– T. Paunescu Ulmu

Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar!

Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de limba română, T. Păunescu-Ulmu: “Pincică”! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio… Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S.

Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un “Cântec de leagăn”, partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din “Amintiri din copilărie”! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te pună la dospit, hrană pentru zile negre şi blestemate cu nămeţi şi viscole amarnice! Era o poemă ce se scria sub privirile noastre uluite, fărmecate, strămutate în Calea Lactee a limbii române, priviri definitiv cucerite de harul “domnişoarei” – aş fi spus de peste şaptezeci de ani -, care nu-şi părăsea nici iernile, nici primăvara, vesta anticrivăţ de lână ţigaie, lucrată neîndoielnic de degetele-i harnice ca subţirimile picioarelor de paing, împletită nu numai datorită modestiei lefurilor sub comunişti, ci şi pentru că îi plăcea să se încovoaie deasupra andrelelor, pentru a lăsa ceva util şi gospodăresc în urmă-i.

Regret că, deşi-i făgăduisem să-mi reînnoiesc vizita, după ce i-am citit “cântecul”, nu am putut s-o mint insistând asupra talentului ei şi ştiinţei versului ce m-ar fi cucerit din partitură. Drept care, am dat bir cu fugiţii, ceea ce astăzi încă, atingând eu vârsta dumisale de atunci, mă face să-mi crape obrazul de ruşine, pentru că am judecat-o atât de filfizonic încât nu am izbutit să găsesc nimic frumos în versurile-i vetuste şi naive.

Totuşi, această nefrumoasă fără trup a plaiurilor moldoveneşti a fost singura mea profesoară sub influenţa căreia am simţit nevoia să învăţ pe de rost o poemă lungă de Mihai Eminescu, fără nici un îndemn sau aluzie a catedrei. La sperierea unuia dintre amicii mei, de vitejia dovedită de mine, acela a mijlocit între subsemnatul, eroul clipei, şi “domnişoară”, pentru a face auzită de toţi cei vreo cincizeci de colegi melodia lirei ipoteştene în interpretarea mea bucureşteană. Iar el se înghesuise în banca întâi, peste cei doi locatari legali, în dreptul meu care eram ieşit dintre rânduri în faţa şcolarilor, cu volumul adus de mine de acasă, deschis la pagina cu pricina, să mă urmărească ochii săi topiţi, ca ai celui mai blând şi iubitor viţel, pentru a-mi sufla în caz de nevoie. Îşi luase atât de în serios misiunea, încât de ‘suflările’ sale supraamicale mai-mai să-mi uit cele ce le ştiam rezonabil de bine pe deasupra până-n acea clipă de groază.

Va să zică, am avut-o profesoară şi pe dumneaei. Şi stilul comportamentului său, coculeţul părului rar şi cenuşiu, cu fir subţiat peste poate, culcat în răspăr de-a lungul ţestei lunguieţe şi mici pe măsura unei nuci, moralitatea ei prezentă la fiece oră de curs, pe care şi-o preciza când ne cerea să o numim “domnişoară”, acel ‘ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vânt’ de care nu se putea dezbăra şi, mai ales – pentru noi muntenii -, graiul ei cu clipocitul furat de pe malurile Ozanei, nici una dintre acestea, nici singură, nici toate la un loc, nu a fost în stare să smulgă din închipuirea noastră şugubeaţă vreo poreclă ce s-o batjocorească.

Am mai avut un dascăl, atât de insipid încât aproape că nu-i pot reproduce trăsăturile măcar. Despre intonaţia, ideile lui, retorica la care recurgea, ce să mai vorbim… Apă de ploaie! Era o ştersătură, o boare împinsă de un evantai, o nelinişte de câteva zeci de minute a orarului şcolar, un prea-puţin. Ei, bine, curios lucru! Nici acest domn cvasiinexistent n-a meritat atenţia unei porecle! A rămas neluat în seamă chiar şi de neastâmpărul limbilor noastre dezlănţuite spre a caricaturiza.

Dar domnul T. Păunescu-Ulmu foarte curând şi-a aflat biciuirea… Taman el care era tobă de carte, care visa poeţii lumii cu operele şi vieţile lor una peste alta, tocmai el care li se simţea egalul întru talent şi care-şi măcina nervii pentru că fusese blestemat să trăiască în ‘raiul’ comunist, fără nici o perspectivă de a mai publica vreodată un stih… Că veni vorba de asta, îmi dădeam prea bine seama cât se măcina, pentru că, de cum se aşeza îndărătul catedrei, desfăcea tabacherea şi extrăgea, cu vârfurile a două degete extralungi şi mai mult ca fine, menite să interpreteze vreun vals suav de Chopin, o bomboană de mentă. “Aha! Nu mai are bani de ţigări şi s-a reprofilat!…” constatam răutăcios.

Te îndemna la câinoşie, pentru că, spre deosebire de confraţii săi îmbrăcaţi şters, întunecos, în ştofe ce trăgeau la murdărire şi vechi de când lumea, cu cămăşi nu prea curate şi şifonate cât încăpea, cu gulerele şi umerii hainelor ninşi cu mătreaţă, precum fostul profesor pletos de psihologie şi filosofie, materii dăunătoare omului nou, deci excluse din noua programă analitică, care ajunsese să predea Constituţia R.P.R., el, Păunescu-Ulmu, mai avea de unde scoate la soare costume luminoase, gris perle, beige sau greige, cămăşi impecabile, jiletci nobile, pantofi îndelung lustruiţi, de-ţi luau ochii cu strălucirea lor coborâtă din rai pe bombee. Nu faptul că avusese grijă, când se mai putea, să-şi încropească o garderobă de intelectual atârna în trezirea muşcăturii noastre, ci faptul că era atât de inocent încât nu-şi dădea seama că trecuseră vremurile preţuirii vestmintelor bune şi veniseră acelea ale doliilor naţionale, când şapca şi salopeta obligatorii, dacă voiai să fii acceptat în noua societate, dictau moda. Îi pricepeam neaclimatizarea la timpurile noi, incapacitatea de a cântări cu cât acele timpuri se rostogoliseră în genunea barbariei, lăsându-l pe el pe crestele inundate de raze ale trecutului, rătăcit dintre cei vii, şi o deplângeam în taină.

Profesorul T. Păunescu-Ulmu avea multe alte metehne, în afară de aceea de a fi renunţat la tovărăşeasca ţigară dotată cu fum aruncat sfidător în obrazul conlocutorului reprezentând pala burtăverzime. Înainte de a deschide catalogul pentru ‘a face prezenţa’, îşi scotea, va să zică, tabacherea. Apoi, cu acelaşi gest ‘făcut’, ducea mâna dreaptă la faţă, şi-şi adâncea falangele degetului arătător şi a celui mare, de la mâna dreaptă, în zona glandelor lacrimale, având grijă să coboare pleoapele, pentru a nu se răni. Cu buricele lor apăsa cele două glande. Trăgea mâna în jos. Apoi, împreuna falangele una contra celeilalte. Avea loc o mică mişcare de compresie a urdorilor eventual culese, supravegheată de privirile severe aruncate asupra locului unde se desfăşura acţiunea. Când totul era gata, îşi petrecea mâna pe fruntea înaltă, continuându-şi gestul peste şuviţele ce hodineau ascultătoare şi linse pe creştetul argintat de ele.

Abia după desfăşurarea acestor ticuri se arăta interesat şi de noi. Notele ce le ascundea prin buzunări nu ne speriau, pentru că dascălul era un generos. Iar prelungitele minute închinate dumiririi noastre cu privire la existenţele mai totdeauna melancolice şi înfrânte de nedreptăţi ale poeţilor şi prozatorilor români ne deveneau încântare. Nu povestea folosind tehnicile ieftine ale vulgarizării, nici făcând scăzĂminte în favoarea înlesnirii înţelegerii noastre îndoielnice; dimpotrivă, alerga după un vocabular complicat, duduind de neologisme ce ne deschideau minţile înspre dorinţa de a stăpâni şi noi limbile străine ca şi el. Acest vocabular sofisticat se alia, în mod ciudat, cu unul popular, plin de suculenţă tocmai pentru că nu era totdeauna neaoş, ci zbucnea presărat şi cu invenţiuni ale dumisale în spiritul norodului, din care şi astăzi am rămas la mare preţuire cu verbul “a băsmui”, ca şi cu substantivele deduse din el: “băsmuitor” sau: “băsmaş”.

