2. Traiul si sfarsitul lui Ion Fluieras la Gherla

Victor Frunză, în “Istoria comunismului în România” (Bucureşti: EVF, 1999, Ediţia a treia), califică un discurs al deputatului de Hunedoara Ion Flueraş, susţinut în Parlament, ca: “meritând a sta într-o antologie a oratoriei române” (p.346). Vom cita, după acelaşi, un fragment din discursul pomenit, asociindu-ne opiniei sale pentru eleganţa dovedită în răspunsul lui de către cuvântător, a cărui adresare putea fi încărcată de vrăjmăşie, pentru fina ironie aruncată membrilor Partidului Naţional, pentru demnitatea rememorărilor privitoare la rolul jucat de el însuşi în finalizarea Unirii.
“La Aleşd, domnii ardeleni îşi aduc aminte că nu muncitorii industriali, ci muncitorii ţărani au aparţinut Partidului Social-Democrat. Aici, în anul 1904, la o întrunire la care a fost să vorbească şi Francisk Koshuth, muncitorii ţărani au întrerupt pe vorbitor, manifestându-şi neîncrederea. Atunci jandarmii le-au răspuns cu gloanţe. Peste douăzeci de oameni, dacă îmi aduc bine aminte, au murit. Vreo şase au căzut morţi pe teren şi ceilalţi au murit la căşile lor şi spitalele din Oradea. Despre cazul acesta nici Partidul Naţional nu-şi prea aminteşte, întrucât ţăranii aceia nu i-au aparţinut: ei aparţineau Partidului Social Democrat.
“Nu am amintit aceasta ca să fac o acuzaţie, ci ca o dovadă faţă de domnul Goga, că şi ţăranii au aparţinut Partidului Social-Democrat, nu numai muncitorimea industrială.[…]
“Noi am susţinut cu tărie rezoluţiunea de la Alba-Iulia. Ba ceva mai mult: eu pot afirma aici şi o pot dovedi la nevoie (cu manuscrisul domnului Goldiş, scris în faţa domnului Cicio-Pop), că în proectul rezoluţiunii au fost dictate de modesta mea persoană revendicările Partidului Social-Democrat, pentru a duce mai departe faţă de orice evenimente care ni se vor pune în cale” (p.346-347, preluat după: “Discursul tovarăşului Ion Flueraş la Mesaj. Scurtă privire asupra trecutului mişcării socialiste din Ardeal”, “Socialismul” organul P.S. din România, nr. 6 din 27 ianuarie 1929).
Personajul care ne reţine atenţia a făcut parte din delegaţia Partidului Socialist din România la Internaţionala a III-a Comunistă de la Moscova, numită prescurtat: Komintern, în vederea afilierii la secţia Română a Internaţionalei a Partidului Socialist-Comunist, înfiinţat cu acel prilej, la data de 8 mai 1921. Apoi a fost exclus din acesta, dimpreună cu Jumanca, Grigorovici, dr. Ghelerter, Gheller şi alţii, la ordinul Moscovei. Tot atunci s-a recomandat şi executarea lui.
Cea din urmă, însă, a fost întârziată treizeci de ani şi a avut loc în penitenciarul Gherla, în 1953, plătindu-i victimei ultimul său refuz de colaborare cu foştii ei ‘tovarăşi’ deveniţi între timp călăii săi. Studiul de faţă urmăreşte tocmai elucidarea împrejurărilor acelei crime.
În “Istoria” de la care am pornit sunt numite două temniţe ca loc unde s-a săvârşit această crimă politică: Aiudul (p.346) şi Gherla (p.347, Notă la Ediţia a III-a), niciuna corectând-o pe cealaltă deoarece, probabil, autorul nu dobândise o certitudine din zvonurile născute şi care au circulat în lumea penitenciarelor şi s-au revărsat în lumea liberă ulterior, odată cu slobozirea unuia sau altuia dintre purtătorii lor.
Pentru importanţa ei, în cazul în speţă, vom cita şi din “Nota” la care ne-am referit: “[Ion Flueraş] a fost ucis în iunie 1953, bătut cu saci de nisip, la Gherla, într-o celulă de la parterul închisorii, (iar) după ce a fost maltratat, a fost târât pe scări, cu capul zbătându-i-se pe toate treptele. Asasinii au fost tot deţinuţi, studenţi legionari, cărora li se dăduse mână liberă în închisoare, cu condiţia de a ucide în bătăi anumite persoane semnalate de administraţia închisorii. Numele ucigaşilor este: Henţeş (şi) Guberian, studenţi legionari, ajutaţi de Reck, care ispăşea o pedeapsă de 20 de ani, pentru că în 1940, când era şef al U.T.C. a predat siguranţei un număr de tineri comunişti. Flueraş refuzase să scrie o scrisoare de adeziune la P.M.R. În închisoare s-a purtat ca un ardelean de caracter.” Sursa informaţiei este un grec naţional-ţărănist, eliberat din închisoare prin diligenţele statului său de origine. El a expediat o scrisoare conţinând aceste rememorări lui Eftimie Gherman, la Paris, care, la rândul său, a introdus într-o corespondenţă către Pamfil Şeicaru o fotocopie a mărturiei. Astăzi ea se găseşte în arhiva Victor Frunză, care a păstrat misterul asupra numelui acelui grec.
Izvorul trebuie amendat în mai multe locuri.
În primul rând în privinţa a ce a însemnat “reeducarea” desfăşurată în acea temniţă, fenomen la care se face aluzie în Notă în chip eronat. Nu era vorba despre o mână de tineri legionari cărora li se îngăduia să-şi facă de cap în penitenciar, cum se sugerează în text, cu condiţia să ucidă şi la indicaţiile conducerii penitenciarului deţinuţi de care aceasta voia să scape. Operaţiunea, ce a durat doi-trei ani, începând cu primii ei paşi de la Suceava, a luat o amploare nebănuită la Piteşti şi a devenit la Gherla un calvar de o oroare fără paralel. Ea a fost iniţiată de Securitate în vederea distrugerii fizice şi mai ales morale tocmai a tineretului legionar cu ajutorul – culmea! – al tineretului legionar aflat tot îndărătul gratiilor, îndemnat, împins şi susţinut mai mult sau mai puţin pe faţă de către administraţia închisorilor respective. Atât în rândul victimelor (în mod special la Gherla), cât şi al călăilor, s-au numărat unii deţinuţi provenind şi din alte grupări sau partide. Un exemplu curios este tocmai conducătorul din acel moment al reeducărilor de la Gherla, bănăţeanul numit Juberian (nu Guberian, cum l-a confundat autorul epistolei). Conform procesului verbal de interogatoriu din 17 Iulie 1953, luat aceluia de către locotenentul major de securitate Vintilă Romeo, Constantin Juberian s-a “strecurat în P.M.R. din P.S.D., din anul 1947 Mai”, adăugându-se şi că fusese şi “în organizaţia legionară F.D.C. din Caransebeş (…) din 1942 până la începuturile anului 1948” (“Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”, Bucureşti: Editura Vremea, 1995, p.527) sau, în cuvintele sentinţei: “recunoaşte că la Cluj, în 1947, s-a încadrat (…) în organizaţia lui Bohotici şi în U.N.S.R., unde s-a evidenţiat pentru a ocupa posturi înalte şi să ducă activitatea nestingherit. Recunoaşte că a făcut tot ce i s-a cerut de Bohotici, dând informaţii din P.C.R.” (p.739). Cele precedente vădesc nu o oarecare versatilitate politică, ci o ubicuitate impunând a fi pusă sub semnul mirării. Era ea posibilă numai în scenariile celor care imaginau anchetele politicilor – cum ne vine a crede -, ori de tipul acelora născocite chiar de către unii anchetaţi, cum a fost cazul cu Belu Zilber care, în nădejdea eliberării, a slujit execuţiei a însuşi ministrului justiţiei din guvernul comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, cel mai bun prieten al său? Sau se datora ea scenariilor conducătorilor legionari ai lui Juberian, cum acuză el în anchetă? Ori pur şi simplu, Juberian era acela care şi-a ales să se folosească de două luntri pentru a scăpa basma curată într-o epocă deloc sigură şi a-şi clădi un viitor?
Contrazicând aparenta debilitate a caracterului său, Ion Voin declară: “La venirea domnului director, deţinutul GEBAC i-a raportat că ne-a bătut [comitetul de demascare din celula respectivă] pentru că din cauza noastră care ne menţinem pe poziţie legionară, au fost ei aduşi înapoi de la canal şi că vor să înceapă demascarea noastră, reclamându-l cu această ocazie pe deţinutul JUBERIANU [transcriere într-alt fel greşită decât anterior] din lotul nostru cum că acesta afară fusese şi membru de partid şi legionar şi că aici în penitenciar tot legionar este.
“La auzul celor raportate de GEBAC dl director a spus că este de acord cu demascarea însă fără bătaie iar în legătură cu JUBERIANU i-a spus că bine i-a făcut, dându-i şi dânsu[l] 2 pumni” (p.558-9). Din precedentele, ar reieşi că Juberian, optase pentru una dintre cele două culori în care se îmbrăcase înainte de arestare, anume pentru cea verde.
Dealtfel, atunci când evenimentele se precipitau afară, în libertate, el, “s-a înarmat cu un revolver, să se apere de securitate şi să fugă în munţi, la Blănaru, dar văzând că situaţia lui Blănaru este neclară, s-a lăsat să fie arestat” (p.739). Disperarea sa demisionară nu este plauzibilă, deşi, comparată cu abdicarea de la idealurile sale anterioare, săvârşită în puşcărie, şi cu vertiginoasa lui ascensie în ierarhia reeducatorilor, seamănă cu toate oscilaţiile sale până la cea supremă: după ce a ajuns să conducă reeducările de la Gherla, reintrând în anchetă tocmai pentru crimele săvârşite, cuprins de remuşcări, încearcă să se sinucidă.
