– Taramul luminii

Josef Carl Hintz înclina spre bătrâneţe fără să fie prea în vârstă. Necazurile, puternica miopie, neîndemânarea îl făceau uşor ridicol, ca pe orice om nesigur pe sine. Prin contrast, gesturile şi nu rareori atitudinile grandilocvente îi confereau o măreţie desuetă. De la masa din ungher, încărcată de cărţi voluminoase, de stive de caiete, de topuri de hârtie, unde scria în pâlpâirea unei lumânări, o auzea pe Therese, soaţa sa, vorbind răstit. Cum însă nu dădea destule semne că ar fi auzit-o, intensitatea tonului ei nu se revărsa atât asupra lui, cât asupra ei înseşi, cu obidă:
– De când te ştiu nu mi-ai dat o mână de ajutor…
Învârtea rufele în cazan.
– Am de lucru… îşi înghiţi el răspunsul.
– Eu n-am! îl batjocori doamna, tot mai arţăgoasă cu trecerea anilor.
– Ai. Mereu. Aşa e viaţa.
– Există şi altfel de viaţă. Dac-ai fi bărbat şi nu…!
Odinioară, o socotise o femeie cu principii solide; în timp, îşi dăduse seama că prejudecăţile ei erau şi mai solide. De pildă, această idee că, dacă nu muncea cu braţele, ceea ce făcea el n-ar fi fost… Încercă s-o împace:
– Tot îţi plouă şi-ţi ninge. Te ajut cât pot. Lucrez zi şi noapte!
– Că-ţi place! Ia să te văd la spălatul rufelor!…
– N-avem destule să trebuiască să le muiem amândoi.
– Destule să mă bage în mormânt. Asta vrei. Scapi de mine şi rumegi în tihnă la ale tale! Ştiu eu!
– Therese, te rog… Te aud copiii…
Spunând acestea, privi în sus, către frânghiile de care atârnau rufe pentru felurite vârste. Înghesuiala şi sărăcia săreau în ochi. Nu izbutise nici până atunci să se obişnuiască. Biblioteca, în schimb, ce privelişte! Îţi umplea inima de bucurie! Aşadar, îşi înălţase privirile în sus, ca şi când copiii lor ar fi pendulat acolo, prinşi de cârlige.
Rugămintea lui şi mai ales referirea la cei mici o înfuriară şi mai tare:
– De aia i-am făcut cu urechi: să audă ce fel de om este tatăl lor!
– Nu ţipa, draga mea. Or să-şi închipuie că ne certăm…
– Nu ne certăm!? Să sparg geamurile? Să răstorn cazanul cu apă clocotită pe jos? Ţi-ar conveni. Tot pe mine mă trimiţi după geamgiu! Tot eu îmi bătucesc genunchii să adun apa…
– Sau te-ar ajuta copiii…
– Te cred! “Uite ce a făcut mama!” Să spună că-s nebună!…
– Therese, nu mai vorbi aşa…
– Dar cum? Cu frumosul, nu merge! Cu urâtul – nu! Cine o să mă-nţeleagă şi pe mine?!!
Se prăbuşi pe un scaun înecându-şi hohotele în palmele butucănoase şi roşii.
Mâna lui Josef Carl Hintz ezită de câteva ori în direcţia ei; dar se oprea la mijloc de drum. Bărbatul se temea să nu adâncească cu mângâierile sale disperarea femeii. În cele din urmă se ridică, se apropie cu jenă şi îi trecu degetele timide peste creştet.
– Therese, eu… totdeauna… dar şi tu trebuie să mă… draga mea… Azi nu pot spăla cu tine… Cheamă…
Nevasta sări ca o leoaică, pleznindu-şi ambii genunchi cu palmele:
– Copiii?! Ieri, azi, mâine, în vecii vecilor, ei şi cu Therese! Josef Carl Hintz nu poate vărui, nu poate spăla, nu poate mătura, nu poate tăia lemne, nu poate vopsi gardul, nu poate cârpi ciorapii, nu poate cumpăra carne, nu poate…! Are de scris! E culegător de folclor!
– Iubita mea, dar şi ţie îţi place, şi tu te bucuri… Nu spui tu că folclorul este…
Chipul ei se lumină, ca în alte vremuri. Deveni brusc romantică, visătoare, cum îi era firea cea adevărată, ca şi când niciodată n-ar fi strigat la el:
– … mângâiere în zile de tristeţe… se cită pe sine însăşi. Sfat în ceasuri de îndoială…
– … plăcere în clipele de veselie! Şi pe tine te încântă…, prinse el curaj, constatând că, încă o dată, izbutise să potolească furtuna, că o regăsise pe tovarăşa lui de viaţă. Numai că dânsa:
– Că ce? că scrii, că stai cu nasu-n hârţoage tot timpul?! măcar de-ar fi scorniri din mintea ta! vru ea să-l rănească pentru lipsa de originalitate a muncii lui.
Se întinse către masa de brad. Apucă un maldăr de caiete, de parcă în acest gest ar fi descoperit argumentul suprem:
– Să fii în stare să faci şi tu un basm pentru copii! Nuuu… I-ai crescut pe ai noştri cu Harap Alb! Dacă nu ştii lega două vorbe din capul tău, la ce bun să strici atâta hârtie?!…
Trânti maculatoarele la loc.
– De când ne-am căsătorit, opreşti ţăranii pe străzile Braşovului, baţi uliţele Scheilor, colinzi piaţa şi oborul de vite! La fel făceai şi prin Mărginimea Sibiilor…
O nouă idee îi fulgeră prin minte. Se năpusti spre uşă, o deschise, se aplecă şi culese ceva de pe podea; reveni triumfătoare, ţinând cu scârbă, între degetul mare, arătător şi mijlociu, o pereche de pantofi bărbăteşti ce ar fi fost negri dacă nu erau acoperiţi de un strat gros de noroi uscat; îi înfipse sub privirile împăciuitoare ale bărbatului:
– Uite-n ce hal vii acasă! Tot nămolul satelor din jurul Braşovului!…
Îi întoarse cu pingelele în sus, elocvent:
– Numa’ găuri! Ce or fi găsind la tine că se opresc? Îi momeşti cu bere! Banii pentru hrana noastră! Se iau după tine! Oameni serioşi!… Haidade! dac-ar şti valahii că le iscodeşti gândurile! dac-ar înţelege de ce-i pui tu pe copii şi pe moşnegi să-ţi povestească!…
– Sunt un om onorabil…, îi apără el pe cei atacaţi. Mă cunosc… librarul Hintz…, rosti cu oarecare încântare la gândul propriei sale respectabilităţi.