Nu numai forma celor expuse ne răpea închipuirile, ci şi – mai ales – accesul pe care ni-l creea în lumea istoriei literaturilor comparate, măcar fugitiv, cât să ne stârnească dorul de mai mult, curiozitatea care să ne îndrepte către bibliotecile publice sau particulare (acelea publice fiind deja decorticate de valoare şi trecute prin “incendiile şi inundaţiile” pomenite de Radu Gyr a fi contribuit la ciuntirea propriilor sale biblioteci cu prilejul fiecărei percheziţii, căci statul cel nou ura cultura şi, mai ales, istoria: aşa îl modelaseră vânturile uscate ardicate din stepele transcaucaziene bătute doar de turmele nomazilor.

Fără nici un fel de grijă falsă pentru formarea noastră, cum preconiza Partidul, profesorul ne evoca tâlhăriile lui François Villon, chiliile frumoaselor unde bea din potirele de aur furate de pe Sfânta Masă, spânzurătorile la umbra cărora cânta balade (nu prea “vesele şi triste”); cerşetoarele mâncate de vermină, din lirica baudelaire-iană; cadavrele eroilor, din aceea rimbaldiană; amiciţia dintre Rimbaud, adolescentul, şi Paul Verlaine, căsătoritul care aştepta un copil când a fugit cu precedentul în Belgia potopită de furnalele-i fumegoase, gonirea primului numit, pe străzi, de către amicu-i scos din minţi de vin, cu pistolul în mână şi fuga aceluiaşi tânăr poet, autor al “Iluminărilor” (însemnând de fapt: ilustraţii de manuscris) în Africa, să facă bani din vânzarea de arme; temniţa Reading, al cărei unic merit este acela de a fi inspirat cea mai formidabil de melancolică baladă a lumii, ca şi cel mai adânc vers scornit de vreun poet, acela care zice că toţi ucidem ceea ce iubim, temniţa Reading unde a zăcut doi ani un Oscar Wilde, condamnat (să ştie tot omul!) pentru obrăznicie faţă de Curtea de Justiţie!

T. Păunescu-Ulmu a fost singurul meu profesor de liceu sau universitar care îndrăznea să pomenească tot ce nu mai era la modă, însă, în acelaşi timp, constituia esenţa valorilor umane ale trecutului.

Şi tocmai el, prin felul său aparte de a se prezenta răutăţii noastre, a meritat o poreclă, dintre toţi profesorii noştri de română! Probabil pentru prăpastia creată între ştiinţa lui de carte şi braşoavele ce era dator să ni le inculce… Această răsplată dată de noi dascălului este ca şi o rană străbătând inima marelui Gyr, datorată unei împungeri cu lancia neghiobiei noastre. Veţi vedea îndată de ce.

Mai trebuie să adaug argumentul suplimentar pentru care îl îndrăgeam pe T. Păunescu-Ulmu. Ca tot copilul de vârsta mea, eram un poet in nuce. Înclinarea mă îndemna să mă confrunt necontenit cu oricare stihuitor întâlnit prin cărţi şi reviste şi să învăţ de la toţi aceştia cum se înnoadă rimă de rimă, cum se drămuieşte ritmul. Or, aruncându-mi ochii peste paginile unui periodic literar neexplorat încă, intitulat “Ramuri”, am descoperit numele profesorului meu atât alertându-mă posesiv că două poezii din cuprinsul ei îi aparţineau, cât şi – nădăjduiesc să nu mă înşele amintirile – în caseta menţionând membrii colegiului redacţional, parcă-parcă în postura secretarului de redacţie. Bucuria mi-a fost imensă, deoarece îmi confirma încrederea cu care-mi copleşeam dascălul.

Dezamăgirea mi-a fost mare, după ce am citit ‘creaţiile’ sale. Păreau ieşite din boiangeria unui Maurice Rollinat. Aveau o formă migălită, dar seacă, nu numai macabră. Artificialul funebru domina întregul. Înţelegeţi că acestea reprezintă urmele unor impresii vechi de cincizeci şi doi de ani, ale unui băieţel care tocmai începuse a-şi făuri cultura! Aşadar, dacă se găseşte cineva să mă contrazică, cu dragă inimă trec de partea baricadei de unde strigă la mine, pentru că pe “Pincică” eu l-am iubit şi-l mai iubesc şi astăzi… Cuminte, cum am fost cu fiece prilej când a venit vorba de o judecată de valoare în materie de creaţii artistice, m-am stăpânit şi mi-am spus: “Poate nu le pricep acum, dar mâine voi fi suficient de evoluat pentru a le gusta…”. Ascultând de acest sfat cu privire la felul cum să-mi apropiu marile valori ale lumii, după un răgaz (ce putea măsura şi zeci de ani) am ajuns să-mi asum bucuria multor realizări însemnate ale omenirii, pentru care nu am fost pregătit la timpul primului contact cu ele.

Astăzi, cele pe care memoria mi le propune judecăţii mă tulbură totuşi, fiindcă afirmaţiile lui Radu Gyr par să le contrazică flagrant.

Mai întâi trebuie să consemnez că cei doi au fost deosebit de apropiaţi în tinereţe. Radu Bardeş (Const. Ţencovici), un funcţionar al poştelor craiovene, din patimă literară (era traducătorul sonetelor lui Hérédia) pusese bazele unei reviste intitulate “Flamura”. La sfârşitul verii, în 1924, pentru pricini fără mare importanţă pentru noi, schimbă comitetul redacţional, numindu-i în locul membrilor săi pe “T. PĂunescu-Ulmu, absolvent al primului an al Facultăţii de Litere şi colaborator la “Ramuri”, şi doi recenţi bacalaureaţi, N.I. Herescu şi Radu Gyr, toţi craioveni entuziaşti şi “bătăioşi”” (p.85). PânĂ aici, toate bune. Textul îmi confirmă un tip de relaţie între profesorul meu viitor şi revista “Ramuri”.

Dar ceea ce urmează seamănă mai puţin cu imaginea păstrată de mine în depozitul cu reminiscenţe; ba chiar pare să i se opună (mă refer la genul poetic agreat de dascălul meu).

“La presiunea lui C.N. Plopşor şi a lui T. Ulmu, publicaţia şi-a accentuat nu numai caracterul tradiţionalist, dar a căpătat şi un profil ostentativ regionalist, voind să impună un specific net oltenesc! (…) Combativă până la agresivitate “Flamura” a luptat împotriva modernismului excesiv, apărând valorile clasice ale literaturii autohtone şi susţinând un tradiţionalism înnoitor atât prin conţinut neidealizant şi needulcorat, cât şi prin formă (lexic variat şi viguros, imagini îndrăzneţe insolite)” (p.85-86).

Conflictuale chiar dezvăluirile lui Gyr – colegul lui Păunescu-Ulmu – faţă de bietele şi neajutoratele mele umbre din celulele cerebrale ce fotografiază realitatea şi o reţin între tâmple, pentru nevoile de mai târziu, total conflictuale! Mai mult, autorul Calendarului atribuie influenţei acelei porniri literare menţionate propriile sale prime realizări editoriale, oferind, astfel, posterităţii, element de temelie pentru istoria literară.

“Aşa am devenit, sub influenţa prietenilor şi colegilor mei de grupare, poet “tradiţionalist”, cu vădite amprente în următoarele două volume de versuri: “Plânge Strâmbă-Lemne” (1927) (…) şi “Cerbul de lumină” (1928)” (p.86). Foarte gravă mărturisire referitoare la T. PĂunescu-Ulmu şi C.N. Plopşor, ca să nu-i acord întreaga mea încredere şi să nu mă simt pe loc îndemnat a-mi revizui instantaneu afirmaţiile precedente.

În trei împărţeau nervii şi tensiunile redacţiei şi entuziasmele tinereşti. “Era o tipografie obscură, pe-o uliţă periferică a Craiovei. Acolo se imprima revista “Flamura”; acolo, înfriguraţi de nerăbdarea de-a o arbora, cât mai curând, în vitrinele librăriilor, făceam, împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu, prima corectură pe “şpalturile” umede încă de cerneală sau “revizuiam” paginile proaspăt ieşite din “maşina plană”.

“O sfânt elan al tinereţii, o fermecătoare abnegaţie, idealistă dăruire, neurmărind nici câştigul, nici “onorariile” grase, nimic altceva decât dulcea bucurie de-a ne vedea “opera” şi numele tipărite!

“Într-una dintre febrilele după-amiezi petrecute printre zeţari, au intrat, ca un vârtej, în tipografie, Herescu şi Ulmu, fremătători de entuziasm: “Radule, mâine dimineaţă plecăm la Drăgăşani, la Gib Mihăescu ca să ne citească o piesă de teatru!” Emoţie şi tresărire de orgoliu!” (p.135-136).

Mi s-ar părea o necuviinţă să continui cu întrebările privitoare la propriile-mi impresii din copilărie şi să nu adast o clipă alături de două mari portrete pictate de penelul magistru al lui Radu Gyr, chiar dacă numai unul dintre ele are legătură cu pomenirea lui Gib. Mihăescu, de adineaori.