Reluând în grabă, Juberian era măcar pe jumătate comunist! În temeiul acestei situaţii, oare îi vom aplica şi lui cele afirmate despre altcineva în aceeaşi colecţie de procese verbale? “Dintre cei din cameră singurul care nu a fost bătut a fost GHEORGHIES DUMITRU pe care ŢURCANU EUGEN l-a socotit mai sincer deoarece fusese U.T.M.-ist cu toate că era condamnat la 10 ani şi apoi l-a luat şi pe el în comitetul de reeducare” (p.531). Nu, pentru că spre deosebire de Dumitru Gheorghies, Juberian trebuie să fi fost torturat din plin, deoarece până şi în Sentinţa Nr. 32 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., dată în 10 noiembrie 1954, se recunoaşte că: “La începutul lunei mai 1949, fiind transferat la penitenciarul Piteşti, acuzatul Juberian a desfăşurat o activitate legionară făţişă, ţinând şedinţe, purtând discuţii cu caracter legionar, cântând cântece legionare, participând la ajutorul legionar, rugăciuni legionare etc., activitate pe care a dus-o până în ianuarie 1950, când a fost chemat de Ţurcanu Eugen şi forţat să se încadreze în aşa zisa “reeducare”” (p.737, sublinierea ne aparţine). Acelaşi lucru declară şi el în 21 iulie 1953 (“în martie 1950 am fost forţat să intru în aşa zisa reeducare”, p.530). Declaraţiile de acest gen ascund suferinţe cutremurătoare: “Hanu Constantin i-a propus să urmeze sfatul lui Ţurcanu, n-a voit, dar luând contact cu Ţurcanu la baie, a fost forţat de acesta să intre în acţiunea de “reeducare” şi astfel a devenit omul lui de încredere” (p.739).
Dealtfel, alături de propriile aluzii ale lui Juberian la tortura suferită, pe care le-am văzut, Dumitru Bordeianu aduce mărturii indubitabile cu privire la tentativele reeducatorilor de a-i modifica firea, crezul şi gândirea studentului de origine bănăţeană.
Pentru el, Juberian era “un tânăr cu reale posibilităţi intelectuale”. L-a cunoscut în camera 2 parter, la penitenciarul din Piteşti, în 1950, pe la începutul verii. Fusese aruncat pe ciment, alături de ceilalţi cinci aduşi acolo. Purta urme atât de cumplite ale pumnilor încasaţi încât nu mai izbuteai să-i citeşti pe chip trăsăturile. “Nu se mai putea ţine pe picioare; i-am reţinut numele de la şeful comitetului de tortură, Prisăcaru, care anunţase că a adus în camera noastră pe unul ‘din cei mai fanatici legionari’. ‘Îl vedeţi cum arată, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul său faţă de Mişcarea Legionară. Şi aceasta nu este decât începutul’, a continuat el.” A rămas nemâncat zilele următoare, nu de voie, ci din neputinţă  a trupului vlăguit şi din interdicţia torţionarilor, refuzându-i-se până şi dezalterarea. Cât au stat împreună, nu a mai fost torturat. Însă, după plecarea din cameră a naratorului, i-a parvenit ştirea că s-a reluat chinul lui Juberian. “Ceea ce s-a întâmplat acolo, până la plecarea noastră din Piteşti, şi ce am văzut cu ochii mei că s-a petrecut cu el în acea cameră, explică, printre altele, căderea lui” (“Mărturisiri din mlaştina disperării”, Bucureşti: Editura Scara, 2001, Ediţia a II-a, p.347-348).
Informaţiile inedite ale domnului Feiu (Timofei) N. Mândru, expediate nouă prin poştă, mărturia lui – aşa cum se va vedea ulterior – având o mare pondere în elucidarea împrejurărilor ce au condus la sfârşitul social-democratului Flueraş – ne ajută să înţelegem de pe acum mai bine rolul jucat de Juberian în conducerea reeducărilor de la Gherla: “Juberian Constantin (Costică) – fost reeducator principal în “demascările” din penitenciarele Piteşti şi Gherla, şi care, după plecarea reeducatorilor şefi Ţurcanu Eugen şi Popa Alexandru (Ţanu), până pe la începutul lunii martie 1952, împreună cu deţinuţii reeducatori principali Mărtinuş Alexandru şi Livinschi Mihai (Mieluţă), a condus “demascările” de la data de 20 decembrie 1951 până la data de 6 ianuarie 1952, iar de la data de 6 ianuarie 1952 până pe la începutul lunii martie 1952, împreună cu Mărtinuş Alex. şi Livinschi M., a condus acţiunea de reeducare din Penit. Gherla [atenţie la diferenţierea între acţiunea de demascare şi aceea de reeducare, pe care o face judicios autorul], dată după care deţinutul Juberian Const., singur, a condus reeducarea până în inclusiv luna iulie 1952, când a fost luat la M.A.I., pentru cercetări.”
În încheiere, respectul pentru suferinţa umană ne îndeamnă să insistăm asupra faptului că, în perioada anchetei privitoare la activitatea de demascare şi reeducare, ce i-a premers executarea, Juberian a săvârşit o tentativă de sinucidere. Ea nu poate decât impune ideea că, dincolo de toate modificările sufleteşti la care fusese supus prin tortură, Juberian (nici măcar acest mare călău!) nu fusese transformat totalmente într-un robot dispus să rămână pe totdeauna omul Securităţii…
După cum s-a văzut (şi vom mai repeta) şi Ştefan Reck (sau: Rek) – al doilea din echipa ce l-a ucis pe Flueraş – era tot comunist. Lui i-a lăsat moştenire Juberian conducerea reeducărilor de la Gherla, după plecarea sa, “deoarece el nu era legionar şi prezenta mai multă încredere în faţa conducerii penitenciarului” (“Documente ale procesului…”, p.537). Dealtfel, omul avea o experienţă mai veche decât toţi colegii săi în… arta ‘demascărilor’ prin bătaie.
Să apelăm la amintirile lui Aurel I. Obreja, aşa cum apar în cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor”” (Bucureşti: Editura Ramida, 1993). Vom profita de prilej pentru a atrage atenţia cititorului că rememorările nu sunt totdeauna sigure – ceea ce fiecare dintre noi cunoaşte din experienţă proprie atunci când e vorba despre amintirile personale -, cum se întâmplă aici cu numele de botez al respectivului torţionar; iar în cazul când ni se relatează fapte la care povestitorul nu a fost martor ocular, ci i-au fost încredinţate de altcineva, este foarte posibil ca ele să facă parte din antologia de legende de penitenciar circulând din gură în gură în lumea foştilor deţinuţi, legende ce reflectă atât de bine aşteptările celorlalţi condamnaţi cu privire la eroul lor încât sunt acceptate unanim ca adevăr.
Pentru sculptorul Aurel Obreja, numele mic al viitorului ucigaş era Ludovik. El se asociase cu Ardeleanu, un alt comunist care-şi denunţase, pe timpul lui Antonescu, tovarăşii, ca şi precedentul. Aceştia, la Fortul nr. 13 Jilava, după instaurarea regimului comunist, aveau un fel de baracă, pe secţia I, unde îi anchetau pe colegii din temniţă cu privire la ce se discuta prin camere. Punându-li-se un sac în cap, după metoda din acele timpuri, pentru a nu şti unde erau duşi, chemau la ei deţinuţi, pe care, dacă aceştia refuzau – cum era firesc – să le răspundă întrebărilor, îi băteau. “Cum am aflat noi cine erau anchetatorii? Baraca lor avea un om s-o-ngrijească, un ungur. Vrun deţinut sau vreun miliţian s-a dus să-şi facă treaba mică pe baraca unde-şi aveau birourile Reck şi Ardeleanu. Ungurul, revoltat, i-a făcut scandal, recurgând la numele celor doi ca al unor sperietori de ciori. Aşa s-a aflat cine erau acei mari ticăloşi care ne anchetau acolo. Aşa au început “reeducările”. – Ce s-a întâmplat cu ei ulterior? – I-am întâlnit la Gherla, mai târziu. Unul era şef la tâmplărie, în fabrică, şef politic. Secţia era condusă de ajutorul lui, Şimon, un ungur. – N-au fost integraţi în echipa lui Ţurcanu? – Nuuu! Aveau regim aparte. – Nici n-au fost judecaţi şi condamnaţi pentru aceste anchete cu bătaie? – Nici” (p.152-153).
Compozitorul Traian Popescu îşi aminteşte că, în 1950, când se afla în camera 6 Reduit, alături de alţi 200-245 deţinuţi, “în una din seri, prin luna iunie, este scos din cameră Mircea Vulcănescu, care se reîntoarce după circa 3 zile, bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne-a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea interioară a camerelor care formau “Secţiile 1 şi 2”. A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe jos din “Turela Reduit”. Aici a contractat o răceală puternică, apoi un T.B.C. care i-a fost fatal la Aiud, unde a intrat în ‘cele veşnice’.”
Fostul consilier juridic al ziarului “Universul”, avocatul Ion Nedelescu, i-a urmat peste câteva zile. Fu adus înapoi două zile mai târziu: îi lipsea un dinte. Istorisi despre o bătaie similară, în aceeaşi baracă. “Acolo, nu a putut zări pe sub gluga pe care o avea pe cap decât pe miliţianul Ivănică. La circa o săptămână, sunt luat şi eu, dus la aceeaşi baracă, dezbrăcat şi ţinut până dimineaţa cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără însă a mi se face altceva şi fără a fi întrebat nimic. Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar atât” (“Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei”, Bucureşti, Crater, 2000, p.29). În 1952, la Gherla, îl întâlni în fabrică pe Reck. Cel din urmă îl întrebă, într-o bună zi, dacă îl cunoştea. La răspunsul negativ al naratorului, insistă zicând că lui personal îi era cunoscut din baraca de la Jilava.
Dumitru Bordeianu, afirmă că Ştefan Reck n-ar fi fost român [într-adevăr, domnul Gelu Gheorghiu, un alt fost deţinut la Gherla, bănuieşte că ar fi fost şvab sau sas], că a rămas şeful biroului organizatoric al fabricii de la Gherla, în locul lui Constantin Juberian, până la sfârşitul anului 1953, că avea o atitudine raţională şi moderată când se discutau cu el chestiuni legate de producţie. “Cât priveşte asasinarea lui Flueraş,” îl disculpă el atât pe denunţătorul comuniştilor, cât şi pe precedentul, “nu ştiu şi nu am garanţia că Rek şi Juberian ar fi fost direct implicaţi, autor fizic şi moral [al ei] fiind căpitanul Goiciu, (…) director al închisorii” (“Mărturii din…”, p.348).
Conform lui Timofei N. Mândru, Rek avea între 37 şi 40 ani, în perioada când era conducător la Gherla; el suferise o nouă condamnare de 20 sau 25 ani muncă silnică.
Torţionarului Nicolae Henţeş (Henteş?) – al treilea ucigaş – apare în două rânduri citat în procesul verbal de interogatoriu din 13 Aprilie 1952, de la Baia Sprie, luat  lui Constantin Teja de către sublocotenentul Filip Vladimir (“am fost bătut zi de zi timp de două săptămâni de Păvăloaie Vasile, Popescu Gheorghe, Dvoenchiu Victor, Henţeş Nicolae şi Şindrilaru Aurel”, “Documente ale procesului…”, p.17). Numai Feiu N. Mândru contribuie cu anumite amănunte portretistice şi coordonate socio-politice la cunoaşterea lui: “[A] fost elev înainte de arestare, condamnat câţiva ani pentru activitate legionară – F.D.C., de statură mijlocie, talia mijlocie; cam efeminat, ca aspect şi fizionomie. Despre Henţeş Nicolae, reeducatorul Stoian Ion spunea: ‘ăsta, parcă-i dameză…’. Henţeş Nicolae a venit de la Penit. Târgşor la Penit. Gherla, în luna decembrie 1950, odată cu cei 200 elevi care au fost transferaţi la Gherla, în vederea demascării şi “reeducării” lor. La Gherla, la camera 99 şi altele, Henţeş a bătut şi a schingiuit.”