Doamna lui, care încă mai ţinea în mână încălţările, le trânti pe podeaua udă.
– Librar!
Gospodina din ea nu suportă să vadă pantofii căzuţi în neorânduială; se aplecă şi-i aşeză alături, bot lângă bot, călcâi lângă călcâi.
– Librar! În loc să fii fericit că din vânzător ai fost ajutat, cu influenţa familiei mele, şi te-au numit contabil, apoi ţi-au încredinţat până şi conducerea librăriei săseşti “Frank und Dressnand”… Nu librărie! Adevărat lăcaş de cultură! un magazin…
– Eh, ce frumos era… strada Vămii, la numărul 13…
– Dar cel din Târgul Poamelor?…
– … la numărul 63…
– Nu mă întrerupe… În loc să fii fericit… Fierul!
Dădu buzna către celălalt capăt al încăperii: i se păruse că mirosea a încins. Doamna Hintz, femeie harnică şi bine organizată, avusese unde să pună la uscat rufele proaspăt spălate, deoarece precedentele se zvântaseră şi erau gata de călcat. Aşadar îşi umpluse de multişor fierul cu cărbuni. Brusc, ca şi când nici măcar n-ar fi schimbat o vorbă cu soţul ei, începu să calce.
După un timp, bărbatul oftă, străduindu-se să deducă adevărul penibil din cele afirmate de ea:
– Fericit, cu 60 de forinţi pe lună…
– Strici hainele, încălţările…
– Îmi tocesc ochii… În schimb, sufletul…
– Tu pomeneşti de suflet, tu care…
– Sufletul mi se îmbogăţeşte cu fiecare zi, cu fiecare noapte nouă…
Doamna Hintz nu se mai putu stăpâni. Îşi puse mâinile în şold:
– Bogăţie?! Cine mănâncă de pe urma ei?
– Deşi despre altfel de bogăţie vorbeam, totuşi până şi noi mâncăm de pe urma ei…
– Vorba aceea: – Foamete lungă unde ai iernat? – La săracu-n pungă şi mai mult sub pat… Avem cu ce minţi lingura, fiindcă gătesc eu!
– Ai dreptate, însă eu…
– Câştigul tău… să ne amăgim cu morcovi pe datorie!
Violenţa ei se aprinse iarăşi:
– Vrei să-ţi spun eu la ce eşti bun?
Lăsă fierul de călcat din mâini şi se năpusti asupra mesei lui. Cu un gest necugetat, se porni să împrăştie hârtiile de pe ea prin casă. Între timp bodogănea:
– Să umpli casa cu terfeloage!… Hârtie ce-ngălbeneşte aici de pomană!… La nimic nu foloseşte!… Cuib pentru iernatul gândacilor!… Afumătură, să aibă şoarecii cu ce ieşi din iarnă!
Domnul Josef Carl Hentz se ţinea după ea, neîndrăznind s-o oprească. Se ruga:
– Therese! Therese! Pentru numele lui…! Ce faci?… Draga mea! Draga mea!
Îngenunche să adune:
– Munca mea! Anii mei pierduţi! Speranţa mea! Therese!…
Ea încetă. Îl măsură câtva timp. Soţului ei, zbuciumat, îi căzură ochelarii; foarte miop, nu-i putea regăsi; îi căuta în patru labe. Femeia nu mai răbdă să-l vadă chinuindu-se. Se năpusti să i-i dea:
– Aici sunt… Iartă-mă… Stai! nu-i pune! vreau să mă uit la tine fără să mă vezi…
Îl privi cu nespusă dragoste şi milă. Apoi îi luă capul între palme şi, înfocată, îl sărută de zeci de ori:
– Josef Carl… Josef Carl… Sunt o proastă… Sunt rea… te chinuiesc…
Izbutind să nimerească mâna în care ţinea ea ochelarii şi-i puse şi îi scăpă un sunet vibrant şi plin de blândeţe:
– Nuuu… nuuu… nuuu…
Zâmbea:
– Nu e prima oară… Dar tu… eşti a mea… aşa prostuţă cum eşti… aşa răutăcioasă…
Se aşeză pe podele, o luă în braţe, o culcă cu capul pe genunchii săi:
– Iubita mea… Dragostea mea de o viaţă. Mama celor şase copii ai noştri… cum spun braşovenii: cinci “bucurei” şi o “bucuriţă”…
– Aşa li se spune pruncilor, dar şi mie tot aşa îmi spuneai…
– Bucuria mea…!
– A trecut vara bucuriilor noastre, Josef Carl… Uită-te ce a făcut din mine viaţa…
Ai dreptate: cât îmi plăcea să te ascult povestindu-mi cum răscoleai cătunele pierdute…
– … pe care le cunoşteam numai după fumurile înălţate spre cer… Râdeai cu mine… te spăimântai cu mine…
– … tresăream cu tine, mirându-mă cum de iobagii ăştia nehrăniţi pot vorbi atât de frumos, atât de adânc…
– … şi atâta de simplu… Bucuria mea!
– Da… bucurie… Când mi-ai cerut mâna, nu eram proastă ca acum, adevărat? Nu te iziţiream întruna…
– Femeia-l judecă şi pe dracul şi mi ţi-l scoate dator…
– Te aşteptam să stăm de vorbă… Îmi plăcea să citesc, să scormonesc cu mintea… Mai târziu… Ce s-a-ntâmplat, Josef Carl, cu mine? Acum aproape că urăsc tot ce faci… Câteodată îmi vine să…
– Şi tu… tu… ai vrea să ne certăm pentru… bani?!… Ce pot ei însemna pentru noi?…
Doamna Hintz surâse printre lacrimi şi îi răspunse cu o zicală românească învăţată odinioară de la el, să-i vădească noua ei apropiere:
– Bani de-ai avea, te-ai însura…
– Chiar aşa! Numai că banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii…, se lăsă el antrenat şi îi răspunse cu o alta.
– Şi cum nici tu, nici eu nu suntem procopsiţi…, îşi aşeză mâna peste a lui, cu căldură, şi i-o strânse.
