură. Anton băgă de seamă că nu era persoana care să dea înapoi cu uşurinţă.
– Asta vrea să spună că doriţi să vă angajaţi?
– Al dracului de tare.
– Chiar aşa? îşi roti ea ochii, să nu-l lase să-i cântărească ironia din pupile. Tânărului nu-i scăpară cutele zâmbetului, încreţite la capătul extern al pleoapelor. Îl iritau: ‘Ce uşor le este oamenilor să te judece de pe poziţiile lor, fără să le pese măcar de povestea ta, fără să facă nici un efort să se vâre-n pielea ta…’
Întrebarea ei nu impunea răspuns. Dar o nouă întrebare, aceea exactă, nu întârzie. Femeia îşi umpu gura cu fum, îl coborî în pieptul plat şi după ce îl scoase iarăşi din adâncul lui:
– De cât timp?
– De câteva luni.
– Alţii caută cu anii.
– Nu am atâta…
– Timp, nu? Am înţeles. N-aveţi timp nici să aşteptaţi, nici să vă distraţi. Adevărat?
– Aşa e. N-am.
– Şi înainte de a căuta servici cu ce v-aţi ocupat?
Îl agasa. Ce manie au deprins oamenii… Veşnic pun întrebări: cine eşti, cu ce te ocupi, unde lucrezi, din ce mediu provii… Ce epocă! Toţi fac pe activiştii de partid… Hotărî să-i stăvilească bunăvoinţa de a-l cunoaşte:
– M-am ocupat cu puşcăria.
Surâsul acela vag superior şi, prin aceasta, şi niţel indiferent. Rămăsese agăţat de trăsăturile ei, ca o piesă de îmbrăcăminte, pe care ai crezut a o fi depus pe scaun, dar nu s-a desprins complet de tine şi-ţi atârnă, fără ştirea ta, de pe umăr pe spate.
– Aţi lucrat în cadrul…?
În ton i se strecura o urmă de respect căreia nu voia să-i acorde drept total de manifestare. Constatând-o, tânărul pricepuse că îl considera a fi fost angajat în administraţia sau în serviciul de pază al penitenciarelor.
– Da. Contract de patru ani. N-aş putea spune că m-am îmbogăţit.
Căutătura o trăda că încă nu se putea dumiri, ca urmare a manierei lui de a vorbi cu jumătate de cuvinte.
– Deţinut, doamnă. Politic, ceea ce constituie un impediment suficient de grav, dacă vrei să munceşti.
– Ce fel de muncă aţi dori? probabil n-aveţi meserie, se grăbi să continue. Aţi fost student?
Anton  aprecie precizia diagnosticului ei.
– Student. M-au înhăţat după absolvirea primului an de facultate.
– Ungaria?
Cunoştea neaşteptat de bine istoria contemporană şi politica. Brusc, tânărul sesiză că era mai drăguţă decât o socotise iniţial. Ea se referise la strădania de eliberare din ’56 a poporului maghiar. Aceea rămăsese în conştiinţa oamenilor prin numărul mare de participanţi la revoluţie şi prin grozăvia înăbuşirii ei în sânge. Jertfa simultană a studenţilor români din toate cadrele universitare rămăsese prea puţin cunoscută compatrioţilor lor, deoarece ei nu fuseseră susţinuţi de masele înfricoşate. Şi el era victima represiunilor locale. Femeia cântărise din ochi vârsta lui, felul de a se exprima, făcuse toate asociaţiile cunoscute şi nimerise biografia lui în plin. Viaţa tânărului rămăsese în faţa ei cu picioarele răşchirate în aer, cu pântecul străpuns, cu maţele împrăştiate într-o băltoacă de sânge gâlgâitor. Anton primi cu simpatie căldura din glasul ei. Se aplecă înainte, sprijinindu-se cu palmele de rama metalică inferioară a geamului deschis. Ea îşi depuse coatele pe muchia celei superioare, îşi culcă antebraţele pe ea, unul peste celălalt, şi-şi odihni deasupra bărbia. Cu încheieturile falangelor, tânărul îi simţi pântecul ce se apropiase de mâna lui. Căldura femeii coborâse din suflet în trup, mai grăitor chiar.
– M-aţi întrebat ce aş dori? Ce aş dori… Până una-alta, să mă văd angajat.
– Păi, cum de nu…?
– Prima încercare după eliberare, am făcut-o cu un fost profesor al meu. A ajuns director al Bibliotecii Academiei Române. Ţinuse tare mult la mine pe vremuri. Îl cunoşteam din adolescenţă. Pe la şaisprezece ani, mă invitase la vila lui, pe Zamora: – “Acum eşti ca şi fiul meu, aşa-i? Vei veni să-ţi petreci toate verile aici, da?” Când m-au arestat, a depus la tribunal o scrisoare în favoarea mea. Era firesc să-l rog să mă ajute, nu? ceream atât de puţin: manipulant de cărţi… om de servici… N-aţi fi făcut la fel?
– Oricine. Ce a zis?