Aş începe cu o lingavă şi sângerândă imagine bacoviană de o stranietate rară. “În biroul său, ne aştepta lectura unei proaspete nuvele, la “umbra” bardăcii de vin negru. Beam tămâioasa, întunecata licoare din pahare mici, ‘discrete’, căci Gib avea oroare de paharele mari, pe care le socotea vulgare şi prea “ofensive”. Şi, deodată, dintr-o cameră alăturată, se desfăşura, mai întâi, ca un sul de mătase, apoi se revărsa ca o risipă de giuvaere sfărâmate sau, ca un torent de cristale pulverizate, sufletul unui pian, rând pe rând alintat, frământat, chinuit, însângerat şi iarăşi învăluit în mari melancolii. O muzică stranie cu transparenţă de vis şi senzualităţi de carne înfiorată, cu plutiri aeriene şi bruşte prăbuşiri în genune, o muzică inegală, sbătută între paradis şi infern, între sboruri cosmice şi svârcoliri telurice, alterna purităţi de rugăciune cu blesteme şi lacrimi. Un nevăzut frate al lui Gib ne cânta din camera învecinată, un frate bolnav şi “claustrat” în preludiul său agonic, o biată făptură tulburată de presentimentul morţii apropiate, o misterioasă fiinţă damnată, căreia nu-i auzeam decât dansul mâinilor, când macabru, când îngeresc, pe clapele pianului. Zăvorându-se în camera sa, tainica, nezărita nălucă îşi despletea singurătatea, zbuciumul sau resemnarea pe apele când limpezi, când învolburate, ale sunetelor angelice şi demonice, totodată. Pe Gib îl durea acea muzică atât de bizară. Se scufunda în tăcere, aşteptând să se stingă, în odaia de alături, ultimile acorduri, cu stingeri de corole ofilite; atunci ţâşnea din fotoliul unde şezuse încremenit de-o sfâşietoare milă, şi cu un tremur în voce, ne spunea: “Băieţi, haide să facem o plimbare “la Olt”, în zăvoi!” Porneam spre râu, într-un început de amurg violaceu; sălciile şi plopii se înfăşurau în marame din ce în ce mai sumbre şi aerul pâlpâia, muzical parcă, sub gravele surdine ale serii” (p.138-139).

Celălalt portret preferat al meu constituie o replică măreaţă dată Popei din Rudeni, peste ani, şi lui Topârceanu, implicit. Îl înfăţişează pe scriitorul Lascarov-Moldovan. “Ultima oară l-am întâlnit, în iunie 1944, la mănăstirea Stânişoara, de sub crestele masivului Cozia. Nu spaima personală de bombardamentele aeriene îl hotărâse să se refugieze în liniştea depărtatei sihăstrii, ci oroarea lui în faţa priveliştii distruselor cartiere bucureştene, cu sute de cadavre sub dărâmături. Se rezimase de-un stâlp în cerdacul arhondaricului, învăluit în pânzele albastre ale nopţii ce se lăsase şi murmura, cu lacrimi în glas: “Ce grozăvie! Ce grozăvie! De la uciderea individului s-a ajuns la asasinarea în masă, la exterminarea a mii de fiinţe nevinovate!” Şi cum sta, rezimat de pilonul cerdacului, luna ridicată pe cer, parcă îl crucifica, acolo, cu lungile ei piroane de argint…” (p.128-129).

 

Imaginea lui T. Păunescu-Ulmu, în scrierea lui Radu Gyr, se opune în chip flagrant aceleia pe care am evocat-o: “Oltean convins şi hotărât să se afirme ca atare oriunde şi oricum, în scris, în vorbă, în mersul uşor legănat de precupeţ cu cobiliţă, chiar şi prin cercelul de alamă purtat la ureche, sârguincios şi plin de ambiţie, încerca să elaboreze o poezie “robustă” şi “sobră”, precum şi o critică literară severă şi “nimicitoare”, descoperindu-şi victimile în scriitorii N. Davidescu şi V. Eftimiu, pe care îi “desfiinţa” mai degrabă prin pamflet decât prin analiză critică… Iubitor al sufletului “tare” şi al stilului “pietros”, intenţiona să studieze, în cadrul Facultăţii de Litere, limba germană, socotind-o “mai viguroasă” decât “dulcea franceză”, dar s-a resemnat, apoi, la studiul limbii române, după cum a renunţat curând şi la făurirea unei poezii “sobre şi robuste”, plănuită în aspiraţiile fervorii celor douăzeci şi unu de ani ai săi… O carte “Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu”, în tentativa ei de biografie romanţată şi violent colorată autohton nu i-a adus faima mult aşteptată. Profesor de liceu, Ulmu, s-a mărginit, ulterior, la efemere colaborări – note de istorie şi critică literară – în alte reviste provinciale (mai ales în “Ramuri”)” (p.87-88). Privită în evoluţie, personalitatea sa, care, vorba aceea, dezamăgită de propriile-i slăbiciuni, a tot redus faţada de clamori şi pretenţii fără fundament, ajungând la o poziţionare în degringoladă, depărtându-se de masca actoricească ‘oltenească’ prin care intenţionase în juneţe să se impună la rampa gloriei, tatonând mereu alte porţi, să-şi găsească drumul împlinirilor, dar şi acestea rămânându-i zăvorâte, treptat vajnica sa ispită de a se menţine în plinul lucrurilor s-a pleoştit desumflată, iar ‘cavalerul prazului’ s-a cuminţit, a coborât în profesorat, pentru a mă cuceri pe mine taman în calitate de campion al decadenţei occidentale. Aceasta nu înseamnă că, oricât de ironic devine cu el prietenul Gyr, T. Păunescu-Ulmu nu a fost unul dintre cei doi-trei principali vinovaţi de linia literară adoptată de el în primele două volume. S-ar spune că o regretă, dar ea există şi este datorată celor numiţi.

Era un vehement, profesorul meu de altădată. Doi ani după numirea în colegiu, s-a despărţit de revistă, “în temeiul unor pretinse principii literare ce n-au fost respectate de directorul publicaţiei” (p.90). Mi se pare limpede poziţia mustrătoare şi batjocoritoare a naratorului. Din context, reiese că numai Ulmu şi cu Herescu – deşi au fost urmaţi şi de alţii – purtau vina fugii din rândurilor armonioase ale prietenilor. Noua revistă întemeiată de cei “doi ambiţioşi “răzvrătiţi”” (p.91) nu a durat decât timp de două-trei numere.

‘Principiile literare’ nu au subminat relaţiile de bună prietenie ce-l legau pe Radu de disidenţi. Apărând alături de ei în Bucureşti, în calitate de student, îşi drămuiau sărăcia studioasă la un loc. “O dată pe lună” (îşi aminteşte el, umbrit de “Scene din viaţa boemei”), “zi de nemaipomenită sărbătoare, primeam de la taică-meu banii pentru chirie şi mărunte cumpărături necesare. Achitam gazdei suma datorată, iar restul banilor îi cheltuiam la o singură cină “festivă”, în restaurantul de odinioară “Carpaţi”, local vizitat mai ales de studenţi şi tineri boemi. Acolo celebram copioasa zi a ajutorului părintesc, laolaltă cu colegii mei T. PĂunescu-Ulmu şi N.I. Herescu, aflaţi şi ei sub lunara oblăduire paternă. Ne “regalam” cu salată de boeuf, şniţele şi halbe tradiţionale, potolindu-ne straşnica foame “studenţească”; a doua zi, “lefteri” tustrei, o luam de la început: Herescu şi Ulmu flămânzind pe la cantine, iar eu beneficiind de cele câteva prânzuri cu nerăbdare aşteptate, în sufrageria-redacţie a “Clipei” ” (p.119), unde colaborarea sa era plătită în acest mod neobişnuit, dar cât de binevenit!

Adevărul este că fuseseră şi mai erau trei ‘muşchetari’ nedespărţiţi, spadasini neînfricaţi în solda tradiţionalismului. Ion Pillat îi primea cu dragoste, ca pe bine vestitorii unei poetici pământene dorite şi necesare.

“Împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu (…) am fost de nenumărate ori oaspeţii afabililor amfitrioni, în casa oricând primitoare, la pasionante discuţii referitoare la o mai bună orientare a literaturii române, în sensul unui tradiţionalism, de structură clasică, nesulemenit cu superficialul şi dulceagul “sămănătorism” iorghist şi opus exceselor modernismului malignizat prin aşa-zisele curente de “avangardă”.”