Soţului îi era frică să o lase să se înduioşeze prea tare; pe de o parte, n-ar fi vrut să plângă unul în braţele celuilalt, căci era târziu şi până şi-ar fi pus în orânduială hârtiile risipite de ea… Pe de altă parte, deoarece o cunoştea prea bine şi ştia că tot asupra lui urma să se reverse furiile ei, deîndată ce şi-ar da seama că îşi deschisese prea mult sufletul cu el de faţă, ceea ce apriga în pudoare Therese nu suporta. Aşa încât preferă să continue jocul început:
– Dar de ce am ajuns la sapă de lemn? Pentru că banii strângătorului…
Şi se indică din vârful arătătorului ironic.
– … au ajuns pe mâna cheltuitorului…, cântară într-un glas, izbucniră în râs dimpreună. Hintz o sărută cu iubire părintească.
Doamna Hintz pufni de veselia ce revenise în ea:
– Şi cum banul bani unde zăreşte…
– … acolo se rostogoleşte…, îi luă de pe buze soţul său finalul proverbului, gâdilind-o şi împingând-o pe spate.
Ea nu se lăsă “rostogolită”, ci apucându-l de vârful nasului, îl smuci încetişor, alintându-l:
– Se rostogoleşte că-i rotund…
– Dar banii nu-s de noi, că banul face bani, cum păduchea păduchi şi noi suntem oameni curaţi… îi arătă el rufele care picurau peste ei.
Buna ei dispoziţie trecătoare se adumbri:
– Curaţi şi bătrâni, dragul meu. Timpul…  Cu ce ne-am ales?…
– Cine se alege cu ceva? Nu poţi întinde de viaţă ca de o opincă scurtă, o provocă el în continuare, ferindu-se de discuţia serioasă: oricum nu-i putea conduce nicăieri decât iarăşi la ceartă.
– Unii şi-au clădit case…
– … palate! exageră el, să nu renunţe la glumă.
– Au călătorit câte niţel…
– Au făcut ocolul lumii!
– Au stors din pământ şi piatră seacă… au pus ban pe ban… Cumpără şi imperii…
– Ei şi? Până şi un şerpar ţine mai mult decât amintirea ocolului pământului… Cine-şi va aminti de ei după ce vor muri?
– Au avut ei grijă de asta… Când noi căram apa cu ciurul, ei îşi ridicau statui…
– Or să vină nepoţii să le dărâme!
– S-au străduit să facă ceva! Tu… noi… nici măcar un deget n-am… Să fi trăit şi noi mai bine…
– Cât de bine? Tu suferi de ficat… eu de stomac… Noi, cu brânză de vaci, cu pâine prăjită…
– Puteam avea o garderobă mai…
– Ţi-a fost vreodată frig cum eşti îmbrăcată?
– Nu.
– Vezi?
– În cazul ăsta… pentru ce trăieşti tu? care ţi-e visul?
– S-ascult muzică, să privesc picturi, să citesc şi… să nu mor niciodată.
Therese Hintz izbucni din nou în râs:
– Să nu mori niciodată? Asta-i bună! N-am mai râs de mult cu atâta poftă! Ce copil eşti Josef Carl! Cât îmi place când glumeşti!… Ce bun eşti! Cum ştii să mă-mpaci!… Josef Carl Hintz trăieşte să nu moară niciodată!… Şi cum vei face asta, dragul meu?
– O nimica toată… La drept vorbind, s-a şi înfăptuit… Esenţialul l-am împlinit cu ani în urmă…
– Aşa? Şi ai tăcut chitic! Eu să nu ştiu nimic!
– Ştii, dar n-ai priceput ce anume făceam. Este atât de simplu…
– Ştiu? E simplu? Ce vrei să spui? Ce ai putut realiza şi eu n-am înţeles?
– Dintre toţi transilvănenii, eu unul am optat pentru tinereţea fără bătrâneţe şi pentru viaţă fără de moarte!…
– Adică?
– Therese – îşi căută el cuvintele cele mai pline de suc -, am acceptat să fiu cronicarul nemuririi. Asta-i tot.
– Vorbeşti în dodii, triumfă în nevasta lui bunul-simţ. Fii mai limpede.
– Mă acuzi că nu-s în stare să scriu un rând din capul meu…, dovedi el că îl duruse afirmaţia ei.
– Mult tocat, puţin mâncat! Scrii muşte pe pereţi!
– Poate nu pot scrie. Nu zic ba.
– Ce are asta cu…?
– Poate c-aş putea… Nu ştiu.
– Nu te ascunde după cuvinte, cum faci totdeauna.
– De ce-aş scrie… scrisul meu va dăinui? A rămas ceva nespus, Therese? Mai există ceva de scris în ultimii ani ai veacului al nouăsprezecelea?
– Ai dreptate. Tocmai de aceea…
– Să renunţăm? se uită mirat la ea bărbatul.
– Dimpotrivă. Să trăim, rosti ea, cu convingere.
– Asta vreau şi eu! îndrăzni el, încurajat de credinţa că ar fi putut-o aduce pe făgaşul logicii sale. Fără ameninţarea morţii!
– Prostii!
– Nu, Therese, există ceva, există ceva care, prin mine, se împlineşte, ca şi cum ar fi împrumutat viaţa mea… Acest ceva devine veşnic prin mine, iar eu mă preschimb în veşnicie prin acel ceva…
– Nu înţeleg… Ce tot spui?
– Adevărul… acel ceva care îmi dă viaţă… căruia îi dau viaţă… e adevărul însuşi… în deplina lui simplitate… seninătate… în tot ceea ce are mai omenesc şi mai etern… Rostul meu este nespus de însemnat şi… pe de altă parte… absolut fără însemnătate…
– Te rog… te rog… explică-mi şi mie…
– Proverbele, Therese, triumfă bărbatul, înfierbântat. Cât timp va respira un om pe globul acesta, o dată cu aerul tras în plămâni şi reînapoiat văzduhului, adevărul nu poate fi ignorat, nu poate fi strivit, nu poate fi înjumătăţit… Adevărul este cuprins pe de-a-ntregul în proverbe… Chair tu, care… chiar tu le foloseşti, cum mănânci crumpe, fără să-ţi dai seama…
– Eu care, ce?! Eu care-ţi otrăvesc viaţa?!