Feiu N. Mândru ne-a expediat şi mai multe schiţe ale planului închisorii Gherla, ce ne folosesc la identificarea locurilor unde s-au desfăşurat dramele şi tragedia despre care vorbesc în acest studiu. Le-am reprodus cu prilejul publicării celei dintâi ediţii a acestor pagini, ele contribuind la mai buna înţelegere a tuturor mărturiilor produse asupra acestui sălaş al caznelor sub regimul comunist.

Părăsind ucigaşii şi oprindu-ne asupra victimei lor, Dumitru Bordeianu aduce o contribuţie nobilă la portretizarea lui Flueraş în ultima perioadă a vieţii sale. Ea este cu atât mai preţioasă cu cât provine de la un tânăr cu formaţie spirituală de dreapta, deci predispus a-l judeca pe liderul social-democrat cu asprime, ca oponent politic.
Deşi repetăm lucruri cunoscute de cititor din cele expuse anterior, nu vom evita reluarea caracterizării făcută de acest autor, pentru că lauda celor morţi nu are sens să se curme niciodată. “Bătrânul Flueraş, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaţionalei Socialiste şi fost secretar al Partidului Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit şi de mare bun simţ. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare” (p.352-353).
Împrejurarea respectivă, după cum se va vedea, joacă un rol esenţial în desenarea caracterului colegului de detenţie despre care relatatează Bordeianu. Ea ne-a determinat să includem acest fragment revelator în lucrarea noastră “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste” (Bucureşti: Editura Ramida, 1998 şi ediţia a doua: Bucureşti, Editura Agapis, 2002).
Pe timpul când şefi organizatorici erau dimpreună Juberian şi cu Reck, Bordeianu, prea slăbit, nu era scos la muncă în fabrică ci, condus de gardian, ieşea în curte să o măture, să umple hârdaiele cu apă şi să facă alte munci necalificate. Aceasta se petrecea prin 1952. Într-o bună zi, a fost trimis să aducă o mătură de la capela dezafectată a penitenciarului, transformată în depozit mai ales de icoane şi de mobilier bisericesc, aduse din fostul sediu cultic situat la nordul clădirii mari.
“Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi şi cu mâinile încleştate. Se ruga în faţa unei icoane.
“La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul şi, văzând că sunt un deţinut ca şi el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială şi am îngenunchiat şi eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueraş.” Necunoaşterea de către toată lumea a stării de spaimă, generând o prudenţă dusă până la exces, ce bântuia prin închisorile comuniste, mai ales în acea perioadă şi într-un loc de elecţie al triumfului denunţării omului de către om, impusă de reeducatori, ne determină să scoatem în evidenţă că atitudinea de încredere şi de situare pe o poziţie creştină fermă a insului necunoscut este vrednică să mire foarte.
“După ce şi-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu. Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-l ierte.” Cuvintele sale nu cădeau pe un ogor fertil, astfel încât să transmită puterea rugăciunii şi noului venit. Dimpotrivă, Dumitru Bordeianu, ca urmare a torturilor, nu se mai simţea stăpân pe minţile sale, drept pentru care cuvintele pioase nu i se despărţeau de buze, neizbutind să coboare către inima ce-i rămânea rece. Cel din urmă, recomandându-i să se păzească de privirile oricui, pentru a nu fi cumva turnat şi, în continuare, pedepsit, se depărtă de bătrân. Necunoscutul cu care vorbise, “mi-a răspuns însă că nu se mai teme şi atunci l-am lăsat în pace”, povesteşte autorul, explicând în continuare cum de putuse să-l găsească pe Flueraş acolo, cu preocupări atât de neobişnuite pentru temniţa Gherla: “Avea posibilitatea să vină în capelă şi să se roage, datorită faptului că, împreună cu alţi bătrâni şi bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii şi pe la bucătărie.” Conlocutorul său îi răspunse “că nu se mai teme”. Va să zică, nu trebuie să credem că era eroul ce nu cunoştea frica. Era, tocmai prin aceasta, eroul ce o depăşise – ceea ce spune foarte mult. Acela care nu cunoaşte frica este ori prost, ori nebun. Numai omul care o trăieşte şi şi-o depăşeşte are şansa de a deveni erou.
Asupra explicaţiei lui Bordeianu că ocupaţia lui Flueraş era ca, alături de alţi bătrâni, să se dedice curăţeniei prin curte şi bucătărie vom reveni, fie completând-o cu ocupaţia sa ulterioară, fie amendând-o cu mărturiile lui Timofei Mândru, alt coleg al lor de detenţie, care pare să fi cunoscut mai îndeaproape existenţa sinistră a social-democratului.
“Întâlnirile mele cu Flueraş la capelă”, continuă Dumitru Bordeianu, “s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr şi să ne rugăm. (…)El rostea rugăciunea cu inima caldă şi copleşită de prezenţa lui Dumnezeu.
“În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Flueraş atât de aproape şi atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.
“Flueraş credea fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta.” Naratorul îi completează portretul cu o trăsătură apăsată a creionului: “Exemplu de om cinstit cu el însuşi, acest Flueraş; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut.” Este firesc ca tocmai o asemenea evoluţie a unui socialist să stârnească uluirea, iar statuarea noii poziţionări, cu glas tare până şi în faţa unui străin, să stârnească elogiul.
Dumitru Bordeianu a primit un loc de muncă în atelierul de tâmplărie. Aceasta le rări celor doi prilejurile de întâlnire.
“Pe Flueraş l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în aşa fel, încât să-l văd şi să mă vadă. Îl salutam cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deşi ateu”, insistă el asupra aceleiaşi teme dezbătute nu mult mai sus, “revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în faţa icoanei lui Hristos.”
Astfel, ne-am apropiat de concluzia acestor amintiri privitoare la Flueraş.
“După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea de la atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: “Criminalii de Rek şi Juberian l-au ucis pe Flueraş”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor şi nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Levinschi, Caba şi ceilalţi [şefi ai reeducărilor, vinovaţi de căderea multor martiri din rândurile tineretului arestat atunci, şi preschimbarea lor în notorii călăi ai colegilor, printre care Constantin Juberian însuşi, după cum s-a văzut], Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.”
Deducând adevărul în privinţa provenienţei ordinului  executării social-democratului, fără vreo condamnare anume la moarte emisă de justiţie, Dumitru Bordeianu, într-un elan ce-l însoţeşte permanent pe parcursul narării, un elan de tip confratern sau creştin, acela de a şterge vina torţionarilor de provenienţă studenţească, conduce mintea cititorilor către unelte ale mârşăviei deosebite de acelea denunţate în biletul ce a circulat prin toată fabrica, la moartea secretarului partidului condus de Titel Petrescu.
“Sunt convins că uciderea lui Flueraş a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali şi fizici, n-au fost Juberian şi Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraş în genunchi, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, aşa cum le făcuse la Galaţi [oraş al cărui penitenciar îl condusese anterior] atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenunchiaţi, făcându-şi rugăciunea”, încearcă memorialistul să înţeleagă, din propria-i experienţă, pricina pentru care comandantul Gherlei, Goiciu, i-ar fi căutat lui Flueraş sfârşitul cu orice preţ. Din afirmaţia aceasta extragem şi o umbră a fricii personale născută în narator de a frecventa alături de Flueraş capela dezafectată, atunci când cel numit obişnuia, la  vederea lui, să-l cheme lângă sine la rugăciunea interzisă. De ce menţionăm această spaimă, atunci când autorul nu o face? Capitolul următor al amintirilor debutează cu o frază lămurind rostul întrebării mele.
“Cu timpul, toţi deţinuţii au aflat că studenţii, elevii şi o parte din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă şi întrista, dar mă şi bucura, scăpându-mă de mustrările de conştiinţă pe care le-aş fi avut dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, şi eu ar fi trebuit să-l torn” (p.357). Ne este uşor să înţelegem cât îl apăsa secretul împărţit cu Flueraş, secret ce oricând putea deveni o acuzaţie de tăinuire a faptelor săvârşită de către Bordeianu însuşi şi să se întoarcă împotriva sa cu bătăi şi alte tipuri de tortură pe cari nu le-ar fi trăit pentru prima oară şi pe cari nu le uita.
“Numai Dumnezeu ştie”, se străduie el să apere pentru ultima oară ucigaşii, “cine l-a ucis pe Flueraş pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa şi păcatele. Acele cuvinte: “De acum nu mă mai tem”, îmi sună şi azi dramatic în urechi” (p.352-356).

“Pe Ion Flueraş”, îşi începe domnul Timofei (Feiu) N. Mândru contribuţia sa la lămurirea treptelor uciderii liderului social-democrat, “l-am cunoscut în Penitenciarul Gherla, pe la jumătatea lunii iunie 1952, în sala de la parterul celularului C (mare) cu ocazia repartizării deţinuţilor pe atelierele fabricii din incinta penitenciarului -, repartizare făcută de lt. mj. Alexandru Mihalcea, responsabil cu producţia (transferat cu serviciul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră la Penit. Gherla, cam pe la jumătatea lunii mai 1952), asistat de noul director al închisorii Gherla, cpt. Petre Goiciu, fost lt. mj. şi director al Penit. Galaţi, care a fost transferat cu serviciul la Penit. Gherla, într-o zi din prima decadă a lunii mai 1952, înlocuindu-l pe cpt. Constantin Gheorghiu, sub a cărui oblăduire s-au desfăşurat “demascările” din Penit. Gherla, şi care a fost transferat la Penit. Galaţi, ca director, în locul lui Petre Goiciu, iar ambii (Alex.  Mihalcea şi Petre Goiciu) asistaţi de slt. M.A.I. Constantin P. Avădanei, şeful Biroului Inspecţii (Bir. Operativ) al Penit. Gherla şi coordonator al “demascărilor” din Penit. Gherla, după plecarea slt. Sucigan Gh.” Un similar spirit al detaliilor, căutând mereu cu acribie cel mai corect amănunt şi refuzând eliminarea oricărui element ce ar putea sluji reclădirii amintirilor ne va însoţi pe tot parcursul rememorărilor sale.