Atmosfera respirată de îndelungatele lor discuţii trezeşte chemări către o civilizaţie europeană de mult apusă în România, datorită interegnului comunist, în urma căruia noi personal, dar şi ţările ce ne-au cunoscut şi iubit, afirmăm o necesară “întoarcere în Europa”. A cui? A poporului care a păzit Europa de barbarie, atunci când Viena căzuse prada turcilor, iar Anglia , Franţa , Austria şi Germania , plus Statele Unite se manifestau ca prietenii indelebili ai Rusiei!

“Aşezaţi în fotolii comode în faţa unei ceşti de cafea sau cu ceai şi-nvăluiţi parcă într-o tandreţe familială, consumam lungi seri de toamnă şi de iarnă în comentarii fierbinţi, în fel de fel de proiecte literare ori în recitări de poeme. Mai ales Pillat se simţea cucerit, împrospătat sufleteşte, lângă noi, dârjii, impetuoşii “juveţi”. Îl încântau combativitatea noastră, donquichottismul cu care asaltam toate morile de vânt, superbul elan de cavaleri medievali, apărători ai unui “Sfânt-Graal” estetic, după ce ni se păruse că-l descoperisem şi că ni se dase în păstrare… Aveam acelaşi ideal artistic, admiram aceiaşi străluciţi maeştri ai versului: Virgiliu, Horaţiu, Francis Jammes, Goethe, Henri de Régnier, Baudelaire, Rainer Maria Rilke, Eminescu, Paul Valéry.”

Coabitarea cu comuniştii într-aceeaşi ţară, pe aceleaşi străzi, în aceleaşi servicii, în aceleaşi apartamente, pesemne m-o fi făcut mai intransigent decât mă cunoşteam şi de aceea rămân puţin perplex citind că “juveţii” care purtau cu dânşii stindardul eliberării poeziei române de influenţele străine ascunse sub pulpanele modernismului, numărau, în acelaşi timp, printre autorii preferaţi, un Charles Baudelaire, părintele curentului numit, cel mai larg din câte se pot cita fără a risca greşala.

Acele întâlniri au lăsat urme puternice în literatura gazdei generoase. “Cu uşoara-i graseiere în rostire, autorul “Grădinii între ziduri” ne citea ultimile-i poezii, izvorâte din neistovita lui inspiraţie, eu declamam pasagii întregi din “Toamne”-le mele “olteneşti”, Herescu – student la limbile clasice – scanda horaţiana odă a Taliarhului, în timp ce Ulmu medita, neînduplecat, la o artă poetică “robustă” ca un trunchi de gorun de la poalele Parângului.” Băgăm de seamă că viitorul meu profesor este unicul dintre ei care nu avea nimic pregătit pentru delectarea grupului de degustători ai stihului. E un fel de a spune că trăia într-o perpetuă secetă creatoare. “Ca o imagine a acelor vibrante şi neuitate seri, poetul “Bisericii de altă dată” ne-a făcut cinstea de-a ne evoca într-un distih din poemul “Undrea”, ciclul “Calendarul viei”, volumul “Limpezimii” (1928): “Cucernic, pentru Ulmu şi Gyr ridici bărdacă, / Pe fratele Herescu nu-l uiţi cu cana seacă, / Şi, ca poet al viei, serbându-şi sfântul hram, / Închini pentru Horaţiu, Virgil şi Francis Jammes…”. Dispariţia numelor lor, din sugestia redactorilor de carte obedienţi cenzurii, de dragul păstrării posturilor cu care erau investiţi, nu este primită cu seninătatea marelui deţinut politic care înţelege slăbiciunile spaimei; ceea ce, poate, este de aşteptat, Gyr agăţându-şi atâtea nădejdi de publicarea numelui său; dar mă şi miră. “Rememorativul distih a fost însă modificat în ediţiile următoare războiului pentru a nu-l “compromite” pe Ion Pillat care, cu afecţiune şi preţuire îndrăznise, în Jurnalul său liric să înscrie numele meu şi-al lui Herescu, nume astăzi repudiate de anumite foruri politico-literare, în nesecata lor ranchiună.” Forma nouă a distihului sună: “Cucernic pentru oaspeţi ridici câte-o bardacă, / Pe fraţii-n poezie nu-i uiţi cu cana seacă….” Radu Gyr, însă, cu acest bobârnac, scoate, alături de oamenii editurilor, fără a-i numi, pe moştenitorii literari ai lui Pillat drept unici vinovaţi ai acelor timpuri cumplite, uitând că întreaga epocă a fost una a demisiile cvasidefinitive ale tuturora sau ale pseudosinuciderilor cetăţeneşti, în cursul reeducărilor dintre care ultimul val a pângărit şi Aiudul (1963-1964), ca şi în aşa-zisa libertate. Ba merge şi mai departe: “La rândul lui, timorat de înveninata atmosferă creată în jurul meu, Dinu Pillat” – el însuşi fost deţinut politic, se cuvine să reamintesc cititorului, deci riscându-şi cu atât mai mult libertatea dacă s-ar fi supus doleanţelor din “Calendarul meu”- “n-a cutezat să mă citeze printre constanţii prieteni ai tatălui său, deşi mă cunoscuse încă de pe când era copil. (…)Recunosc”, în sfârşit pare să-şi amintească memorialistul dezamăgit, “e greu să înfrunţi inflexibila ură a mandarinilor vremii şi să restabileşti adevărul în toată suveranitatea sa, când domină teama de-a nu-i indispune (cu ce riscuri?) pe modelatorii unei culturi dirijate şi dogmatice” (p.121-122). Nu numai că era “greu”; de fapt, era imposibil.

La vreo cinci sau mai mulţi ani de la ieşirea din puşcărie, când devenisem student pentru a doua oară şi debutasem de vreo doi ani în “Vânătorul şi Pescarul Amator”, sub binevoitoarea şi blânda tutelă a unui mare şi autentic iubitor de poezie, pe nume Nicolae Rădulescu, despre care, ca poet, dacă a păcătuit şi el înşirând versuri, n-am auzit nimic, mi-a trecut prin minte să-l vizitez pe “Pincică”, acum că aveam cu ce mă lăuda, devenind şi eu poet publicat… I-am aflat adresa de la secretariatul liceului, unde altă informaţie nu am cerut şi nici nu mi s-a oferit.

Am sunat şi m-a primit un T. PĂunescu-Ulmu total surd. Fără alte modificări majore aduse de vârstă. I-am mărturisit ceea ce nu îndrăznisem să fac atunci când îi fusesem elev, anume că-i descoperisem versurile în “Ramuri”. Aceasta îl încurajă şi-i adânci încrederea în mine care, oricum, nu-i mai fusesem aproape atâta amar de ani… Întrebându-l de ce nu încercase să mai pătrundă în lumea literelor, de ce se lăsase învins, trebuí s-o ia de la capăt cu explicaţiile.

– “Ba scriu şi am scris tot timpul. Dar am fost arestat. De aceea nu public.”

– “Şi dumneavoastră aţi cunoscut temniţa, domnule profesor?! Şi eu. Am fost luat în 1956 şi m-am eliberat în 1960. Dumneavoastră în ce perioadă aţi căzut?”

– “În 1958.”

– “Cum asta? Doar eraţi un om prudent şi nu vă ridicaţi să scuipaţi împotriva vântului, ca atâţia alţii?”

– “Aşa este. Numai că mă urmărea Ţuckman!”

Sau să fi spus: “Ţuckerman”? Nu-i cunoaşteam bine numele acelui profesor de limba română de la Matei Basarab, atât de antipatic, vulgar, ‘pe linie’, brutal şi agresiv, cu un aer de răzbunător permanent, cu o constituţie atletică şi părul creţ şi roşu, în vârstă de patruzeci şi ceva de ani, gata oricând să acuze, dacă te luai după suliţele privirilor uscate cu al căror oţel albastru întunecos urmărea pe coridoare elevi, profesori şi femei de servici. Nu predase la clasa mea niciodată, spre norocul nostru, al meu şi al colegilor mei.

– “Ce avea cu dumneavoastră? Chiar de un confrate să se lege?”

– “Într-un consiliu pedagogic am avut un diferend şi m-a acuzat că sunt antisemit, după cum îl contraziceam.”

Fusese condamnat opt ani, cred a-mi aminti, din care făcuse şase. Se eliberase înstrăinat de lumea sunetelor. M-am jenat să-l întreb dacă aceasta se datora palmelor cu care fusese gratificat în cursul anchetei, cu specială cinstire a pavilioanelor, sau vreunei bâte scăpate peste ceafă, ori a pumnilor încasaţi, dintre care unii nimeriseră în plin urechile. Originea fudulirii sale ar fi putut consta şi într-o grăbită sclerozare, datorată umezelii, frigului, betoanelor. Dacă nu ar fi fost condamnat, putea auzi şi în clipa aceea, ca un “juvete robust”, scleroza continuând a întârzia, nu? Cine poate nega?