– Proverbele sunt oglinda omenirii… ocoli el răspunsul. proverbele culese de mine reprezintă nemurirea mea!
– Iar te legi de mine? nu renunţă ea. Nu poţi trăi fără să mă-nţepi? Meşteşugeşti cuvintele să arăţi că eu…
Josef Carl Hintz se înflăcărase. Nu mai admitea să coboare de pe înălţimea unde se situase:
– Am slujit la curtea lor şi în curtea lor rodeşte Veşnicia… Vorbeai despre palate, nu?
– Cai verzi pe pereţi!
– Ce să fac cu palatele oamenilor, când pământul întreg este casa mea? nu l-am măsurat pe după brâul Ecuatorului, în caleaşcă de aur, dar mintea mea-l străbate cruciş şi curmeziş, neistovit; prin proverbele ţăranilor cunosc lumea mai abitir decât dacă mi-ar fi moşie! Cine poate fi mai învăţat, ori mai bogat ca mine, Therese?
Soţia lui, pe măsură ce-l asculta, se implica tot mai puţin în discuţie. Izbutise să-l judece la rece: abia acum îl vedea cum era:
– Cât îţi amărăsc eu traiul, Josef Carl! Nu te las să trăieşti cu visele tale…
El nu-şi dădu seama de schimbarea operată în ea; o credea încă alături de el, urcând pe urmele lui, tot mai sus:
– Cine spune că mi-l amărăşti, iubita mea? Nu vreau să ne certăm iarăşi. Eşti o soţie cum alta n-aş fi putut găsi niciodată…
– Da… da… da…, şopti ea absent.
– Ţine mine ce-ţi spun: pe rând vor coborî în pământ om după om, se avântă soţul, tot mai inconştient de prăpastia ce se lărgea între cuvintele sale şi preţul pus de nevasta lui pe ele. Toţi vor fi îngropaţi, împăratul şi acela care-i curăţă privata, însă oamenii noi, puii de oameni şi puii puilor de oameni vor deprinde azbuchea şi mersul lumii din nepricopsita mea de muncă, de care râzi tu… Vezi cât de puţin am avut de făcut scriind cele auzite pe la răscruci şi cât de multe am izbutit?…
Doamna Therese Hintz rămase cu gândul plecat în direcţia indicată de bărbatul său. Nu putea nega: redevenise frumos, ca în tinereţe. Pentru astfel de elanuri îl îndrăgise, cu ele o cucerise. Dar elanul şi vorba aleasă, sufletul fără faptă, nici temei, nu sunt de ajuns, cugeta. Palidă, rosti gol şi trist:
– Ai izbutit.
Adăugă mai mult pentru sine:
– Decât o mie de vrăbioi pe gard, mai bine una pe frigare…
Se ridică înţepenită:
– Ţi s-or fi topit cămăşile albe de atâta fiert…
Se apropie de cazan şi înfipse făcăleţul în apa clocotită, cu ciudă.
Josef Carl culese o carte dintre cele răspândite de Therese pe jos:
– Bucătăreasa naţională! Una mie opt sute şaptezeci şi patru… Aveam 46 ani… prima mea carte…
– Vezi că am dreptate? îi zvârli ea, fără să ridice ochii spre el. Abia la 46 ani te-ai hotărât să câştigi o para în plus…
– Mi-era frică: banu-i ochiul dracului. Întâia carte de bucate tipărită în limba română-n Austro-Ungaria…
– În Transilvania, da; dar nu în româneşte.
Josef Carl nu fu deloc măgulit de remarca ei. Cinstea îl grăbi, totuşi, să completeze:
– Au apărut, mai înainte, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte treburi gospodăreşti de Costache Negruzzi, publicată la Iaşi, în 1846, şi Carte de bucate, 190 reţete de Maria Maurer, editată în 1849 la Bucureşti. Therese, n-ai vrut niciodată să-mi faci o mâncare după reţetarul meu… surâse el, puţin stânjenit.
– Asta mi-ar mai lipsi! Un neîndemânatic ca tine! Hai-hai! Nu mă duce cu vorba! despre ce discutam?
– Că Josef Carl Hintz, bărbăţelul tău aici îngenunchiat, înaintea acestui monument casnic – adoptă el postura menţionată, în faţa cazanului – n-a pus în cărţile sale nici un cuvinţel din capul său…
– Chiar aşa! Dar aia? Dar aia ce-i?
– Întâmplările lui Păcală. O istorioară în 25 capuri, i-o înfăţişă el deschisă, să-i amintească pagina de titlu.
– Vezi! Treisprezece dintre ele le-ai tălmăcit din Arthur Schott…
– … iar douăsprezece le-am adunat de pe la plugarii din împrejurimi…
– Lucru de mândrie?! Cu de-alde astea afirmi că ne-am îmbogăţit! Ce să-ţi spun! Se ţine norocul scai de tine, ca pulberea după câini!
– Cam aşa. Când eram de-o şchioapă, m-a băgat mumă-mea-ntr-o ladă şi m-a uitat acolo de mi-au mâncat moliile norocul… Ai dreptate să te mânii… Pentru tine n-a fost în toată ziua sărbătoare…
– Nu prea…
Iarăşi îi trecuse supărarea. Fiecare carte a lui însemnase… Îşi şterse neglijent mâinile umflate de şorţul alb cam ud şi de fusta neagră; chipul i se însenină; făcu doi paşi către el; îşi înnodă degetele la spate, se aplecă şi îl sărută pe frunte:
– Numai când publicai tu câte o carte!
Coborî puţin privirile şi-i vorbi astfel, rostind uşor:
– Nu te-am întrebat niciodată… vezi aia de colo…
– Cântece de irozi la naştere…
– Aşa – aşa… împreunate cu câteva cânturi naţionale… Ce vrea să zică asta? Nu ştiu ca tu să fi publicat altceva de-al naţiei noastre germane în afară de traducerea aceea, Păţaniile mult încercatei Griselda… De ce ai adăugat: “câteva cânturi naţionale”?