Dar până a continua cu prezentarea de faţă, socotesc că cititorul trebuie încunoştinţat cine este Timofei Mândru. Aceste informaţii pot fi deduse din cele ce urmează.
Cea mai importantă organizaţie de luptă anticomunistă şi antisovietică de pe teritoiul dobrogean a fost: “Haiducii Dobrogei”. Înfiinţarea ei a avut loc în decembrie 1945, în satul Testemelu, din judeţul Tulcea, de către ofiţerul român, originar din Grecia, de origină macedo-română, Puiu Gogu. Legionar, s-a refugiat în Austria, de unde, după ocuparea patriei de către hoardele bolşevice, a zburat către ţară, fiind paraşutat cu scopul iniţierii respectivei organizaţii şi conducerii luptei locale de eliberare a României de sovietici şi comunişti. Organizaţia s-a extins în centrul Dobrogei (jumătatea de sud a judeţului Tulcea şi jumătatea de nord a judeţului Constanţa).
În centrul localităţii Cobadin, din judeţul Constanţa, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi comunitatea aromână din Constanţa au ridicat un monument în memoria victimelor comunismului, care au luptat în cadrul acestei organizaţii. Iniţiativa a revenit aromânului Zisu Gh. Zisu, un veteran al Aiudului, originar din Constanţa. Numele lor este înscris în marmură la 13 ianuarie 2001, adăugându-se, la capătul şirului: “Veşnică recunoştinţă vouă eroi neînfricaţi. Primeşte Doamne jertfa lor!”
Iată respectiva listă: Puiu Gogu, Adam Ion, Buncea Aurel, Conceatu Ion, Dumitraşcu Ion, Filiu Gheorghe, Ghiţă Constantin, Jarnea Dumitru, Preot Mihăilescu Dumitru, Niculescu Ştefan, Nazaru Marin, Popescu Radu, Puiu Olimpia, Tima Stere, Uscătură Constantin.
Feiu N. Mândru a aflat de la d-nul Tică Taşcu, fost şef contabil în Cobadin, macedo-român din Alfatar (jud. Durostor), înrudit cu unii dintre condamnaţii acestei organizaţii, câte ceva despre vieţile şi sfârşitul celor înscrişi pe monument.
Reiau aceste informaţii aici.
Gogu Puiu, căsătorit cu Olimpia Puiu, s-a sinucis în toiul luptelor cu Securitatea, în urma trădării sale de către nişte muncitori ai S.M.T.-ului din Cobadin şi isprăvirii muniţiei. S-a folosit de ultima grenadă ce i-a rămas. Se retrăsese între şirele de paie din spatele casei lui Ion Adam. Securitatea i-a adunat trupul sfârtecat de explozie şi, ducându-l la Constanţa, nu s-a mai ştiut unde a fost îngropat. A dat această ultimă dovadă de tărie de caracter pentru a nu ajunge în situaţia de a-şi trăda fraţii de luptă. Acestea s-au petrecut în iulie 1949. O altă informaţie afirmă că Gogu Puiu se născuse în comuna Mihail Kogălniceanu, anterior denumită Ferdinand I.
Adam Ion, din com. Cobadin, jud. Constanţa, este acela între ale cărui şire de paie s-a sinucis luptătorul. La rândul său, a murit în închisoare. Fostul factor poştal Buncea Aurel, din aceeaşi comună, a decedat după eliberare. Ion Conceatu, din comuna învecinată Viişoara, a scăpat cu viaţă, după numeroşi ani de închisoare, repauzând mai târziu. Ion Dumitraşcu, şi el din Cobadin, după executarea condamnării, s-a stins în libertate. Gheorghe Filiu, şi dumnealui din Cobadin, are în prezent 93 ani şi este sănătos şi lucid. S-a stabilit în municipiul Constanţa. Ghiţă Constantin, din Cobadin, după mulţi ani chinuiţi prin închisori, a decedat acasă. În schimb, Jarnea Dumitru, din Viişoara, continuă să vieţuiască în comuna natală. Preotul Mihăilescu Dumitru, din Cobadin, a fost împuşcat în timpul transferului de la penitenciarul Gherla la peniteciarul Timişoara. Niculescu Ştefan, din acelaşi Cobadin, după eliberare, s-a stins acasă. La fel s-a petrecut cu Nazâru Marin şi Popescu Radu. Asistenta medicală Puiu Olimpia, soţia întemeietorului acestei organizaţii, a dat naştere, în captivitate, unei fetiţe cunoscută în lumea deţinuţilor şi a securiştilor ca: “Păduricea”. Astăzi, după sinuciderea tatălui şi repauzarea mamei, fiica celor doi eroi duce o activitate de medic închinată ajutorării semenilor. Tima Stere a decedat în captivitate, iar Uscătură Constantin, ambii din Cobadin, a murit acasă.
Lupta “Haiducilor Dobrogei” a fost continuată de către organizaţia în care a activat Timofei N. Mândru din ianuarie 1949 până în 22 iulie 1950: Organizaţia Clandestină Anticomunistă şi Antisovietică din Nordul Dobrogei. Iar din iarna anului 1950, el a făcut parte din comitetul ei de conducere şi restructurare.
Prin Feiu N. Mândru (redactor, la 15 ani, la trei publicaţii dobrogene, ceea ce-i permitea să se deplaseze cu mai mare uşurinţă ca alţii şi fără a fi suspectat) se menţinea legătura dintre membrii organizaţiei din zonele de frontieră şi cei din afara acestor zone (pentru cititorii cari nu cunosc această situaţie, în prima decadă a comunismului în ţara noastră, nimeni din afara zonelor de frontieră nu avea acces la ele fără viză specială).
În luna iunie 1950, unul dintre membrii comitetului de conducere, un învăţător fiu de învăţător (să fie fără rost această insistenţă de a semnala racilele dominând în anumite stări socio-culturale în acea perioadă?) a denunţat organizaţia. Ca urmare a denunţului său, Securitatea Judeţeană Tulcea şi Inspectoratul Regional de Securitate Constanţa au efectuat arestări pe teritoriul judeţului Tulcea, în cursul serii şi nopţii de 21-22 iulie 1950, iniţial fiind ridicate peste 35 persoane.
Membrii organizaţiei care n-au putut fi prinşi de la început s-au risipit. Aflând de la câţiva care fuseseră arestaţi, apoi eliberaţi, despre procedeele inumane folosite împotriva lor de către securişti, despre anchete şi metodele de constrângere, bătăile bestiale, torturile barbare, umilirile şi batjocoririle, ei s-au reorganizat pe grupe, au devenit mult mai combativi şi au avut numeroase confruntări cu Securitatea şi Miliţia.
Pentru prinderea lor, M.A.I.-Bucureşti l-a expediat la Tulcea pe locotenentul major Iuga – unul dintre cei mai dibaci detectivi ai centralei. Acesta s-a travestit în ţăran. I s-a desemnat drept însoţitor şi colaborator un plutonier din Miliţia Raională Tulcea. Ambii umblau înarmaţi cu pistoale de buzunar, cu pistoale mitralieră, cu grenade şi cu muniţii cărate pretutindeni în traistele sărăciei mimate, traiste de cari nu se despărţeau nici când dormeau.
Cu prilejul unei încercări de a-i prinde pe cei trei şefi de grupe, într-o pădure din comuna Agighiol, jud. Tulcea, urmăriţii au izbutit să-i captureze pe urmăritori. I-au anchetat la rândul lor, i-au judecat, i-au condamnat la moarte şi i-au executat. Au fost îngropaţi la faţa locului, într-o groapă comună săpată cu baionetele. În pământul ce-i acoperi, au implantat fire de cânepă smulse dintr-un lan de la marginea pădurii. Acestea s-au petrecut în vara anului 1952.                                          Descoperindu-se groapa, rămăşiţele pământeşti ale lui Iuga au fost aduse la Bucureşti, iar el a fost decorat post-mortem. Fotografia sa figură în centrul panourilor prezentând ‘eroi’ M.A.I. căzuţi în luptă cu ‘duşmanii poporului’, în foaierele sediilor judeţene şi orăşeneşti M.A.I.. Un gest similar nu a fost săvârşit nici până astăzi pentru eroii autentici, apărătorii neamului românesc şi nu ai comunismului vândut sovieticilor, pentru eroii luptei anticomuniste, căzuţi sub plumbii securiştilor (exceptându-se memorialul de la Sighet şi muzeul din Piteşti), de unde se vede indiferenţa proverbială a românilor faţă de cei cari se jertfesc întru apărarea libertăţii lor. Iar oficialităţile neocomuniste de astăzi nu au găsit propice crearea nici unei decoraţii de oferit post-mortem luptătorilor anticomunişti…
Organe ale Securităţii raionale Tulcea, ale Securităţii regionale Galaţi şi Constanţa, trupe de Securitate şi de Miliţie, dotate nu numai cu arme dar şi cu aparate de radio recepţie-emisie şi cu câini dresaţi, au înconjurat fostul judeţ Tulcea. Cercul s-a tot strâns, cercetându-se pas cu pas teritoriul, până ce s-a ajuns la comunele Niculiţel şi Agighiol, de pe malul lacului Agighiol, şi Sabangia, de pe malul lacului Razelm. Astfel se izbuti capturarea şefilor de grupe Gheorghe (Ghiţă) Popa din Agighiol şi Ion Marcovici din Niculiţel. Aceştia au răspuns cu foc atacatorilor, până ce şi-au epuizat cartuşele şi grenadele. Cel de al treilea, Andrei Elefterache, din Agighiol, fu vândut de gazda sa. Înconjurându-se casa unde se afla, la somaţiile ofiţerilor de a se preda, a răspuns şi el cu foc. Când ajunse la ultimul glonţ, a întors arma către sine şi şi-a luat viaţa! Securiştii i-au ars trupul, sub privirile îngrozite ale localnicilor din Agighiol. Carbonizat, corpul i-a fost aruncat în lac, unde zace şi astăzi cât n-a putrezit din acesta şi nu a fost devorat de vietăţile sub-acvatice.
În ăst timp, Gheorghe Popa  şi Ion Marcovici – ca şi toţi ceilalţi arestaţi – au fost conduşi la Inspectoratul Regional de Securitate Galaţi. Aici au fost anchetaţi, căzniţi, familiile fiindu-le, la rândul lor, ridicate şi chinuite, ca şi toţi aceia cari le-au dat vreodată un boţ de mămăligă, un codru de pâine, o haină, ori i-au adăpostit câteva ceasuri.
Tribunalul Militar Bucureşti, în deplasare, i-a condamnat la moarte şi au fost executaţi în penitenciarul din Galaţi.