– M-a sfătuit să intru într-o fabrică, să mă calific, să ajung stahanovist. Mi-a garantat că dobândind acest titlu îmi puteam publica versurile.
– Sunteţi poet?
Ideea îi stimula femeii curiozitatea.
– Din păcate nu. Prima poezie ce trebuia să mi se publice nu mi-a mai apărut, din pricina arestării venite într-un moment inoportun.
– V-aţi calificat?
– N-au vrut să mă angajeze nicăieri. Dacă fabricile n-aveau nevoie de mine, mi-a trecut prin minte să devin acel personaj care rupe biletele de intrare în cinematografe. O cucoană grasă şi fermă a considerat că cererea mea o jignea personal, după cum reprezenta şi o insultă adusă poporului meu. M-a trimis tot în uzină, afirmând că nu meritam să am contact cu oamenii, ca şi când aceştia ar fi fost excluşi din activitatea productivă către care mă izgonea. După o mulţime de alte încercări ratate, m-am înfăţişat la un centru de combatere a păduchilor. Pretindeam la dreptul să port în spinare un rezervor metalic umplut cu D.D.T. Mânuind o pârghie laterală, printr-un tub de cauciuc ţâşnea praful toxic în cămaşa şi indispensabilii celor identificaţi a avea această nevoie tristă. – “Astăzi este Vinerea Mare! îşi făcu, spre stupoarea mea, semnul crucii bătrâna şefă a cadrelor. Dacă n-aveţi ce mânca, vă ofer să mă învăţaţi limba engleză, îmi propuse, aflând specificul studiilor mele; de trei-patru ori pe săptămână, câte o oră; vă asigur un mic salariu. Post să nu-mi cereţi: în ultimele luni am angajat pentru funcţia asta opt medici eliberaţi. E normal să-i prefer: au calificare înaltă…”
Anton izbucni într-un râs sănătos de care se molipsi cu poftă şi străina. Când se potoliră, reluă:
– Ultima încercare am făcut-o astăzi. M-am folosit de o “pilă”. Vin de la o fabrică de butoaie din Giurgiu. Directorul mi-a făgăduit ceva, dar nu-mi dă un răspuns sigur decât peste câteva luni.
Femeia se distra pe seama pocvestirii lui vioaie, fără să exagereze cu veselia. Avea o atitudine omenoasă şi dovedea o discreţie de manifestare ce o recomandau excelent. Dacă, la început, tânărul – devenit suspicios prea de timpuriu – fusese indispus de insistenţa sa de a provoca o apropiere, ajunsese, prin meritul tactului ei, să simtă singur nevoia să-şi descarce sufletul, făcând haz de necaz. Nu se grăbea cu mărturisirile încât să ajungă şi până la cei patru ani de chinuri, pe parcursul cărora îşi atinsese majoratul (de vârstă şi întru disperare), iar ea avea decenţa să nu-l împingă într-acolo. Îi purta recunoştinţă pentru aceasta. Poziţia ironic-umoristică pe care se situaseră îl ajuta să-şi învingă simţământul inutilităţii oricărui efort de a-şi câştiga pâinea, stârnit de refuzul mascat al dogarului-şef, adăugit atâtor dispreţuitoare negări ale aceluiaşi drept, înghiţite de vreo patru luni, de când trăia din masa comună a familiei, fără perspectiva de a putea contribui cât de cât la propria sa întreţinere. Necunoscuta se ţinea anevoie după el, fără să-şi piardă buna dispoziţie, prin labirintul de nedescurcat al cererilor de serviciu, al amânărilor, al rănirilor, al ocolirii jenate sau amabile de a da un răspuns limpede, al exploziilor indignate, al invitărilor de a părăsi pe dată biroul şi întreprinderea, al ricanărilor rele ori al mustăcirilor în doi peri.
– N-ai promis nimic? trecu ea la a-l tutui.
– Ba da. Din inimă: că voi munci cât eram în stare de bine, că nu voi crea nici o problemă politică şi că, dorind să mă reabilitez, în mine se putea avea deplină încredere în cele ce priveau cinstea faţă de muncă.
– Ei, nu, nu asta…!
– Dar ce să promit?
– N-ai “dat din urechi”?
Îşi păstra zâmbetul ce nu o părăsise nici o clipă de când începuse el să-i dezvăluiască necazurile, surâs pe care bărbatul tot nu izbutise să-l înţeleagă, ca şi când străina ar fi priceput ceva ce el nu era capabil să întrezărească, nişte taine ale fiinţei umane şi ale societăţii ce rămăseseră incifrate pentru el.
– Adică… unui şef de cadre? să mă dea pe mâna miliţiei pentru încercare de mituire?! Nu-i venea să creadă ceea ce auzise.
Spuse simplu şi serios:
– Sunt un om cinstit şi nu vreau să fiu luat drept altcineva, fie şi dacă risc să mor de foame.