Domnul Hintz tuşi, să câştige puţin timp:
– Naţionale, adică: Deşteaptă-te Române… Marşul lui Iancu… Hora Unirii… nişte poezii de Dimitrie Bolintineanu… de Alecsandri… de Sion…
– Şi de ce sunt ele “naţionale” pentru tine? Dacă nu semnezi nici o carte: Josef Carl Hintz, ci I.C. Hinţescu, îţi închipui că ai devenit cu asta român? Tot ginerele flenduros al lui Baskovics, tatăl meu, eşti, şi tot fiul senatorului Johann Hintz, şi tot părintele a cinci mlădiţe de sas şi a unei puicuţe, soră bună cu ei, rămâi domnule Josef Carl Hintz – Hinţescu… De ce ţii cu tot dinadinsul să fii luat drept român? Te amesteci numai cu ei… trudeşti doar pentru cultura lor… De ce?…
Bărbatul aştepta de mulţi ani aceste întrebări. Îşi pregătise noian de răspunsuri; treptat renunţase la toate. În numeroase rânduri dialogase cu soaţa sa, în taina inimii, o lămurise, o entuziasmase, o convinsese să îi dea dreptate. Dar prilejul de a argumenta cu glas tare încă nu se ivise. Şi nu era el omul care să provoace disputa, asta nu! Acum, însă, Therese îl trăgea în arenă. Vrea să fie învinsă? o voi zdrobi, îşi spuse cel întrebat, ridicând bărbia cu încăpăţânare.
Se înălţă în picioare şi vorbi:
– De ce ? dar pentru cine altcineva? Pentru nobilii austrieci, stăpânii noştri? Ce sunt saşii pentru ei? Braţe! Meseriaşi! Ce suntem noi, Therese? Am fugit din Saxonia, povestesc unii de pe lângă Luxemburg, zic alţii, de foame… De cine suntem noi mai aproape? De aceia care ne storc vlaga, ori de cei care cad pe brazdă ca şi noi? Tu nu vezi… nu vezi… ce comportare au austriecii… domnul ministru al Cultelor şi Învăţământului… camarila curţii împărăteşti… nu vezi cum mă urăsc că vreau şi eu să las ceva în urma mea…!! ce-şi spun ei? ‘Un analfabet vrea să ne înveţe pe noi ce înseamnă cultura, PE NOI!…’ Şi se umflă-n pene până or plesni, să nu li se mai aleagă urma!
Aluzia lui îi tăie picioarele Theresei; se sprijini de speteaza scaunului:
– Bietul meu Josef Carl… Câte nădejdi ţi-ai pus în scrisoarea trimeasă prinţului moştenitor Exherzog Rudolf…
– Voiam să fericesc prea luminatele minţi ale domnilor conţi cu lucrarea mea… să mi se achiziţioneze nu unul, ci mai multe exemplare din Proverbele românilor, pentru Biblioteca Majestăţii Sale Apostolice… Aşa-mi trebuie! O lecţie meritată!
– Să-ţi răspundă că e lipsită de interes… N-au înţeles nimic din ea!
– Mda… Aşa este; n-au înţeles… Ba nu! N-au vrut să înţeleagă mişeii! Mint. Au înţeles prea bine! Şi-au dat seama că eu, înfăţişând omenirii pe valahi cu acest corpus de proverbe în braţe, dovedesc pretutindeni că poporul lor, poporul lor cel ridicat de Avram Iancu, e aducător de mare ruşine asupra Imperiului. Este de neconceput să ţii astfel de oameni în jug, străini în propria lor ţară, slugi printre slugi, sub cizmă ungurească şi sub sceptru austriac! Te întrebi de ce-mi sunt dragi românii? Asta întrebai tu, Therese?
– Da, Josef Carl…
– În acest caz, află că nu este vorba despre ei, ci că soţul tău, aşa neajutorat cum este, nu va înclina niciodată fruntea în faţa tiraniei şi că nici un sacrificiu nu i se pare prea mare, când e vorba să fie apărată libertatea…
Că vorbea serios, Therese era absolut sigură; dar că era ridicol cât de puţin se cunoştea pe sine însuşi este lucru şi mai cert.
– Dar… tu… vorbeşti ca unul dintre cei de la 1848… Ce poţi tu?!… Nu, că e chiar de râs… Ai fi în stare să ţii o spadă în mâini, o lance, o flintă?!…
– Unii luptă cu securea, alţii cu mintea, draga mea…
– Va să zică, tu eşti dintre aceia care luptă cu mintea…
– Da.
Seriozitatea şi graba cu care confirmase o înduioşară pe doamna Hintz şi înduioşarea mijlocind, izbuti să uite că, iarăşi, o făcea martora unor visuri fără legătură cu realitatea. Dimpotrivă, i se părea, pe măsură ce vorbea mai departe, a întrezări că avea neîndoios dreptate:
– Lupt să trezesc minţile altora, să le dau încredere în ei înşişi, să le amintesc că sunt oameni, nu vite de plug!…
– De aceea curtea imperială ţi-a socotit cartea de proverbe periculoasă…
– Întocmai. Ce şi-au şoptit între dumnealor? Astăzi ridică nasul românii, mâine saşii; ajung să se-nţeleagă între ei: doar sunt o apă şi-un pământ; îşi dau mâna… Mâine, împreună, vor clătina imperiul, cum au făcut-o nepoţii lui Horea şi Iancu… Nu vom îngădui! Nu! Nu! Şi iar nu! Să îngropăm opera lui Josef Carl Hintz sub indiferenţă, în întuneric şi tăcere. Să ne facem că nu există! Orice luminător de cugete este un pericol public! El este un duşman de temut! Ştii, Therese, de ce spun astfel?
– Nu.
– Deoarece nu poţi asupri milioane de oameni decât orbindu-i, imbecilizându-i, cum fac austro-ungarii, preschimbându-i în nişte animale înfometate, speriate şi lipsite de orice ideal, de toată demnitatea şi de caracter. Therese, cartea mea reaminteşte românilor că ei, “cei proşti”, ştiu să vadă nedreptatea şi să o biciuiască în hohote de râs; că ei, cei împiedicaţi, sunt isteţi ca unda pârâului de munte ce ocoleşte orice piedică, o sapă în acelaşi timp şi nu întârzie unde o cheamă menirea; că ei, cei înjosiţi, sunt înţelepţi ca glia şi ca norii cei plini de rodire; că sunt sfinţiţi de cugetare, de vitejie, de neclintire în faţa loviturilor; că fierbe în ei setea de îmbunătăţire omenească, precum în cele mai nobile popoare ale lumii; că demnitatea lor a învins, supus şi asimilat de hoardele barbare, fie slave, fie germanice, hunice sau tătăreşti; că ei i-au obligat pe turci la împăcare, căci oamenii de caracter nu vor pieri niciodată, iar marea strădanie a duşmanilor unui popor este de a-l face să-şi piardă caracterul, cinstea, lealitatea, mândria de sine! odată acestea pierdute, nu mai rămâne decât hăul deznaţionalizării! Or, asta se încearcă a se face atât cu românii, cât şi cu saşii din Transilvania, din această bucăţică de friptură pornită pe calea pântecelui ce hrăneşte imensul nostru imperiu.