Odată cu sinuciderea lui Andrei Elefterache şi cu capturarea lui Gh. Popa şi Ion Marcovici, în luna noiembrie 1952 a fost lichidată organizaţia din care a făcut parte Timofei N. Mândru, el însuşi arestat, împreună cu tatăl său (mort în detenţie), cu maica şi bunica lui, răpuse de slăbiciunile datorate temniţelor suferite.
Când sosi eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, Timofei N. Mândru află că, pentru concetăţenii săi rămaşi în libertate, membrii organizaţiei erau nişte ‘bandiţi’! Despre crimele săvârşite de către organele represive ale comuniştilor nu se pomenea (şi continuă să nu se pomenească) nimic. După cum nimeni nu aminteşte că eroii menţionaţi au căzut pradă morţii nu datorită îndemânării şi curajului securiştilor, ci trădării concetăţenilor lor turnători al căror destin nu a fost umbrit de părerile de rău. În schimb, Feiu N. Mândru, trecut, la vârsta de 16 ani, prin “reeducările cu demascare” de la Gherla, după o condamnare de 15 ani, deşi eliberat, a rămas până astăzi sub supraveghere medicală!
Îmi voi îngădui să fac publice câteva rânduri zguduitoare dintr-o scrisoare ce mi-a adresat-o Timofei Mândru. Sunt cuvintele unui om al cărui talent de desenator şi al cărui condei de scriitor sunt vrednice de admiraţie, dar, în  acelaşi timp, un om căruia i s-a retezat viitorul şi nu i s-a dat nimic în schimb (oare viitorul răpit cuiva poate fi înlocuit în vreun fel?). “E foarte bine că mă apropiu, că m-am apropiat foarte mult de capătul existenţei mele. Aştept să plec din această lume sinistră, aşa cum odinioară aşteptam să ies din închisoare. (…) Am ajuns să-mi doresc moartea – o moarte eternă!”.
Am scris acestea pentru ca să nu se uite că doborârea mondială a comunismului (deşi încă nu s-a ajuns acolo!) are, în România, antecedente vrednice de cea mai sacră preţuire din partea lumii occidentale neatacate încă de paraziţii hematofagi migraţi din U.R.S.S..

Asupra tuturor inşilor pomeniţi în relatarea sa de mai sus, Feiu N. Mândru ne oferă ulterior amănunte ce contribuie la iluminarea chipurilor lor bestiale. Până atunci, reîntorcându-ne de unde am plecat, să pătrundem în acea sală a celularului C (mare), unde avea loc împărţirea deţinuţilor pe secţii şi ateliere ale fabricii penitenciarului, în aşteptarea momentului când obiectivul camerei de luat vederi mânuită de Timofei Mândru se va apropia de omul urmărit de noi.
“Am rămas nerepartizaţi doi deţinuţi; subsemnatul şi un deţinut în vârstă, care, deşi tuns scurt, la fel cu ceilalţi deţinuţi, se vedea că are părul alb, cu mustaţa de culoare alb-grizonant, lăsată puţin peste buza superioară. Când l-am văzut stând drept, părea să aibă înălţimea mai mică de 1,70 m.” Până atunci, în clipa când se pomeniră excluşi de la repartizarea la locul de muncă, ce se desfăşura, respectivul “şedea pe o boccea [conţinând] lucrurile sale, era îmbrăcat civil, în haine de culoare gri, şifonate, iar şapca – una obişnuită, tip muncitoresc – şi-o ţinea pe unul dintre genunchi; era slab, iar privirea şi faţa sa exprimau apatie şi resemnare.” Rămăseseră în partea stângă a sălii, osteniţi şi indiferenţi, aproape insensibili, unul pe scaunul său improvizat, în mijlocul acesteia, iar naratorul, la câţiva paşi de el.
“Directorul Goiciu P., care asistase la repartizarea deţinuţilor şi care se învârtise asemeni unui curcan înfoiat împrejuru-şi şi în jurul lt. mj. Alex. Mihalcea şi al slt. Const. Avădanei, ţinându-şi mâinile la spate, robust, cu pieptul bombat, cu un început de burtă, cu buza de jos răsfrântă – răsfrângere care exprima dispreţ şi trufie -, dintr-odată oprindu-se din acea învârtire a sa, îşi aruncă privirea spre noi, cei doi rămaşi nerepartizaţi. A privit lung la noi şi, nedumerit parcă, cu paşi întinşi şi repezi, a pornit spre noi, oprindu-se în dreptul vecinului meu, încă pe boccea, şi care nu s-a ridicat în picioare la sosirea lui Goiciu. Acesta, punându-şi mâinile la spate, încruntat şi mânios, a început cu voce din ce în ce mai tare să-i spună: ‘Tu eşti, mă, banditule? Tu? …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător… şi bandit care ai trădat clasa muncitoare!… Tu, banditule, tu, trădătorule, tu n-ai dreptul la muncă! Tu trebuia să fii împuşcat. Dar n-ai fost împuşcat, banditule… Ai să putrezeşti aici, în puşcăria asta!… Da! Banditule, aici ai să putrezeşti!… Iar eu, banditule, o să-ţi scot toţi gărgăunii pe care-i ai în cap!… tu-ţi gărgăunii mă-ti să-ţi ..t de bandit şi trădător!…’ şi aplecându-se spre capul “banditului”, a început să-l ciocănească în creştet cu dosul degetului arătător îndoit ca un cârlig gros şi să-i spună ce anume intenţiona el, Goiciu, cu acel ciocănit tare şi repetat îndelung: ‘Numai gărgăuni ai în capul ăsta! Numai gărgăuni! Nimic altceva! Dar o să ţi-i scot eu pe toţi, banditule! Pe toţi ţi-i scot!…Auzi? …tu-ţi gărgăunii mă-ti de trădător…’.”
Descrierea începe în trombă şi este întocmită de o mână de prozator sigură pe ea. După retragerea masei de condamnaţi galbeni ca ceara, schilavi, rupţi şi duhnitori, din sala aceea imensă, rămăseseră, părelnic uitaţi, numai doi dintre câţi se îngrămădiseră, tremurători pe picioare, iniţial, rămăseseră ca două vrăbii pricăjite: una ciucită pe boarfele ei, cealaltă cocoţată pe scobitorile ţurloaielor înfipte în ciment. Doi ofiţeri de fier îi străpungeau cu lănciile privirilor arzătoare. Cel mai mare în grad şi funcţie părea o cunoştinţă veche a deţinutului mai vârstnic. Respectivul condamnat politic nu s-ar fi zis că punea prea mare preţ pe burdihănosul în haine kaki care, făcând spume la gură, năvălise asupră-i cu bolmojeli sărace în idei dar scuipate cu perseverenţă ritmică dintr-o gură mai spurcată ca bolboreselile unei haznale în fierbere. Condeiul lui Timofei Mândru îl urmăreşte cu perseverenţă şi forţă evocatoare plastică.
“În timp ce Petre Goiciu îl apostrofa pe vecinul meu, care-l privea fără a scoate o vorbă – apostrofare împletită în patru cu invective, înjurături şi ameninţări, şi în timp ce eu mă întrebam în sine-mi: ‘Cine o fi deţinutul acesta pe care Goiciu îl urăşte atât de mult?! Ce a fost în viaţa sa şi ce rău o fi făcut el clasei muncitoare?’ iată că se îndreaptă spre noi slt. Avădanei, căruia Goiciu îi spune: ‘Uită-te, tovarăşe sublocotenent, la banditul ăsta de Flueraş! La trădătorul ăsta cu capul plin de gărgăuni şi vezi ce faci cu el…’ ‘Da, tovarăşe căpitan!… Lăsaţi că mă ocup eu de el!’, după care-i vorbi lui Flueraş: ‘Ridică-te, ia-ţi bagajul şi urmează-mă!’  În tăcere, Flueraş a executat ordinul. Au ieşit din sala celularului în curte. Goiciu, care se întorsese la locul unde stătuse, lângă lt. mj. Mihalcea, i-a petrecut cu privirea până când cei doi au dispărut în conul de umbră.”
Autorul îşi prezintă noul personaj ce a intrat în conştiinţa cititorului, alături de care s-a retras comandantul penitenciarului:
“Lt. mj. Mihalcea Alex. era un tip la vreo 30-33 ani, şaten-brunet, înalt, subţire, aproape în permanenţă având două cute ale încruntării între sprâncene, cu mustăcioară tip Douglas, frumuşel, foarte curat, îngrijit, elegant, cu părul negru şi anume lăsat răvăşit – aşa… ca revoluţionarii. Era cel mai şcolit dintre ofiţerii Penit. Gherla. Avea studiile secundare complete. Unii deţinuţi spuneau că ar fi tehnician de profesie. Înainte de transferarea sa la Penit. Gherla, lucrase la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost asimilat de M.A.I., care i-a dat direct gradul de lt. mj., grad ce corespundea – în vremea aceea – cu studiile pregătirii sale profesionale. Era energic, foarte exigent, arogant, infatuat, intolerant, era de o mare răutate. Şi era sadic!” Rareori găsim fost deţinut politic, dintre aceia care s-au hotărât a deveni memorialişti, în stare să alcătuiască un portret fizic de o atare acurateţe şi pregnanţă! Vioiciunea stilului folosit de Mândru şi exactitatea vocabularului ales de el, ordonarea lui, puterea cuvintelor de a se imprima în imaginaţia cititorului astfel încât să nu mai fie dezrădăcinate, toate aceste calităţi şi altele, ce le vom descoperi pe parcursul familiarizării cu scrierea sa, contrazic categoric diversele diagnostice de nebunie ce l-au însoţit după eliberare pe autobiograf, atâta timp cât refuza să se prefacă – aşa cum i se cerea – a fi uitat ororile trăite în timpul reeducărilor, ci, dimpotrivă, se străduia să mărturisească pretutindeni şi în orice împrejurare cât era de odios regimul comunist criminal. Despre acestea am pomenit insistent în articolul: “Nici un credit aceluia care se mărturiseşte…! sau: Un preot armean în “Reeducări””, publicat în revista “Ararat”, de găsit şi pe internet.
Sărind peste informaţiile privitoare la secţia unde fusese condus Ion Flueraş, să continuăm a-l urmări pe lt. mj. Alex. Mihalcea pentru a-l cunoaşte şi mai îndeaproape, în măsura în care ne-o prilejuieşte Timofei Mândru.