– “Şi ce aţi făcut de când v-au eliberat?

– “Un prieten de odinioară m-a ajutat să fiu angajat la Academie. Am funcţionat doar câţiva ani, că m-am pensionat.”

Brusc, am decis să dau pe faţă motivul vizitei mele.

De câţiva ani debutasem, cum am spus-o, în “Vânătorul şi Pescarul Amator”. Publicasem şi în “Luceafărul”, în “Ramuri” şi prin alte părţi în provincie. Îmi făceam iluzii foarte mari asupra puterii mele de a promova pe careva în tărâmul literar; de fapt, nici pe mine nu mă puteam ajuta. Dar era vorba despre profesorul care-mi dăruise cel mai mult… Eram dator să-l sprijin la rândul meu, oricât de schilav aş fi fost.

Se înduplecă. Bag bine seama că eram aşteptat precum ‘omul care aduce ploaia’. “Trebuie să răsară şi steaua mea”, îşi spunea, desigur, în minunatele clipe când se lăsa adiat de optimism.

Se ridică. Ieşi. Reveni cu un dosar bogat.

Îl răsfoi niţel şi extrase vreo douăzeci de pagini. Mi le înmână, mulţumindu-mi pentru dragostea ce-i arătam.

Ajuns acasă, m-am repezit cu patimă la versurile ce-l reprezentau. Dar m-am descurajat repede: erau balade pe jumătate ciocănite modernist, pe jumătate doinite popular, despre gospodării colective, staţiuni de tractoare, fabrici şi… Gagarin. Moda triumfa cu nădejde în toate. Nici un har, nici o perspectivă.

T. Păunescu-Ulmu murise de bună seamă în anchetă, atunci când va fi fost întrebat despre relaţiile sale cu legionarul Radu Gyr. Aveam în faţă zdrenţele aruncate de securitate la coşul de gunoi şi ce se ridicaseră de acolo, să ia locul profesorului meu din adolescenţă.

Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar!

Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de limba română, T. Păunescu-Ulmu: “Pincică”! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio… Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S.

Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un “Cântec de leagăn”, partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din “Amintiri din copilărie”! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te pună la dospit, hrană pentru zile negre şi blestemate cu nămeţi şi viscole amarnice! Era o poemă ce se scria sub privirile noastre uluite, fărmecate, strămutate în Calea Lactee a limbii române, priviri definitiv cucerite de harul “domnişoarei” – aş fi spus de peste şaptezeci de ani -, care nu-şi părăsea nici iernile, nici primăvara, vesta anticrivăţ de lână ţigaie, lucrată neîndoielnic de degetele-i harnice ca subţirimile picioarelor de paing, împletită nu numai datorită modestiei lefurilor sub comunişti, ci şi pentru că îi plăcea să se încovoaie deasupra andrelelor, pentru a lăsa ceva util şi gospodăresc în urmă-i.

Regret că, deşi-i făgăduisem să-mi reînnoiesc vizita, după ce i-am citit “cântecul”, nu am putut s-o mint insistând asupra talentului ei şi ştiinţei versului ce m-ar fi cucerit din partitură. Drept care, am dat bir cu fugiţii, ceea ce astăzi încă, atingând eu vârsta dumisale de atunci, mă face să-mi crape obrazul de ruşine, pentru că am judecat-o atât de filfizonic încât nu am izbutit să găsesc nimic frumos în versurile-i vetuste şi naive.

Totuşi, această nefrumoasă fără trup a plaiurilor moldoveneşti a fost singura mea profesoară sub influenţa căreia am simţit nevoia să învăţ pe de rost o poemă lungă de Mihai Eminescu, fără nici un îndemn sau aluzie a catedrei. La sperierea unuia dintre amicii mei, de vitejia dovedită de mine, acela a mijlocit între subsemnatul, eroul clipei, şi “domnişoară”, pentru a face auzită de toţi cei vreo cincizeci de colegi melodia lirei ipoteştene în interpretarea mea bucureşteană. Iar el se înghesuise în banca întâi, peste cei doi locatari legali, în dreptul meu care eram ieşit dintre rânduri în faţa şcolarilor, cu volumul adus de mine de acasă, deschis la pagina cu pricina, să mă urmărească ochii săi topiţi, ca ai celui mai blând şi iubitor viţel, pentru a-mi sufla în caz de nevoie. Îşi luase atât de în serios misiunea, încât de ‘suflările’ sale supraamicale mai-mai să-mi uit cele ce le ştiam rezonabil de bine pe deasupra până-n acea clipă de groază.

Va să zică, am avut-o profesoară şi pe dumneaei. Şi stilul comportamentului său, coculeţul părului rar şi cenuşiu, cu fir subţiat peste poate, culcat în răspăr de-a lungul ţestei lunguieţe şi mici pe măsura unei nuci, moralitatea ei prezentă la fiece oră de curs, pe care şi-o preciza când ne cerea să o numim “domnişoară”, acel ‘ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vânt’ de care nu se putea dezbăra şi, mai ales – pentru noi muntenii -, graiul ei cu clipocitul furat de pe malurile Ozanei, nici una dintre acestea, nici singură, nici toate la un loc, nu a fost în stare să smulgă din închipuirea noastră şugubeaţă vreo poreclă ce s-o batjocorească.

Am mai avut un dascăl, atât de insipid încât aproape că nu-i pot reproduce trăsăturile măcar. Despre intonaţia, ideile lui, retorica la care recurgea, ce să mai vorbim… Apă de ploaie! Era o ştersătură, o boare împinsă de un evantai, o nelinişte de câteva zeci de minute a orarului şcolar, un prea-puţin. Ei, bine, curios lucru! Nici acest domn cvasiinexistent n-a meritat atenţia unei porecle! A rămas neluat în seamă chiar şi de neastâmpărul limbilor noastre dezlănţuite spre a caricaturiza.

Dar domnul T. Păunescu-Ulmu foarte curând şi-a aflat biciuirea… Taman el care era tobă de carte, care visa poeţii lumii cu operele şi vieţile lor una peste alta, tocmai el care li se simţea egalul întru talent şi care-şi măcina nervii pentru că fusese blestemat să trăiască în ‘raiul’ comunist, fără nici o perspectivă de a mai publica vreodată un stih… Că veni vorba de asta, îmi dădeam prea bine seama cât se măcina, pentru că, de cum se aşeza îndărătul catedrei, desfăcea tabacherea şi extrăgea, cu vârfurile a două degete extralungi şi mai mult ca fine, menite să interpreteze vreun vals suav de Chopin, o bomboană de mentă. “Aha! Nu mai are bani de ţigări şi s-a reprofilat!…” constatam răutăcios.

Te îndemna la câinoşie, pentru că, spre deosebire de confraţii săi îmbrăcaţi şters, întunecos, în ştofe ce trăgeau la murdărire şi vechi de când lumea, cu cămăşi nu prea curate şi şifonate cât încăpea, cu gulerele şi umerii hainelor ninşi cu mătreaţă, precum fostul profesor pletos de psihologie şi filosofie, materii dăunătoare omului nou, deci excluse din noua programă analitică, care ajunsese să predea Constituţia R.P.R., el, Păunescu-Ulmu, mai avea de unde scoate la soare costume luminoase, gris perle, beige sau greige, cămăşi impecabile, jiletci nobile, pantofi îndelung lustruiţi, de-ţi luau ochii cu strălucirea lor coborâtă din rai pe bombee. Nu faptul că avusese grijă, când se mai putea, să-şi încropească o garderobă de intelectual atârna în trezirea muşcăturii noastre, ci faptul că era atât de inocent încât nu-şi dădea seama că trecuseră vremurile preţuirii vestmintelor bune şi veniseră acelea ale doliilor naţionale, când şapca şi salopeta obligatorii, dacă voiai să fii acceptat în noua societate, dictau moda. Îi pricepeam neaclimatizarea la timpurile noi, incapacitatea de a cântări cu cât acele timpuri se rostogoliseră în genunea barbariei, lăsându-l pe el pe crestele inundate de raze ale trecutului, rătăcit dintre cei vii, şi o deplângeam în taină.