Doamna Hintz era de-a dreptul uluită de sporul oratoric al bărbatului, ca şi de ideile sale pe puţin ciudate. Ar fi vrut să-i dea răgazul să dezvolte toate câte îi apăsau inima: era un prilej rar să înţeleagă ce “slăbiciuni” – cum găsea ea concepţiile lui – îl împiedicau să ajungă şi dumnealui în rândul oamenilor. Însă propriul său temperament o împinse să-l întrerupă:
– Cu saşii? Ai spus “cu saşii”?!
– Da! Saşii maghiarizaţi! Uită-te în jurul tău; ei sunt cei mai fideli adepţi ai deznaţionalizării şi cei mai aprigi duşmani ai saşilor!
– Doamne, bine le mai potriveşti… Dacă ai sta puţin de vorbă cu câţi negustori ne îngăduie să mâncăm pe datorie, mai mult ca sigur că i-ai convinge să ne hrănească pe gratis tot restul vieţii… Fie cum spui tu: nobilii austrieci şi unguri sunt răi. Dar românii cum sunt? Ei cum au primit Proverbele românilor, Josef Carl?
– Minunat! Ce, nu mai ţii minte? “Demnă de a fi citită şi de a se afla în biblioteca fiecărui cărturar român”, 26 decembrie 1876, nr. 16 al ziarului “Albina”. Iar G.V. Rusu, vicepreşedintele ASTREI, mi-a mulţumit pentru exemplarul adresat bibliotecii asociaţiei, lăudându-mi “frumoasele merite pe care autorul şi le-a promovat pe terenul literaturii române”, cum zicea…
Therese nu mai răbda să tacă. Soţul ei prefera s-o mintă în faţă, decât să se recunoască învins!
– Nu ştiu de la cine am auzit… poate tot de la tine, că de la cine să aflu ceva despre tine, dacă nu de la tine…? Dar ce oi fi auzit?
– Aşa faci totdeauna. Te pierzi când este să-ţi aminteşti şi tu ceva de laudă despre mine…
– Nu ştiu de unde am auzit că “Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român” pregăteşte o enciclopedie română, iar la litera H au uitat să comande o rubrică pentru numele tău, pentru Hinţescu…
– ce să caut eu într-o enciclopedie? Sunt un simplu iubitor de folclor… N-am creat nimic original…
– Adevărat. Ce să cauţi tu acolo? Însă nu mi-ai vorbit despre toate părerile privitoare la culegere, ori da?
– Mda… au mai fost şi alte opinii…
– Tot minunate?
– În “Convorbiri literare”… Un anonim!
– A scris şi… cum îl cheamă… apreciat de tine… Parcă ziceai că-l cheamă…
Josef Carl Hintz ştia prea bine că era vorba despre G. Dem. Teodorescu, marele culegător din Bucureşti, dar nu intenţiona să o ajute, să-i dea Theresei apă la moară să redeschidă rănile lui. Aşa că adopta mimica celui care încearcă să-şi reamintească şi nu izbuteşte. Ea nu renunţă la ceea ce avea de spus, pentru atâta lucru:
– Ţi-au reproşat că unele dintre proverbele publicate de tine nu erau nici româneşti, nici populare; lasă că am citit şi eu; şi nu o dată! Că nici măcar nu-s proverbe toate câte le-ai pus în volum; că le-ai clasificat după cum te-a tăiat capul; că ai rimat proverbele în chip forţat; că nu cunoşti bine limba română; că n-ai publicat şi un glosar al culegerii; nici nu ai arătat din ce autori ai preluat textele… Vezi, dacă mai stai cu mine de vorbă, nu numai cu iobagii, îmi amintesc şi eu de unele, de altele… nu sunt chiar atât de proastă cum mă vezi tu…
– Şi eu am atâta nevoie să schimb o vorbă cu tine… Dar te găseşti totdeauna pe picior de război… Mereu socoteşti că vreau să te jignesc… Crezi că mie mi-e uşor să tac tot timpul… A ajuns să-mi fie frică să-ţi spun până şi bună-dimineaţa…
Ea nu se lăsă dezarmată de strădania lui de a o îmbuna; era o modalitate aluzivă de a cere cruţare, dar ea se prefăcea că nu înţelege. Îi spuse mieros:
– Mă durea sufletul să văd ce lucruri rele afirmau despre tine criticii tăi… Ce le-ai răspuns, Josef Carl?
– Ce vrei, în definitiv, de la mine, Therese? De ce mă fierbi în oală seacă?…
– Ce le-ai răspuns, Josef Carl? Unele reproşuri sunt grave. Îmi mai aduc şi eu aminte câte ceva de când mă mai preocupă să citesc… Eu aş fi murit de ruşine să se scrie aşa ceva despre mine… Ţie parcă nici nu ţi-a păsat… Adevărul o să şi-l spun eu! Ai tăcut, Josef Carl, ai tăcut! Ai tăcut, revoluţionarule! Paşoptistule! Nemuritorule! Ai tăcut!
– Da, am tăcut, se închise în sine soţul ei, îndurerat.
– Bărbatul cu care se cuvine să mă mândresc a tăcut! N-ai răspuns nimic acelor acuzaţii… De ce nu ai perorat cum faci aici în casă?! De ce nu le-ai arătat ce deştept eşti tu, Josef Carl – Gură-de-Aur?! De ce? Nu tăcea şi acum! Vreau să-mi răspunzi. Vreau să aflu şi eu! Vorbeşte!