“Unii dintre deţinuţi, care erau curajoşi, dar şi care riscau, precum şi alţii care nu erau curajoşi, ci erau inconştienţi de ceea ce li se putea întâmpla, atunci când vorbeau între ei despre responsabilul cu producţia, respectiv lt. mj. Alexandru Mihalcea, nu spuneau ‘şeful producţiei’ sau ‘lt. mj. Mihalcea’, ci-i ziceau “sifiliticu’ “. “Sifiliticu’ “, nu zilnic, dar aproape zilnic, venea în fabrica închisorii în inspecţie. Şi dacă se întâmpla să aibă draci, atunci când venea în inspecţie – şi cum ‘draci’, Alex. Mihalcea avea aproape întotdeauna – să te fi ferit Dumnezeu să-i fi ieşit în cale fără a-l saluta corect, ori să nu fi mers în pas alergător prin curtea fabricii, ori să te fi văzut nelucrând, ori să fi găsit un mic defect la piesa de care te ocupai sau la vreuna dintre piesele executate de tine, că atâta-ţi trebuia! Ca ieşit din minţi, lt. mj. Mihalcea începea să ţipe la tine şi să-ţi care de-a valma pumni şi palme şi dosuri de palme peste faţă şi peste întreg capul, după care îţi trăgea şi nişte şuturi, toate aceste lovituri fiind însoţite de înjurături de biserică, de Dumnezeu şi de Cristos. Doar era fiu de preot…
“Iar când vreunul era chemat de Mihalcea în biroul său, se întâmpla o mare minune dacă ieşea nebătut şi neînjurat!”
După ce i-a făcut o prezentare fizică şi cât de cât generală, memorialistul l-a înfăţişat pe eroul său în mişcare, mai exact, trecând ca un vifor otrăvit prin fabrica penitenciarului, de a cărei organizare răspundea. În continuare, deoarece i-a pomenit biroul, scriitorul ne oferă şansa de a-i urmări activitatea dincolo de uşa acestuia.
“În biroul său din clădirea administraţiei închisorii, lt. mj. Mihalcea de obicei bătea cu o coadă de mătură pe care o ţinea lângă el, sprijinită de masa ce-i ţinea loc de birou. Iar atunci când avea prea mult de lucru şi nu avea timp să iasă în vreo curte a închisorii pentru a căuta un deţinut căruia să-i găsească vreun motiv pentru a-l bate, îşi striga plantonul pe care-l ‘invita’ în birou: ‘Planton, repede! Hai! Fuga la mine! …tu-ţi Paştele, biserica şi Dumnezeul mă-ti de bandit!’ şi începea să-i tragă pumni şi palme peste faţă şi cap, apoi îi ordona: ‘Acum, întinde amândouă mâinile cu palmele în sus. Aşa! …tu-ţi biserica şi Cristosul mă-ti de bandit!…’ şi începea să-i tragă la palmă cu coada măturii, cu sete, strângându-şi buzele subţiri şi vinete, în timp ce Cornea Dorel, plantonul, un tânăr a cărui vârstă era de vreo 17 ani, fost elev până la arestare, condamnat la – din câte-mi amintesc – cinci ani închisoare corecţională, de statură mijlocie, subţire, cu trăsături fine, se îndoia de la mijloc, începea să ţipe înăbuşit, din cauza durerii, îşi lipea coatele de coaste, întinzând numai palmele înroşite, până cădea, se lăsa pe genunchi, la picioarele dezlănţuitului locotenent major.”
Portretul noului personaj apărut în pagină nu va fi îmbogăţit cu mijloacele obişnuite, ci printr-o trecere în revistă a multiplelor locuri de suferinţă unde Timofei Mândru i-a împărtăşit soarta – ceea ce coboară lumini mohorâte asupra personalităţii plantonului, dar şi garanţia autorului privitoare la tot mai şubreda lui sănătate, la decăderea fizică şi înjosirea morală a acelui copil victimizat de locotenentul major. Acest fragment îi oferă memorialistului şansa de a trece în revistă toţi tinerii cu care a stat în perioadele respective, după nume, origină, ocupaţie, înclinaţie politică, deobicei el amintindu-şi cu exactitate toate acestea. În cazul când memoria nu l-a mai slujit cu fidelitate, a consemnat-o prin semne de întrebare, străduindu-se ca lista concepută să devină un instrument de lucru util oricui şi oricând.
“Cu plantonul Dorel Cornea şi cu alţi nouă deţinuţi, între 15 iunie şi 1 iulie 1952, am stat într-o celulă de la etajul I, aripa dreaptă a celularului C. În lunile septembrie şi octombrie 1954, am stat împreună cu el şi cu alţi vreo treizeci de deţinuţi – toţi bolnavi de t.b.c. pulmonar, într-o cameră ‘infirmerie’, respectiv camera nr. 2, etaj, în Pavilionul B – cetate. Între 13 şi 15 decembrie 1954, subsemnatul, Cornea Dorel şi alţi vreo 30 deţinuţi bolnavi, am stat în carantină într-o cameră de la parterul Pavilionului B., apoi, în acelaşi an, am călătorit cu duba tren, stând tot împreună, la Penitenciarul Jilava, la celula nr. 1, Secţia I – secret.
“În acea noapte de 17 dec. (1954), cam la vreun ceas după ora stingerii, de câteva ori, noi cei din celula nr. 1, am auzit paşi pe sală, paşi care au trecut prin faţa uşii noastre şi am auzit cum s-a deschis şi închis uşa celulei vecine, celula 0, celula condamnaţilor la moarte. Apoi am auzit mulţi paşi şi zornăituri de lanţuri. Era un lot format din mulţi deţinuţi puşi în lanţuri, care plecau.
“A doua zi, 18 decembrie 1954, după numărătoarea de dimineaţă, noi, deţinuţii veniţi de la Gherla, am fost scoşi din celula nr. 1 şi mutaţi în celula nr. 0 care, în noaptea ce trecuse, devenise liberă. De la uşă până la fereastră se afla intervalul dintre paturile din dreapta şi stânga celulei. Paturile erau de fier şi erau suprapuse. Un alt rând de paturi suprapuse se afla pe partea cealaltă. Pe paturi se aflau saltele umplute cu paie şi câte o pătură uzată la fiecare pat. Paturile erau grupate în patru grupuri de câte patru paturi de fiecare grup. În celula 0, în total, se aflau 32 paturi. Pe lăţimea zidului de sub fereastra celulei, prevăzută cu gratii de fier groase şi oblon de scânduri, se afla improvizat un fel de w.c. de lemn, făcut în aşa fel ca mizeria să alunece pe un jgheab de tablă ce ieşea prin orificii făcute în sticla geamului şi a oblonului, înclinat şi lung până deasupra unui hârdău colector al dejecţiilor.
“Din lotul de tuberculoşi veniţi de la Gherla şi introduşi în celula nr. 0, eram şi câţiva care trecuserăm prin demascări. Unii prin acelea de la Piteşti şi Gherla: Lungeanu Virgil şi Dănilă Mihai, ambii fii de preoţi, foşti studenţi la Fac. de Medicină umană – Iaşi, condamnaţi pentru activitate legionară; Cojocaru Nicolae (?); (Petre?) Nică, fost student la Drept, la Iaşi; Baruţia Liviu, din Oradea, fost student la Fac. de Teologie, legionar, făcea puşcărie din anul 1944, luna martie sau aprilie. Turcu Constantin, fost student la Facultatea de Medicină Umană, din Bucureşti, condamnat pentru activitate legionară, a trecut şi prin demascările de la Piteşti şi prin cele de la Gherla. Subsemnatul şi Botezatu Ion, ţăran dintr-o comună din fostul judeţ Putna – Vrancea, ţăran, condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru răzvrătire contra ordinii sociale, trecuserăm prin demascările de la Gherla.
“Cornea Dorel, din com. Ileni, fostul jud. Făgăraş, fiu de notar, fost elev la Făgăraş, condamnat pentru activitate legionară într-un grup F.D.C.; Comşulea Nicolae, din com. Ileni sau dintr-o comună vecină, jud. Făgăraş, orfan de mamă, fost elev la Făgăraş, condamnat la vreo cinci ani închisoare corecţională, pentru activitate legionară – F.D.C.; Coconeţ Victor, din Bucureşti, originar din Ardealul de Nord, din Cluj?, Turda?, licenţiat în Drept şi Filosofie, fruntaş al tineretului naţional-ţărănesc – Maniu, era condamnat la 7 ani închisoare corecţională; făcea închisoare din august 1947 şi s-a eliberat în luna februarie 1956, din Penitenciarul Tg. Ocna. Agafiţei Gheorghe, din comuna Dolhasca, fostul jud. Botoşani, fost plutonier de jandarmi, fusese condamnat pentru infracţiunea politică: crime de război. Mircean (Mircea?) Gheorghe P., ţăran din localitatea Apahida, fostul jud. Someş, condamnat pentru propangandă iehovistă. Popescu (Const.? Nicolae?), dintr-o comună din jud. Vlaşca sau Teleorman, apicultor. Florea Ion, din Bucureşti, boiangiu de meserie, originar din Oltenia, condamnat pentru activitate subversivă în cadrul organizaţiei “Patria şi Regele” (Pentru Patrie şi Rege?). Un deţinut de prin Iţcani, mecanic de meserie, avea vârsta între 45 şi 48 ani, turnător notoriu la Gherla şi de la care n-am putut afla dacă sau nu trecuse prin demascările de la Gherla. Un tânăr cu numele Ştefănescu Constantin (Bujor), din localitatea Urlaţi, jud. Prahova. Şi împreună cu noi, cei menţionaţi, erau şi alţi deţinuţi veniţi tot de la Gherla odată cu noi.
“După ce fiecare dintre noi a ocupat câte un pat, am început să studiem această celulă de sinistră faimă. De multă vreme, mulţi dintre noi ştiam că celula nr. 0 este rezervată pentru deţinuţii condamnaţi la moarte, însă nu ştiam că în noaptea care abia trecuse, din această cameră nr. 0 fuseseră scoşi şi duşi sub escortă pe poligonul din Valea Piersicilor, pentru a fi executaţi, şaptesprezece deţinuţi din lotul Ţurcanu, în frunte cu acesta; toţi fiind condamnaţi la moarte pentru crimele pe care le-au comis în “reeducarea” cu “demascări”, în închisorile Gherla şi Piteşti, afară de Nicolae Cobîlaş, lucru pe care aveam să-l aflăm abia în anul 1995, din Procesul-verbal de execuţie din 17 decembrie 1954, publicat de Editura Vremea, în volumul documentar intitulat: “Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti-Gherla”. Şi nu ştiam că în urmă cu opt luni şi o zi, în acea celulă în care fusesem mutaţi (celula 0), în noaptea de 16/17 aprilie 1954, a fost executat fostul comunist Lucreţiu D. Pătrăşcanu, care nu putea merge, având piciorul amputat, pentru că îi fusese zdrobit de anchetatorul său Iosif Moldoveanu, în cursul anchetei; a fost împuşcat în celula nr. 0. Şi nu ştiam că în acea noapte de 16/17 aprilie, pe poligonul din Valea Piersicilor, a fost executat şi coinculpatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu Remus Coffler, care şi el fusese condamnat la moarte, în procesul care s-a terminat cu trei zile înainte de execuţie, lucru pe care aveam să-l aflu abia în luna aprilie 1968, din presă.”