Profesorul T. Păunescu-Ulmu avea multe alte metehne, în afară de aceea de a fi renunţat la tovărăşeasca ţigară dotată cu fum aruncat sfidător în obrazul conlocutorului reprezentând pala burtăverzime. Înainte de a deschide catalogul pentru ‘a face prezenţa’, îşi scotea, va să zică, tabacherea. Apoi, cu acelaşi gest ‘făcut’, ducea mâna dreaptă la faţă, şi-şi adâncea falangele degetului arătător şi a celui mare, de la mâna dreaptă, în zona glandelor lacrimale, având grijă să coboare pleoapele, pentru a nu se răni. Cu buricele lor apăsa cele două glande. Trăgea mâna în jos. Apoi, împreuna falangele una contra celeilalte. Avea loc o mică mişcare de compresie a urdorilor eventual culese, supravegheată de privirile severe aruncate asupra locului unde se desfăşura acţiunea. Când totul era gata, îşi petrecea mâna pe fruntea înaltă, continuându-şi gestul peste şuviţele ce hodineau ascultătoare şi linse pe creştetul argintat de ele.

Abia după desfăşurarea acestor ticuri se arăta interesat şi de noi. Notele ce le ascundea prin buzunări nu ne speriau, pentru că dascălul era un generos. Iar prelungitele minute închinate dumiririi noastre cu privire la existenţele mai totdeauna melancolice şi înfrânte de nedreptăţi ale poeţilor şi prozatorilor români ne deveneau încântare. Nu povestea folosind tehnicile ieftine ale vulgarizării, nici făcând scăzĂminte în favoarea înlesnirii înţelegerii noastre îndoielnice; dimpotrivă, alerga după un vocabular complicat, duduind de neologisme ce ne deschideau minţile înspre dorinţa de a stăpâni şi noi limbile străine ca şi el. Acest vocabular sofisticat se alia, în mod ciudat, cu unul popular, plin de suculenţă tocmai pentru că nu era totdeauna neaoş, ci zbucnea presărat şi cu invenţiuni ale dumisale în spiritul norodului, din care şi astăzi am rămas la mare preţuire cu verbul “a băsmui”, ca şi cu substantivele deduse din el: “băsmuitor” sau: “băsmaş”.

Nu numai forma celor expuse ne răpea închipuirile, ci şi – mai ales – accesul pe care ni-l creea în lumea istoriei literaturilor comparate, măcar fugitiv, cât să ne stârnească dorul de mai mult, curiozitatea care să ne îndrepte către bibliotecile publice sau particulare (acelea publice fiind deja decorticate de valoare şi trecute prin “incendiile şi inundaţiile” pomenite de Radu Gyr a fi contribuit la ciuntirea propriilor sale biblioteci cu prilejul fiecărei percheziţii, căci statul cel nou ura cultura şi, mai ales, istoria: aşa îl modelaseră vânturile uscate ardicate din stepele transcaucaziene bătute doar de turmele nomazilor.

Fără nici un fel de grijă falsă pentru formarea noastră, cum preconiza Partidul, profesorul ne evoca tâlhăriile lui François Villon, chiliile frumoaselor unde bea din potirele de aur furate de pe Sfânta Masă, spânzurătorile la umbra cărora cânta balade (nu prea “vesele şi triste”); cerşetoarele mâncate de vermină, din lirica baudelaire-iană; cadavrele eroilor, din aceea rimbaldiană; amiciţia dintre Rimbaud, adolescentul, şi Paul Verlaine, căsătoritul care aştepta un copil când a fugit cu precedentul în Belgia potopită de furnalele-i fumegoase, gonirea primului numit, pe străzi, de către amicu-i scos din minţi de vin, cu pistolul în mână şi fuga aceluiaşi tânăr poet, autor al “Iluminărilor” (însemnând de fapt: ilustraţii de manuscris) în Africa, să facă bani din vânzarea de arme; temniţa Reading, al cărei unic merit este acela de a fi inspirat cea mai formidabil de melancolică baladă a lumii, ca şi cel mai adânc vers scornit de vreun poet, acela care zice că toţi ucidem ceea ce iubim, temniţa Reading unde a zăcut doi ani un Oscar Wilde, condamnat (să ştie tot omul!) pentru obrăznicie faţă de Curtea de Justiţie!

T. Păunescu-Ulmu a fost singurul meu profesor de liceu sau universitar care îndrăznea să pomenească tot ce nu mai era la modă, însă, în acelaşi timp, constituia esenţa valorilor umane ale trecutului.

Şi tocmai el, prin felul său aparte de a se prezenta răutăţii noastre, a meritat o poreclă, dintre toţi profesorii noştri de română! Probabil pentru prăpastia creată între ştiinţa lui de carte şi braşoavele ce era dator să ni le inculce… Această răsplată dată de noi dascălului este ca şi o rană străbătând inima marelui Gyr, datorată unei împungeri cu lancia neghiobiei noastre. Veţi vedea îndată de ce.

Mai trebuie să adaug argumentul suplimentar pentru care îl îndrăgeam pe T. Păunescu-Ulmu. Ca tot copilul de vârsta mea, eram un poet in nuce. Înclinarea mă îndemna să mă confrunt necontenit cu oricare stihuitor întâlnit prin cărţi şi reviste şi să învăţ de la toţi aceştia cum se înnoadă rimă de rimă, cum se drămuieşte ritmul. Or, aruncându-mi ochii peste paginile unui periodic literar neexplorat încă, intitulat “Ramuri”, am descoperit numele profesorului meu atât alertându-mă posesiv că două poezii din cuprinsul ei îi aparţineau, cât şi – nădăjduiesc să nu mă înşele amintirile – în caseta menţionând membrii colegiului redacţional, parcă-parcă în postura secretarului de redacţie. Bucuria mi-a fost imensă, deoarece îmi confirma încrederea cu care-mi copleşeam dascălul.

Dezamăgirea mi-a fost mare, după ce am citit ‘creaţiile’ sale. Păreau ieşite din boiangeria unui Maurice Rollinat. Aveau o formă migălită, dar seacă, nu numai macabră. Artificialul funebru domina întregul. Înţelegeţi că acestea reprezintă urmele unor impresii vechi de cincizeci şi doi de ani, ale unui băieţel care tocmai începuse a-şi făuri cultura! Aşadar, dacă se găseşte cineva să mă contrazică, cu dragă inimă trec de partea baricadei de unde strigă la mine, pentru că pe “Pincică” eu l-am iubit şi-l mai iubesc şi astăzi… Cuminte, cum am fost cu fiece prilej când a venit vorba de o judecată de valoare în materie de creaţii artistice, m-am stăpânit şi mi-am spus: “Poate nu le pricep acum, dar mâine voi fi suficient de evoluat pentru a le gusta…”. Ascultând de acest sfat cu privire la felul cum să-mi apropiu marile valori ale lumii, după un răgaz (ce putea măsura şi zeci de ani) am ajuns să-mi asum bucuria multor realizări însemnate ale omenirii, pentru care nu am fost pregătit la timpul primului contact cu ele.

Astăzi, cele pe care memoria mi le propune judecăţii mă tulbură totuşi, fiindcă afirmaţiile lui Radu Gyr par să le contrazică flagrant.

Mai întâi trebuie să consemnez că cei doi au fost deosebit de apropiaţi în tinereţe. Radu Bardeş (Const. Ţencovici), un funcţionar al poştelor craiovene, din patimă literară (era traducătorul sonetelor lui Hérédia) pusese bazele unei reviste intitulate “Flamura”. La sfârşitul verii, în 1924, pentru pricini fără mare importanţă pentru noi, schimbă comitetul redacţional, numindu-i în locul membrilor săi pe “T. PĂunescu-Ulmu, absolvent al primului an al Facultăţii de Litere şi colaborator la “Ramuri”, şi doi recenţi bacalaureaţi, N.I. Herescu şi Radu Gyr, toţi craioveni entuziaşti şi “bătăioşi”” (p.85). PânĂ aici, toate bune. Textul îmi confirmă un tip de relaţie între profesorul meu viitor şi revista “Ramuri”.

Dar ceea ce urmează seamănă mai puţin cu imaginea păstrată de mine în depozitul cu reminiscenţe; ba chiar pare să i se opună (mă refer la genul poetic agreat de dascălul meu).

“La presiunea lui C.N. Plopşor şi a lui T. Ulmu, publicaţia şi-a accentuat nu numai caracterul tradiţionalist, dar a căpătat şi un profil ostentativ regionalist, voind să impună un specific net oltenesc! (…) Combativă până la agresivitate “Flamura” a luptat împotriva modernismului excesiv, apărând valorile clasice ale literaturii autohtone şi susţinând un tradiţionalism înnoitor atât prin conţinut neidealizant şi needulcorat, cât şi prin formă (lexic variat şi viguros, imagini îndrăzneţe insolite)” (p.85-86).

Conflictuale chiar dezvăluirile lui Gyr – colegul lui Păunescu-Ulmu – faţă de bietele şi neajutoratele mele umbre din celulele cerebrale ce fotografiază realitatea şi o reţin între tâmple, pentru nevoile de mai târziu, total conflictuale! Mai mult, autorul Calendarului atribuie influenţei acelei porniri literare menţionate propriile sale prime realizări editoriale, oferind, astfel, posterităţii, element de temelie pentru istoria literară.