Copleşit, domnul Hintz îşi ascundea faţa în palme şi tăcea. Soţia nu-şi întrerupse vijelioasa izbucnire:
– Va să zică nu poţi da nici o explicaţie! Aşadar au dreptate… Cei care te-au insultat aveau adevărul de partea lor! Te mândreşti cu o carte care de fapt…
El rosti încet, fără să-şi dezvăluiască obrazul:
– Aveau şi n-aveau dreptate… Nu este cum crezi tu… În literatură, în folcloristică… lucrurile nu sunt atât de simple…
Nevasta lui fu neaşteptat de tăioasă:
– Albă sau neagră! Aşa să-mi răspunzi!
Bărbatul îşi înălţă capul. Privirile lui fugiră din dreptul privilor ei. Se uită într-o parte, se aşeză mai bine pe scaun şi îngăimă:
– Nu e cum cred ei…
Îşi aruncă o câtime de clipită căutătura iarăşi către ea:
– … nu e cum cred eu…
În sfârşit îşi putu opri fuga pupilelor:
– Adevărul… e… undeva… Toţi îl căutăm… toţi ne-nchipuim că l-am găsit… toţi ne scoatem ochii unii altora… Când socotim că am învins şi ne năpustim asupra adevărului, să-l înălţăm în văzul tuturora… ia-l de unde nu-i!… N-a rămas nimic între degete, s-a scurs ca aerul… rămâi mânjit cu o urmă din ceea ce cu o secundă înainte ţi-a fost certitudine pe care puteai jura… Cine ştie dacă detractorii mei au avut dreptate sau eu…
– Chiar şi aşa, dacă aveai şanse să vădeşti că dreptatea era de partea ta, de ce ţi-ai pus lacăt la gură?! De ce te-ai lăsat bălăcărit?!?
Tonul fu nerăbdător:
– Pentru că nu cine are dreptate contează…
– Dacă nu contează cine are dreptate, atunci ce mai poate avea importanţă pe pământ?!
– În orice caz… nu rufele murdare!
– Poftim?
– Uită-te la odaia asta a noastră.
Izbutise să-l scoată din sărite. Porni grăbit să o măsoare, cu braţele ridicate, balansând rufele pe care le lovea în trecere.
– Cămăşi… izmene… iar cămăşi… rufele murdare ale familiei Hintz! Pe podele: muncă, muncă… nopţile mele nedormite… culegeri de proverbe… de basme… rubrici de dicţionar… înţelepciune călcată în picioare… dacă ar intra un străin acum în odaie, ce ar vedea? Rufăria murdară! Şi ar zdrobi sufletul meu sub tălpi… Vrei să se-ntâmple la fel şi cu cartea mea?
– Uite ce poveşti de adormit copiii-mi băsmuieşte el când îl întreb ce e mai însemnat pe pământ! Dreptatea ta sau a lor?
– Nici una, nici alta! În cazul despre care vorbeşti, singurul lucru de însemnătate este această carte! Faptul că proverbele nu mai sunt nişte păsări călătoare zburând din gură-n gură, din om în om!… Faptul că le-am adunat pe toate la un loc! Că am, că n-am glosar; că am indicat sau nu sursele; că s-a tipărit câte un cuvânt greşit; că am strecurat printre ele câte un proverb străin, aflat tot de la vreun român; că eu am avut norocul să aud proverbe rimate, ca şi Anton Pann, iar criticii mei – nu, ce greutate să aibă?… Această comoară populară a fost publicată. Există. E o izbândă pe care foarte puţini o pot înţelege! Se vor naşte alţii. Ei or să fie vrednicii, mai învăţaţii, riguroşii, mai norocoşii… Vor arăta cititorilor cum s-ar fi cuvenit să lucrez eu… Întâietatea, însă nu mi-o poate răpi nimeni. Eu am avut curajul, osârdia, răbdarea, entuziasmul, dragostea, de care nici un altul înaintea mea nu a dat dovadă pe pământul Transilvaniei! Crezi, Therese, că puteam scrie în ziar despre aceste lucruri? Dacă nimeni nu ştie cât este de greu un început; dacă nimeni nu înţelege cât de singur eşti când o porneşti cu îndârjire, printre prăpăstiile necunoaşterii, să deschizi o cale nouă pentru ştiinţa omenească; dacă toţi cei care nu sunt în stare să mute o idee de ici-colo sunt gata să injurieze şi să nege eforturile aceluia care o porneşte prin hârtoape şi beznă spre lumină, ce pot face eu?! Să le spun că greşesc? Nu greşesc pentru că au perspectiva tihnită a fotoliului de la gura sobei de unde te judecă pe tine, cel sfâşiat, cel răpănos, cel însângerat… te judecă după cum arăţi acum, când eşti la capătul puterilor, şi uită să vadă că tu aduci în pumn, de pe creste, floarea de colţ…! Cine are dreptate? Dreptate are omul care, ştiind că greşeşte de mii de ori, merge tot înainte… tot înainte… ignorat, ridiculizat… şi…
Glasul interiorizat al doamnei Hintz reluă cuvintele sale:
– … mergi înainte… ignorat… ridiculizat… şi… încăpăţânat…
Măsură încăperea în tăcere, boţindu-şi şorţul umed. În sfârşit, oftă apăsat:
– Mda… La urma urmelor, aşa te cunosc de mult… Gândeam că te-ai schimbat, Josef Carl… că ţi-au băgat pumnul în gură… că au făcut din tine un laş… Eşti aşa cum te vreau, deşi nu înţeleg eu multe din cele ce încerci să-mi explici… N-am de gând să spun că n-am priceput chiar nimic-nimic… Nu… însă să ştii, Josef Carl, nu-i uşor nici pentru mine…
Soţul ei era prea apăsat de propria neputinţă de a explica detractorilor săi motivările lui pesonale pentru a băga de seamă că Therese îi era din nou aproape, că din oponent devenise camarad:
– Lumea mă opreşte-n drum… măcelarul… băcanul… cizmarul… profesorii copiilor noştri… mă opresc, îmi zâmbesc şiret – ah, zâmbetele astea perfide!… sau ezită, lasă de înţeles că au aflat ei destule… vorbesc în doi peri…
Doamna Hintz izbutise să-l smulgă din sine însuşi prin glasul ei în care tremura o suferinţă abia lăsată să fie zărită:
– Înţeleg, înţeleg… ştiu bine, draga mea… O să mă zbat, o să fac tot ce-mi stă în putinţă… Ai fost martoră ce succes a avut catalogul poveştilor adunate de mine, când l-am publicat în revista “Transilvania”… Curând, nu mai este mult, voi izbuti să scot la lumină cele patru volume şi atunci ne vom plăti toate datoriile…
– Nu, nu e asta… Altceva vor să spună… ezită ea.