Cititorul îşi aminteşte că am sărit peste un pasaj al scrierii lui Timofei Mândru, pentru a nu ne depărta de lt. mj. Alexandru Mihalcea, ci a aduna cât mai multe informaţii privitoare la el, ce pot fi însumate într-un corp comun, necesar creerii unei perspective asupra condiţiilor de trai ale fruntaşului social-democrat Ion Flueraş şi a zbirilor pe mâna cărora încăpuse el. Acum vom reveni, reintegrând fragmentul omis anterior, deoarece în el aflăm condiţiile generale de vieţuire în acea parte a penitenciarului unde poruncise Goiciu să fie condus bătrânul.
“În luna octombrie 1952, am aflat de la doi tineri care au fost scoşi din izolare că în acea zi a repartizării făcute de lt. mj. Mihalcea Alex. pe ateliere, pe camere şi pe celule, Ion Flueraş a fost încarcerat într-o celulă de la etajul 2 din secţia Izolare, celularul A (celularul vechi sau Cetate) – secţie în care dintre cei care făceau parte din administraţia închisorii nu puteau intra decât următorii: a) cei doi şefi de secţie care îşi făceau serviciul în ture de 12h cu 24h; b) prim gardianul închisorii; c) ofiţerii de servici; ofiţerii politici; d) comandantul (directoul) penitenciarului.
“În această secţie Izolare se dormea pe podea, pe o rogojină îngustă, uzată, destrămată. Polonicul cu care se împărţea ciorba era mai mic decât polonicul cu care se împărţea ciorba acelor deţinuţi care nu munceau şi acelor deţinuţi care munceau, dar care nu-şi puteau face norma. Iar ciorba care li se dădea izolaţilor era mult mai subţire decât a celorlalţi deţinuţi. Deţinuţilor de la Secţia Izolare li se dădeau cele mai uzate şi rupte pături. Erau bărbieriţi mai rar decât ceilalţi deţinuţi şi foarte rar erau duşi la baie. Iar aceasta li se făcea numai noaptea, după ora stingerii şi dura foarte puţin. La aer nu erau scoşi deloc.
“Deţinuţii de la secţia Izolare zilnic erau vizitaţi de cei trei ofiţeri politici: slt. Avădanei Constantin, politrucul şef, şi cei doi sublocotenenţi Ciumaş şi Roboiu, secunzii politrucului Avădanei. Aceşti trei ofiţeri politici îi vizitau pe cei izolaţi pentru a-i bate. Şi-i băteau, nu se jucau. Şi comandantul Goiciu trecea pe la ei, deobicei la numărătoarea de dimineaţă, pentru a-i dezmierda cu câteva palme şi dosuri de palmă, pentru a le spune ceva trivial despre Dumnezeul mamelor lor şi despre mamele lor (ale “bandiţilor” de la Izolare); pentru a-i întreba dacă le-au ieşit sau nu gărgăunii din cap; pentru a-i avertiza că dacă ei – singuri – nu-şi scot gărgăunii din cap, atunci el, Goiciu, le va scoate gărgăunii; şi pentru a le mai schimba puţin aerul acestor nenorociţi, cu duhneala personală care-i ieşea din gură şi stomac – duhneală rezultată din amestecul de vodcă, vin, coniac şi tutun.
“Acest personaj, căpitan Goiciu Petre (Petrache), director al Penitenciarului Principal Gherla, în perioada mai 1952-1959, când a fost înălţat la rangul de colonel şi a fost pensionat, celor care nu eram reeducaţi (nu ne reeducasem), în unele situaţii conflictuale dintre un deţinut sau mai mulţi deţinuţi şi administraţia închisorii, Goiciu Petre ţinea să ne facă următoarea precizare, cu vocea-i groasă şi răguşită: ‘Bă, banditule, bă!’ sau ‘Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici – în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr ca să nu vă linşeze clasa muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mama voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! …tu-vă Dumnezeul mamei noastre de bandiţi!…’
“Directorul Goiciu Petre, începând cu şapca sa militară, de securist, până la vârful bombeurilor cizmelor sale, era leit Iosip Broz Tito, cel din caricaturile făcute de comunişti în perioada antititoistă iunie 1948 – iulie 1950?”

“Ion Flueraş, după ce a fost ţinut la secţia Izolare, et. 2, din celularul vechi (pavilionul A – Cetate), începând de pe la jumătatea lunii iunie 1952 până în luna octombrie 1952, a fost mutat din secţia Izolare într-o celulă din celularul C (mare) şi a fost scos la muncă în fabrica penitenciarului, ca om de servici la w.c.-ul din curtea fabricii – w.c. care se afla lângă zidul dinspre Nord al celularului mare. Ion Flueraş a fost pus să se ocupe de curăţenia acestuia.”
Nu este exclus ca despre această aceeaşi perioadă să dea seama şi Dumitru Bordeianu în filele trecute în revistă de noi mai sus. Mă refer la acele minunate răgazuri pe care şi le fura în capela din curtea penitenciarului, închinate rugăciunii, pe care le-a folosit şi pentru a-l atrage către Dumnezeu şi pe tânărul legionar care-şi uitase credinţa sub bâtele camarazilor săi “reeducatori”.
Cititorul rămas străin de degradarea la care au fost supuşi fraţii săi aruncaţi în temniţă de către regimul comunist, întâlneşte în cărţile de memorialistică de detenţie iar şi iarăşi descrieri, deseori identice, ale tinetelor, ‘tunurilor’, haznalelor prezente în majoritatea celulelor din închisorile cunoscute de noi ieri. Se întreabă, sastisit, de ce era necesar să se revină încă o dată, cu fiece nouă carte scrisă, asupra unor detalii atât de scabroase şi, în definitiv, irelevante. În fiecare memorialist arde un duh al exactului, dezvoltat din nevoia irepresibilă de a comunica adevărul şi numai adevărul cu privire la condiţiile inumane în care Direcţia Generală a Penitenciarelor a ales să contribuie la grăbirea morţii celor încredinţaţi ei. Nici unul dintre aceia care au păşit spre libertate, lăsând în urmă vreo gherlă bolşevică, nu se va obişnui vreodată cu mizeria pe care a fost obligat să o îndure şi mereu se va mira de faptul că s-a găsit om să îl supună ei şi de faptul că el însuşi a avut tăria să o răbde. Aşa că fie-i iertată insistenţa asupra unor amănunte ce i-au făcut viaţa odioasă într-o anumită perioadă a existenţei.
Dar nici unul dintre autorii amintirilor de detenţie citiţi până în prezent nu are darul cvasi-ştiinţific dovedit de Timofei Mândru de a analiza până la limita extremă colţul w.c.-urilor ce slujeau fabricii din Gherla. Oricât de deplasată poate părea admiraţia noastră pentru minuţia expunerii sale, să nu uităm că cea din urmă are un scop sfânt: acela de a ne face de înţeles condiţiile animalice impuse zilelor pe sfârşite ale eroului urmărit de noi.
“Munca lui Ion Flueraş consta în următoarele: a) trebuia să şteargă mizeria (urină, fecale) de pe scaunele de scânduri, zece la număr şi care erau la vedere; b) pe culoarele dintre scaunele w.c.-urilor, fără uşi, ci numai cu două deschizături la capetele culoarului şi pe peretele din faţa acestuia – perete prevăzut cu patru ferestre dreptunghiulare pe orizontală şi fără geam, Ion Flueraş trebuia să presare pe jos rumeguş pe care îl aducea de la fierăstrăul circular de tăiat scânduri şi dulapi, montat în curtea fabricii; c) trebuia să aducă de la atelierul de tâmplărie benzi de şmirghel sau de glaspapir uzat, apoi să le taie în bucăţi de mărimea unei jumătăţi de palmă şi să le aşeze într-o lădiţă din care erau luate de deţinuţi, pentru a se şterge după ce-şi făceau necesităţile. Acele bucăţi de şmirghel erau folosite în loc de hârtie igienică. Iar după folosire, şmirghelul şi glaspapirul nu se aruncau în gura scaunelor w.c.-ului, ci în nişte lădiţe colectoare aşezate sub jgheabul de scândură, lung de la un capăt până la celălalt capăt al w.c.-ului, în care deţinuţii urinau, şi care era instalat sub ferestrele fără geamuri ale w.c.-ului; d) Ion Flueraş avea obligaţia să măture şi să stropească în jurul w.c.-ului cu apă. Iar în timpii în care nu avea de făcut ceva, Ion Flueraş nu avea voie să stea afară şi nici pe vreun scaun de w.c. liber. I se punea în vedere să stea în interiorul w.c.-ului, pe culoar, şi numai în picioare.
“De câte ori cpt. Goiciu Petre venea în inspecţie în fabrică şi-l vedea pe Flueraş în afara w.c.-ului, ţipa la el: ‘Ce cauţi afară, banditule? De ce nu stai în veceu? Acolo în veceu e locul tău, banditule!… Acolo, …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător!… Dacă te mai găsesc afară, şi nu în w.c., îţi rup picoarele şi te bag cu capul în w.c…. Auzi, bă? Aşa o să-ţi fac!’
“Şi tot în w.c. era Flueraş obligat să mănânce. Acolo l-am văzut mâncând mereu. Iar atunci când a fost scos la muncă, directorul Goiciu i-a vorbit aşa: ‘Bă banditule şi trântore, uite că te scot la muncă! Trebuie să munceşti ca să-ţi plăteşti cazarea: hrana, lumina, îmbrăcămintea, cazarmamentul (locul de pe priciul de scânduri şi rogojina şi pătura uzată), supravegherea şi paza! Da, paza! Căci te păzim, bă, banditule, ca nu cumva clasa muncitoare să năvălească ca să te omoare pentru că ai trădat-o!…’ Acestea, directorul i le-a spus lui Flueraş, într-o dimineaţă de pe la începutul lunii octombrie a anului 1952, în curtea interioară-mare, din faţa celularului C (mare), în faţa noastră a deţinuţilor din schimbul I, care aşteptam, încolonaţi pe ateliere, ieşirea schimbului de noapte şi intrarea noastră, a schimbului de zi, în fabrică.
“Pe la începutul lunii martie 1953, Ion Flueraş a fost luat din închisoarea Gherla la Ministerul Afacerilor Interne, al cărui ministru era atunci temutul Alexandru Drăghici. Pentru ce l-au dus la M.A.I. numai Ion Flueraş a ştiut şi cei care l-au anchetat sau care au discutat cu el acolo.