Femeia nu insistă. Continuă să-i cerceteze cu înţelegere şi o uşoară milă naivitatea ce emana din fiece por al figurii lui nealterate de suferinţa îndurată. Oftă imperceptibil, fără să i se întunece privirile. Se apropie de el. Anton îi simţi trupul. Acolo unde şoldurile păreau să lipsească, descoperi gingăşia unei anatomii – adevărat că neconcludentă – ce oferea şansa unei visări pudice, dar nu mai puţin – şi pe semne tocmai de aceea – îmbietoare. Respiraţia ei grăbită de intimitatea acestei învecinări nepregătite i se adresa într-un limbaj comunicând nervilor bărbatului un mesaj clar, duios şi imperios.
– Îţi aranjez eu ceva.
Trenul se pregătea să intre în gara Progresul.
– Nu mă poţi însoţi. Mă aşteaptă maşina instituţiei.
– Maşina? Doar nu eşti directoarea mult visată…
– Nu. Ceva mult mai important pentru tine, îşi lipi ea arătătorul de buzele lui, oferindu-şi-l sărutului. Sunt frumoasa din pădurea adormită. Notează-ţi telefonul meu. Ajung acasă pe la trei şi jumătate. Sună-mă şi grăbeşte-te să vii.
Adăugă în şoaptă, îngroşându-i-se vocea datorită unei încordări a întregii fiinţe:
– Te aştept…
La orele patru suna la ea. Îl primi în capot. Cele câteva ceasuri scurse amplificaseră nădejdea lui de a fi tras în sfârşit la peronul râvnit. Ea nu-l lăsă să se îndoiască asupra  relaţiilor viitoare dintre ei. Îl strânse la pieptul uscat, de pe care Anton simţi opunându-i rezistenţă mugurii fragezi ai sânului de fetiţă în vârstă de doisprezece ani. Femeia îşi lipi îndelung obrazul palid şi fierbinte de al lui. Gemea încet şi nu voia să-i dea drumul. Când se linişti, îl invită să guste un pahar de coniac. Tânărul se miră zărind eticheta franceză de pe sticlă. Nu o întrebă cum de obţinuse ceva ce el nu mai gustase vreodată. Îl îmbie cu o tavă pe care pregătise sandvişuri cu tot felul de bunătăţi. Din păcate, soneria îi deranjă. Gazda se scuză, ieşi în vestibul. Anton auzi salutul zgomotos al unui bărbat exagerat de vesel. Uşa se redeschise. Femeia îi invită pe noul venit înăuntru, îl conduse prin încăpere şi îl îndrumă spre bucătărie, îndemnându-l să ducă acolo o damigeană şi o plasă doldora pe care le adusese. Acela, care se descălţase la intrare, nu se aşteptase să dea cu ochii de tânăr. Îl salută şi după ce se supuse indicaţiilor ei, se grăbi să-şi ia rămas-bun. Ea, revenind:
– Mi-a adus vin şi carne de viţel. Vrei să guşti? E Cabernet.
Anton astupă paharul, punând palma deasupra lui. O apucă pe femeie de încheietura mâinii. Ea îl privi întrebător.
– De ce m-ai chemat la tine? De ce să mă ajuţi? Ce nevoie ai de mine? Nu-ţi lipseşte nimic.
Soneria îi întrerupse. Amfitrioana îşi ceru din nou iertare. O auzi vorbind îndelung cu o altă femeie. parcă s-ar fi tocmit. În cele din urmă reapăru:
– Iartă-mă. Astăzi e un du-e-vino enervant aici. Cel puţin nu mă deranjează venind cu mâinile goale… Aşa este, Anton, nu-mi lipseşte nimic. Doar tu îmi lipseai. Ascultă-mă, dacă vrei, poţi să împarţi cu mine tot ce am.
Era năucit.
– Nu mă simt în stare. Atâta timp cât nu câştig, să-ţi ofer la rândul meu…
Râse:
– Ce să-mi oferi? Am mult mai mult decât crezi, mai mult decât am avea amândoi nevoie…
Tânărul se ridicase.
– Ce faci? Am ţinut un student toţi anii cât a învăţat. te pot ajuta şi pe tine…
– Credeam că…
– .o să-ţi dau un serviciu… Ai mai văzut şefă de cadre să-ţi dea ţie un serviciu?… Nu, dragul meu, eu îţi dăruiesc ceva mult mai sigur…
Anton nu înţelegea cum de devenise atât de vulgară, cum de nu-i remarcase mai devreme slăbiciunea bolnăvicioasă, cum de îşi ascunsese urâţenia. O auzea – aşa cum i se imprimase glasul în memorie, cu o clipă înainte:
‘Ai mai văzut şefă de cadre să-ţi dea ţie serviciu?… Nu, dragul meu, eu îţi dăruiesc ceva mult mai sigur…’ Şi iarăşi vocea ei răguşită repetă şi repetă întruna aceleaşi cuvinte. Continua să răsune în el când coborî scările spre parter, când străbătu curtea blocului, când ajunse în stradă: ‘… eu îţi dăruiesc ceva mult mai sigur…’