– Nu datoriile? Atunci ce vor?
– Altceva… O să te supăr…
– Tu?! N-ai izbutit o viaţă-ntreagă, surâse el cu duioşie. Ce mai pot pofti oamenii aceştia? Ce am comun cu dânşii?
– Asta este, vezi! Au simţit. Prietenia ta cu profesorul Glodaru şi Piltia, românii aceia…
– Bărbaţi unul şi unul! Nişte cărturari…
– Vecinii noştri nu pricep ce vrea să-nsemne un cărturar… Ştiu una şi bună: că este vorba despre doi profesori români…
– Şi cu cine-şi închipuiesc că pot eu colabora la dicţionarul germano-român? Cu vreo calfă de croitor sau de argintar sas? Ce curios… Cât îmi sunt toţi aceşti oameni de dragi… Cât de îndemânateci şi de metodici sunt… Dacă am vreo calitate, ea nu poate să nu fie şi a lor… Iar eu le stau ca spinul în ochi… De ce nu înţeleg că nu mă deosebesc de dumnealor?! că şi eu sunt tot ca şi ei, un truditor destoinic şi care nu şi-ar lăsa pentru nimica-n lume treaba nefăcută… Un meşteşugar şi eu, Therese: dicţionarul este opera vieţii mele! De şaptesprezece ani lucrez la acest dicţionar… şase mii trei sute patruzeci şi cinci de zile!
– Şi de nopţi, Josef Carl; îl completă ea cu milă.
– Tu ai spus-o! Şase mii trei sute patruzeci şi cinci de zile şi nopţi…
– Ei se întreabă la ce bun, rosti Therese anevoie. Cui foloseşte, cum de te-ai hotărât să-i ajuţi pe români să înveţe nemţeşte…
– Ba, dimpotrivă! Am hotărât să-i ajut pe germani să înveţe româneşte!… Therese, limba aceasta e în plină mişcare, nu a ajuns la împietrire, aşa cum se petrece cu altele mult mai cultivate. Orice însetat de viaţă autentică, de căutare, de adevăr viu şi nu mineralizat, se cuvine să se îndrepte spre orientul Europei. Ce e rău să deschizi o cale nouă în ştiinţă?
– Vot să ştie…
– Cine?
– Toţi vecinii noştri, cunoscuţii noştri…
– Ce? începu bărbatul să se simtă exasperat.
– Dacă eşti sas…
– Dacă sunt sas? Dacă sunt sas! Vor să ştie dacă…!
Izbucni în râs. Apoi se opri şi rosti apăsat:
– Asta vor ei să ştie? Ei, bine, să le spui Therese, că Josef Carl Hintz nu este sas, categoric nu!
– Vor să ştie… dacă…
– Dacă?
– … dacă eşti… român…
– Domnii negustori şi domnii meşteri mari vor să ştie dacă sunt român… Asta vor să ştie? Ei bine, să le spui, Therese, că Josef Carl Hintz nu este român, categoric nu! Să le-o spui la toţi, şi măcelarului, şi geamgiului, şi fierarului, să strigi în faţa fiecărei prăvălii! se înfurie, în sfârşit, şi librarul, oricât de caraghios i-ar fi stat. Ba nu… O să strig eu, din toate turnurile cetăţii noastre, de pe zidurile întărite, din vârfurile brazilor şi de pe piscul Tâmpei: Aflaţi, voi gospodari şi făurari, cârpitori şi ziditori, aflaţi…
Ridicolul său nu mai era spectacolul vrednic de compătimire cum se obişnuise soţia lui să-l judece. Dimpotrivă, oricât îşi dădea ea seama că devenea cumplit de ridicolă, simţi cum urca în dumneaei un val de generozitate, de îndrăzneală, de bărbăţie, da, de bărbăţie, simţea că sosise şi ziua aceea minunată când se contopea cu bărbatul ei. Aşa că strigă la rândul ei, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios:
– … aflaţi că soţul meu, al Theresei Hintz…
El o însoţi în rostire:
– … Josef Carl Hintz-Hinţescu nu este sas şi nu este român…
Doamna Hintz, căreia îi trecuse toată supărarea, îşi luă un aer şi mirat prosteşte şi cu la fel de stupidă aroganţă:
– Dar ce este el, domnule?
Soţul ei îi făcu o reverenţă, apoi:
– Este cetăţean al tărâmului luminii, doamnă. Un român isteţ şi adânc între toţi a scris cândva că limba sa este unica de pe pământ care-şi derivă termenul desemnând lumea din cuvântul latin ce desemnează lumina: lumen. Josef Carl Hintz-Hinţescu este fratele bunei înţelegeri între neamuri şi oameni… Este fiul Europei… al Culturii… al Ştiinţei… Josef Carl Hintz, sas şi român, e logodnicul înţelepciunii populare…
Theresei îi plăcu ideea că se mai găsise cineva să se îndrăgostească de dragul ei cu capul în nori, ba chiar să se logodească pripit cu el. Aşa că repetă încântată:
– Logodnicul… înţelepciunii… populare…
– Aşa să strigăm tuturor acelora care nu vor să cântărească decât deosebirea dintre oameni, micimile lor, slăbiciunile şi care nu ştiu citi armonia sufletului omenesc, trăinicia Creaţiei, Creaţia, da, singura realitate ce îi apropie pe toţi semenii noştri din lume şi-i uneşte într-o singură fiinţă, imensă şi de nedespărţit: OMUL, OMUL ÎNDRĂGOSTIT DE ADEVĂR, DE BINE, DE FRUMOS!!
Dându-şi drumul, pe faţă, entuziasmului său zăvorât de o viaţă în taina sufletului, Josef Carl se simţea un om nou. O iubea pe soţia sa într-un fel cum n-o mai făcuse până atunci. Se simţea şi el una cu ea. Se învârti pe loc şi cu cel mai firesc ton cu putinţă îi spuse, râzând:
– Şi uite, mi-a venit un chef nebun să calc rufele, Therese… Iar tu ai face bine să te ocupi de cazan… Ce stai şi te uiţi la mine? se prefăcu el încruntat. Hai, Therese! La treabă!