“Aşa am devenit, sub influenţa prietenilor şi colegilor mei de grupare, poet “tradiţionalist”, cu vădite amprente în următoarele două volume de versuri: “Plânge Strâmbă-Lemne” (1927) (…) şi “Cerbul de lumină” (1928)” (p.86). Foarte gravă mărturisire referitoare la T. PĂunescu-Ulmu şi C.N. Plopşor, ca să nu-i acord întreaga mea încredere şi să nu mă simt pe loc îndemnat a-mi revizui instantaneu afirmaţiile precedente.

În trei împărţeau nervii şi tensiunile redacţiei şi entuziasmele tinereşti. “Era o tipografie obscură, pe-o uliţă periferică a Craiovei. Acolo se imprima revista “Flamura”; acolo, înfriguraţi de nerăbdarea de-a o arbora, cât mai curând, în vitrinele librăriilor, făceam, împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu, prima corectură pe “şpalturile” umede încă de cerneală sau “revizuiam” paginile proaspăt ieşite din “maşina plană”.

“O sfânt elan al tinereţii, o fermecătoare abnegaţie, idealistă dăruire, neurmărind nici câştigul, nici “onorariile” grase, nimic altceva decât dulcea bucurie de-a ne vedea “opera” şi numele tipărite!

“Într-una dintre febrilele după-amiezi petrecute printre zeţari, au intrat, ca un vârtej, în tipografie, Herescu şi Ulmu, fremătători de entuziasm: “Radule, mâine dimineaţă plecăm la Drăgăşani, la Gib Mihăescu ca să ne citească o piesă de teatru!” Emoţie şi tresărire de orgoliu!” (p.135-136).

Mi s-ar părea o necuviinţă să continui cu întrebările privitoare la propriile-mi impresii din copilărie şi să nu adast o clipă alături de două mari portrete pictate de penelul magistru al lui Radu Gyr, chiar dacă numai unul dintre ele are legătură cu pomenirea lui Gib. Mihăescu, de adineaori.

Aş începe cu o lingavă şi sângerândă imagine bacoviană de o stranietate rară. “În biroul său, ne aştepta lectura unei proaspete nuvele, la “umbra” bardăcii de vin negru. Beam tămâioasa, întunecata licoare din pahare mici, ‘discrete’, căci Gib avea oroare de paharele mari, pe care le socotea vulgare şi prea “ofensive”. Şi, deodată, dintr-o cameră alăturată, se desfăşura, mai întâi, ca un sul de mătase, apoi se revărsa ca o risipă de giuvaere sfărâmate sau, ca un torent de cristale pulverizate, sufletul unui pian, rând pe rând alintat, frământat, chinuit, însângerat şi iarăşi învăluit în mari melancolii. O muzică stranie cu transparenţă de vis şi senzualităţi de carne înfiorată, cu plutiri aeriene şi bruşte prăbuşiri în genune, o muzică inegală, sbătută între paradis şi infern, între sboruri cosmice şi svârcoliri telurice, alterna purităţi de rugăciune cu blesteme şi lacrimi. Un nevăzut frate al lui Gib ne cânta din camera învecinată, un frate bolnav şi “claustrat” în preludiul său agonic, o biată făptură tulburată de presentimentul morţii apropiate, o misterioasă fiinţă damnată, căreia nu-i auzeam decât dansul mâinilor, când macabru, când îngeresc, pe clapele pianului. Zăvorându-se în camera sa, tainica, nezărita nălucă îşi despletea singurătatea, zbuciumul sau resemnarea pe apele când limpezi, când învolburate, ale sunetelor angelice şi demonice, totodată. Pe Gib îl durea acea muzică atât de bizară. Se scufunda în tăcere, aşteptând să se stingă, în odaia de alături, ultimile acorduri, cu stingeri de corole ofilite; atunci ţâşnea din fotoliul unde şezuse încremenit de-o sfâşietoare milă, şi cu un tremur în voce, ne spunea: “Băieţi, haide să facem o plimbare “la Olt”, în zăvoi!” Porneam spre râu, într-un început de amurg violaceu; sălciile şi plopii se înfăşurau în marame din ce în ce mai sumbre şi aerul pâlpâia, muzical parcă, sub gravele surdine ale serii” (p.138-139).

Celălalt portret preferat al meu constituie o replică măreaţă dată Popei din Rudeni, peste ani, şi lui Topârceanu, implicit. Îl înfăţişează pe scriitorul Lascarov-Moldovan. “Ultima oară l-am întâlnit, în iunie 1944, la mănăstirea Stânişoara, de sub crestele masivului Cozia. Nu spaima personală de bombardamentele aeriene îl hotărâse să se refugieze în liniştea depărtatei sihăstrii, ci oroarea lui în faţa priveliştii distruselor cartiere bucureştene, cu sute de cadavre sub dărâmături. Se rezimase de-un stâlp în cerdacul arhondaricului, învăluit în pânzele albastre ale nopţii ce se lăsase şi murmura, cu lacrimi în glas: “Ce grozăvie! Ce grozăvie! De la uciderea individului s-a ajuns la asasinarea în masă, la exterminarea a mii de fiinţe nevinovate!” Şi cum sta, rezimat de pilonul cerdacului, luna ridicată pe cer, parcă îl crucifica, acolo, cu lungile ei piroane de argint…” (p.128-129).

 

Imaginea lui T. Păunescu-Ulmu, în scrierea lui Radu Gyr, se opune în chip flagrant aceleia pe care am evocat-o: “Oltean convins şi hotărât să se afirme ca atare oriunde şi oricum, în scris, în vorbă, în mersul uşor legănat de precupeţ cu cobiliţă, chiar şi prin cercelul de alamă purtat la ureche, sârguincios şi plin de ambiţie, încerca să elaboreze o poezie “robustă” şi “sobră”, precum şi o critică literară severă şi “nimicitoare”, descoperindu-şi victimile în scriitorii N. Davidescu şi V. Eftimiu, pe care îi “desfiinţa” mai degrabă prin pamflet decât prin analiză critică… Iubitor al sufletului “tare” şi al stilului “pietros”, intenţiona să studieze, în cadrul Facultăţii de Litere, limba germană, socotind-o “mai viguroasă” decât “dulcea franceză”, dar s-a resemnat, apoi, la studiul limbii române, după cum a renunţat curând şi la făurirea unei poezii “sobre şi robuste”, plănuită în aspiraţiile fervorii celor douăzeci şi unu de ani ai săi… O carte “Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu”, în tentativa ei de biografie romanţată şi violent colorată autohton nu i-a adus faima mult aşteptată. Profesor de liceu, Ulmu, s-a mărginit, ulterior, la efemere colaborări – note de istorie şi critică literară – în alte reviste provinciale (mai ales în “Ramuri”)” (p.87-88). Privită în evoluţie, personalitatea sa, care, vorba aceea, dezamăgită de propriile-i slăbiciuni, a tot redus faţada de clamori şi pretenţii fără fundament, ajungând la o poziţionare în degringoladă, depărtându-se de masca actoricească ‘oltenească’ prin care intenţionase în juneţe să se impună la rampa gloriei, tatonând mereu alte porţi, să-şi găsească drumul împlinirilor, dar şi acestea rămânându-i zăvorâte, treptat vajnica sa ispită de a se menţine în plinul lucrurilor s-a pleoştit desumflată, iar ‘cavalerul prazului’ s-a cuminţit, a coborât în profesorat, pentru a mă cuceri pe mine taman în calitate de campion al decadenţei occidentale. Aceasta nu înseamnă că, oricât de ironic devine cu el prietenul Gyr, T. Păunescu-Ulmu nu a fost unul dintre cei doi-trei principali vinovaţi de linia literară adoptată de el în primele două volume. S-ar spune că o regretă, dar ea există şi este datorată celor numiţi.

Era un vehement, profesorul meu de altădată. Doi ani după numirea în colegiu, s-a despărţit de revistă, “în temeiul unor pretinse principii literare ce n-au fost respectate de directorul publicaţiei” (p.90). Mi se pare limpede poziţia mustrătoare şi batjocoritoare a naratorului. Din context, reiese că numai Ulmu şi cu Herescu – deşi au fost urmaţi şi de alţii – purtau vina fugii din rândurilor armonioase ale prietenilor. Noua revistă întemeiată de cei “doi ambiţioşi “răzvrătiţi”” (p.91) nu a durat decât timp de două-trei numere.