“Pe la jumătatea lunii iunie 1953, Ion Flueraş a fost adus din nou în Penit. Gherla, unde a fost încarcerat într-o celulă de la etajul 1 al celularului C (mare) şi nu a mai fost scos la muncă.
“Într-o noapte din jurul datei de 20 iunie 1953, ofiţerul de servici, împreună cu şeful de secţie au descuiat uşa celulei în care se aflau Ion Flueraş şi alţi deţinuţi şi l-au luat cu ei şi l-au dus într-o celulă de la parterul celularului C, dându-l în primire unei echipe formate din trei deţinuţi reeducaţi.”
Am folosit anterior lămuririle autorului privitoare la cei trei, acolo unde au apărut numele lor pentru întâia oară.
“Cei trei deţinuţi – Juberian, Rek şi Henteş – în acea noapte de iunie 1953, în care le-a fost ‘înmânat’ deţinutul Ion Flueraş, în acea celulă de la parterul celularului C (mare), începând de pe la jumătatea nopţii şi până dimineaţa n-au făcut altceva decât să-l bată şi să-l schingiuiască pe fostul lider al social-democraţiei din ţara noastră. L-au bătut în fel şi chip pe bietul Ion Flueraş, care avea vârsta de vreo 75 ani. L-au bătut peste întreg corpul cu pumnii, cu cozi de mătură, cu bocancii şi cu un ciorap gros şi lung umplut cu nisip.
“Toate acestea au transpirat mai ales după ce Constantin Juberian a fost luat de la Gherla la M.A.I., în luna iulie 1953, pentru a fi anchetat despre crimele sale din cadrul demascărilor din închisorile Piteşti, Gherla. Dar şi mai multe lucruri s-au aflat după 15 ianuarie 1954, când fabrica din incinta penitenciarului Gherla şi-a încetat activitatea şi toţi deţinuţii nereeducaţi şi reeducaţi au fost închişi în camere şi celule, fiind supuşi cu toţii unui regim celular şi de cameră.
“Spre dimineaţă, cei trei deţinuţi reeducaţi l-au bătut crunt şi l-au schingiuit pe Ion Flueraş nu numai până când acesta şi-a pierdut cunoştinţa, ci şi după pierderea acesteia. Spre dimineaţă, l-au luat pe Ion Flueraş pe braţe şi l-au dus în celula din care fusese scos noaptea de ofiţerul de servici şi de şeful secţiei, aruncându-l pe prici.”
Ciclul pedepsirii de moarte a deţinutului, acum că a luat sfârşit – minus lipsa îngrijirii medicale ce i-a urmat – este în mod evident rezultatul convorbirilor sau anchetei ce au avut loc la Ministerul Afacerilor Interne. De bună seamă, atunci i s-a propus să semneze o autodefăimare a întregii sale activităţi politice, după cum a făcut-o şi şeful partidului său, Titel Petrescu, pentru a obţine în schimbul acestei trădări de sine, eliberarea tuturor colegilor săi de crez care i-au urmat întru dezicere. Despre Flueraş se crede că a refuzat acest târg.
Dar nu conducerea ministerului din Bucureşti avea să-şi mânjească mâinile cu sângele lui, oferind viitorimii capete de acuzare împotriva ei, pentru asasinat. Nici colegii acesteia de la conducerea penitenciarului Gherla, nici măcar ultimii şi cei mai modeşti gardieni n-aveau s-o facă. Existau inşi educaţi anume să omoare fără a pune întrebări, deoarece îşi închipuiau că pe calea aceasta îşi câştigau libertatea şi tresele puse de-o parte anume pentru ei. Erau tinerii legionari reeducaţi (în cazul în speţă şi un informator în rândurile mişcării muncitoreşti, pentru a i se dovedi lui Flueraş că până şi un ciripitor în defavoarea comuniştilor era mai preţuit de ei decât un ins care s-a opus formării partidului comunist român şi care s-a opus Moscovei!).
Aşa a început ultimul drum al liderului social-democrat, sub observarea directă a naratorului, el însuşi agonizând în infirmerie:
“Ion Flueraş, rămăsese în stare de inconştienţă, cu capul tumefiat, cu vânătăi pe faţă şi urme de sânge la gură şi nas. De asemeni mâinile îi erau tumefiate şi vinete. Pe zeghe şi pantaloni avea pete de sânge. Era inconştient, ţinea ochii închişi şi gemea întruna. Iar după numărătoarea de dimineaţă, a venit plantonul de la infirmeria mare de la etajul 3 – infirmeria care se afla în camera nr. 87 – şi împreună cu unul din cele două plantoane de pe sala etajului 3, l-au luat pe Ion Flueraş şi l-au dus la infirmerie, aşezându-l pe un pat din colţul din dreapta, din fundul acestei camere mari. Când plantonul de la infirmerie – un tânăr cu numele Coroi sau Coroian, în vârstă de vreo 20 şi ceva de ani, de statură mijlocie, destul de bine legat, transilvănean, băiat cumsecade, corect şi autoritar în acea cameră-infirmerie, nu stătea de vorbă cu altcineva în afară de mine şi vecinul meu de pat (un tânăr tot ardelean care, înainte de arestare absolvise liceul militar din Tg. Mureş), decât ceea ce era necesar. Eu eram internat de sanitarul plutonier Vereş Grigore cu pleurezie exudativă la ambii pulmoni.
“Când plantonul Coroian l-a dezbrăcat complet pe Ion Flueraş, pentru a-i îmbrăca o cămaşă şi nişte indispensabili curaţi, pe întregul său corp se vedeau contuzii, vânătăi şi leziuni.
“Medicul oficial al Penitenciarului Gherla, Bărbosu Viorel, nu a trecut deloc pe la infirmerie pentru a-l vedea pe deţinutul Flueraş Ion care, din noaptea în care a fost bătut şi schingiuit, nu şi-a mai revenit din starea de inconştienţă, n-a mai deschis ochii şi nu a vorbit deloc, ci doar gemea! Gemea întruna: ‘ăăă, ăăă, îîî, îîăă, îîî, ăăă, îîăă…’, timp de o lună de zile, până pe la începutul ultimei decade a lunii iulie 1953, când, într-o noapte, a murit. Singurul oficial care a trecut pe la infirmerie a fost sanitarul Vereş Grigore.
“În acea lună de zile în care Ion Flueraş a fost ţinut în infirmerie, plantonul Coroian (Coroi) l-a îngrijit! Obişnuia să-i ridice capul cu o mână, iar cu cealaltă îi dădea apa cu lingura, la fel ca şi zeama ciorbelor – lichide din care mai mult îi curgea din gură pe piept, decât le înghiţea. Coroian îl ştergea şi-l spăla pe faţă cu o cârpă umedă şi tot el îi schimba cămaşa şi indispensabilii.”
Feiu N. Mândru nu-l părăseşte pe fostul său coleg de infirmerie în aceste amintiri privitoare la el, fără a-i numi pe cei vinovaţi de pieirea lui în chinuri atât de cumplite.
“Ion Flueraş, după ce a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, din care a executat 5 ani şi 4 luni, a fost asasinat în felul în care l-am arătat mai sus. Sarcina de a fi ucis, dată de Comintern încă din anii treizeci, a fost îndeplinită în anii cincizeci (iunie-iulie 1953)! În acel timp, la Penitenciarul Gherla ofiţer politic şef (şeful Biroului Operativ) era slt. M.A.I. Capană (?) care-i succedase ofiţerului politic slt. Avădanei Constantin, care a fost arestat în ziua de 24 martie 1953, pentru participarea sa la acţiunea criminală denumită “demascări”, de la Penit. Gherla. Dat fiind vârsta sa (în 1953 avea vârsta de circa 30 ani), slt. M.A.I. Capană ar putea fi în viaţă şi ar putea da relaţii despre asasinarea lui Ion Flueraş.
“Dintre cei trei deţinuţi – Juberian Const., Rek Ştefan şi Henţeş Nicolae, care prin bătaie şi schingiuire l-au ucis pe Ion Flueraş, ştim în mod sigur că Juberian Constantin nu mai există din noaptea de 17/18 decembrie 1954, când a fost împuşcat împreună cu Ţurcanu E. şi alţi şaisprezece condamnaţi la moarte în procesul Ţurcanu.
“Rek Ştefan care, în anul 1953, avea vârsta între 37-40 ani, e posibil să fie în viaţă. La fel Henţeş Nicolae care, în 1953, avea vârsta de 23 ani.
“În cazul în care Rek Ştefan şi Henţeş Nicolae sunt în viaţă, dacă ar voi s-o facă (sau în cazul în care ar fi constrânşi), ar putea spune numele celor care i-au pus să-l omoare în bătăi şi schingiuiri pe Ion Flueraş.
“O altă persoană care în mod sigur cunoaşte mult mai bine cazul respectiv, întrucât pe vremea când a fost asasinat Ion Flueraş acea persoană a devenit şeful reţelei de informaţiii din Penitenciarul Gherla, numit fiind în această funcţie neoficială de slt. M.A.I. Avădanei Constantin, şeful Biroului Inspecţii (Biroul Operativ) al închisorii Gherla, este actualul preot Calciu Gheorghe (Ghiţă). Astăzi, când probabil are vârsta de 73-74 ani, el locuieşte în S.U.A., unde a imigrat. El ar putea contribui la elucidarea acestor mistere, dacă ar voi.”

Unul dintre semnatarii principali şi autori ai actului de la Alba Iulia, esenţial pentru existenţa modernă a României, a fost ucis într-o totală ilegalitate până şi în raport de justiţia comunistă – oricât de ilegală ar fi fost ea însăşi – în penitenciarul Gherla. Este vorba despre Ion Flueraş (care, dealtfel, nu a fost singurul semnatar al Proclamaţiei pomenite care a fost omorât în temniţele comuniste). Se pare că astfel se îndeplinea un ordin vechi de un sfert de secol provenind de la Comintern.
Cu ajutorul sintezei informaţiilor deţinute până acum şi prin aducerea la cunoştinţa cititorilor a altora inedite solicitate de mine victimei reeducărilor, domnul Timofei Mândru, nădăjduiesc că am putut proiecta lumini suplimentare în domeniul acestui capitol atât de sumbru şi de odios al istoriei partidului comunist din România, istorie pe care Nicolae Ceauşescu, după Gh. Gheorghiu-Dej, a refuzat cu obstinaţie să o lase a ajunge la tipar, temându-se de dezvăluirea acuzatoare a şirului imens de crime ce au alcătuit temeliile însângeratei sale existenţe.

Acest text a apărut în “Memoria”, 39, nr. 2/2002, p.54-75.