‘Principiile literare’ nu au subminat relaţiile de bună prietenie ce-l legau pe Radu de disidenţi. Apărând alături de ei în Bucureşti, în calitate de student, îşi drămuiau sărăcia studioasă la un loc. “O dată pe lună” (îşi aminteşte el, umbrit de “Scene din viaţa boemei”), “zi de nemaipomenită sărbătoare, primeam de la taică-meu banii pentru chirie şi mărunte cumpărături necesare. Achitam gazdei suma datorată, iar restul banilor îi cheltuiam la o singură cină “festivă”, în restaurantul de odinioară “Carpaţi”, local vizitat mai ales de studenţi şi tineri boemi. Acolo celebram copioasa zi a ajutorului părintesc, laolaltă cu colegii mei T. PĂunescu-Ulmu şi N.I. Herescu, aflaţi şi ei sub lunara oblăduire paternă. Ne “regalam” cu salată de boeuf, şniţele şi halbe tradiţionale, potolindu-ne straşnica foame “studenţească”; a doua zi, “lefteri” tustrei, o luam de la început: Herescu şi Ulmu flămânzind pe la cantine, iar eu beneficiind de cele câteva prânzuri cu nerăbdare aşteptate, în sufrageria-redacţie a “Clipei” ” (p.119), unde colaborarea sa era plătită în acest mod neobişnuit, dar cât de binevenit!

Adevărul este că fuseseră şi mai erau trei ‘muşchetari’ nedespărţiţi, spadasini neînfricaţi în solda tradiţionalismului. Ion Pillat îi primea cu dragoste, ca pe bine vestitorii unei poetici pământene dorite şi necesare.

“Împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu (…) am fost de nenumărate ori oaspeţii afabililor amfitrioni, în casa oricând primitoare, la pasionante discuţii referitoare la o mai bună orientare a literaturii române, în sensul unui tradiţionalism, de structură clasică, nesulemenit cu superficialul şi dulceagul “sămănătorism” iorghist şi opus exceselor modernismului malignizat prin aşa-zisele curente de “avangardă”.”

Atmosfera respirată de îndelungatele lor discuţii trezeşte chemări către o civilizaţie europeană de mult apusă în România, datorită interegnului comunist, în urma căruia noi personal, dar şi ţările ce ne-au cunoscut şi iubit, afirmăm o necesară “întoarcere în Europa”. A cui? A poporului care a păzit Europa de barbarie, atunci când Viena căzuse prada turcilor, iar Anglia , Franţa , Austria şi Germania , plus Statele Unite se manifestau ca prietenii indelebili ai Rusiei!

“Aşezaţi în fotolii comode în faţa unei ceşti de cafea sau cu ceai şi-nvăluiţi parcă într-o tandreţe familială, consumam lungi seri de toamnă şi de iarnă în comentarii fierbinţi, în fel de fel de proiecte literare ori în recitări de poeme. Mai ales Pillat se simţea cucerit, împrospătat sufleteşte, lângă noi, dârjii, impetuoşii “juveţi”. Îl încântau combativitatea noastră, donquichottismul cu care asaltam toate morile de vânt, superbul elan de cavaleri medievali, apărători ai unui “Sfânt-Graal” estetic, după ce ni se păruse că-l descoperisem şi că ni se dase în păstrare… Aveam acelaşi ideal artistic, admiram aceiaşi străluciţi maeştri ai versului: Virgiliu, Horaţiu, Francis Jammes, Goethe, Henri de Régnier, Baudelaire, Rainer Maria Rilke, Eminescu, Paul Valéry.”

Coabitarea cu comuniştii într-aceeaşi ţară, pe aceleaşi străzi, în aceleaşi servicii, în aceleaşi apartamente, pesemne m-o fi făcut mai intransigent decât mă cunoşteam şi de aceea rămân puţin perplex citind că “juveţii” care purtau cu dânşii stindardul eliberării poeziei române de influenţele străine ascunse sub pulpanele modernismului, numărau, în acelaşi timp, printre autorii preferaţi, un Charles Baudelaire, părintele curentului numit, cel mai larg din câte se pot cita fără a risca greşala.

Acele întâlniri au lăsat urme puternice în literatura gazdei generoase. “Cu uşoara-i graseiere în rostire, autorul “Grădinii între ziduri” ne citea ultimile-i poezii, izvorâte din neistovita lui inspiraţie, eu declamam pasagii întregi din “Toamne”-le mele “olteneşti”, Herescu – student la limbile clasice – scanda horaţiana odă a Taliarhului, în timp ce Ulmu medita, neînduplecat, la o artă poetică “robustă” ca un trunchi de gorun de la poalele Parângului.” Băgăm de seamă că viitorul meu profesor este unicul dintre ei care nu avea nimic pregătit pentru delectarea grupului de degustători ai stihului. E un fel de a spune că trăia într-o perpetuă secetă creatoare. “Ca o imagine a acelor vibrante şi neuitate seri, poetul “Bisericii de altă dată” ne-a făcut cinstea de-a ne evoca într-un distih din poemul “Undrea”, ciclul “Calendarul viei”, volumul “Limpezimii” (1928): “Cucernic, pentru Ulmu şi Gyr ridici bărdacă, / Pe fratele Herescu nu-l uiţi cu cana seacă, / Şi, ca poet al viei, serbându-şi sfântul hram, / Închini pentru Horaţiu, Virgil şi Francis Jammes…”. Dispariţia numelor lor, din sugestia redactorilor de carte obedienţi cenzurii, de dragul păstrării posturilor cu care erau investiţi, nu este primită cu seninătatea marelui deţinut politic care înţelege slăbiciunile spaimei; ceea ce, poate, este de aşteptat, Gyr agăţându-şi atâtea nădejdi de publicarea numelui său; dar mă şi miră. “Rememorativul distih a fost însă modificat în ediţiile următoare războiului pentru a nu-l “compromite” pe Ion Pillat care, cu afecţiune şi preţuire îndrăznise, în Jurnalul său liric să înscrie numele meu şi-al lui Herescu, nume astăzi repudiate de anumite foruri politico-literare, în nesecata lor ranchiună.” Forma nouă a distihului sună: “Cucernic pentru oaspeţi ridici câte-o bardacă, / Pe fraţii-n poezie nu-i uiţi cu cana seacă….” Radu Gyr, însă, cu acest bobârnac, scoate, alături de oamenii editurilor, fără a-i numi, pe moştenitorii literari ai lui Pillat drept unici vinovaţi ai acelor timpuri cumplite, uitând că întreaga epocă a fost una a demisiile cvasidefinitive ale tuturora sau ale pseudosinuciderilor cetăţeneşti, în cursul reeducărilor dintre care ultimul val a pângărit şi Aiudul (1963-1964), ca şi în aşa-zisa libertate. Ba merge şi mai departe: “La rândul lui, timorat de înveninata atmosferă creată în jurul meu, Dinu Pillat” – el însuşi fost deţinut politic, se cuvine să reamintesc cititorului, deci riscându-şi cu atât mai mult libertatea dacă s-ar fi supus doleanţelor din “Calendarul meu”- “n-a cutezat să mă citeze printre constanţii prieteni ai tatălui său, deşi mă cunoscuse încă de pe când era copil. (…)Recunosc”, în sfârşit pare să-şi amintească memorialistul dezamăgit, “e greu să înfrunţi inflexibila ură a mandarinilor vremii şi să restabileşti adevărul în toată suveranitatea sa, când domină teama de-a nu-i indispune (cu ce riscuri?) pe modelatorii unei culturi dirijate şi dogmatice” (p.121-122). Nu numai că era “greu”; de fapt, era imposibil.

La vreo cinci sau mai mulţi ani de la ieşirea din puşcărie, când devenisem student pentru a doua oară şi debutasem de vreo doi ani în “Vânătorul şi Pescarul Amator”, sub binevoitoarea şi blânda tutelă a unui mare şi autentic iubitor de poezie, pe nume Nicolae Rădulescu, despre care, ca poet, dacă a păcătuit şi el înşirând versuri, n-am auzit nimic, mi-a trecut prin minte să-l vizitez pe “Pincică”, acum că aveam cu ce mă lăuda, devenind şi eu poet publicat… I-am aflat adresa de la secretariatul liceului, unde altă informaţie nu am cerut şi nici nu mi s-a oferit.

Am sunat şi m-a primit un T. PĂunescu-Ulmu total surd. Fără alte modificări majore aduse de vârstă. I-am mărturisit ceea ce nu îndrăznisem să fac atunci când îi fusesem elev, anume că-i descoperisem versurile în “Ramuri”. Aceasta îl încurajă şi-i adânci încrederea în mine care, oricum, nu-i mai fusesem aproape atâta amar de ani… Întrebându-l de ce nu încercase să mai pătrundă în lumea literelor, de ce se lăsase învins, trebuí s-o ia de la capăt cu explicaţiile.

– “Ba scriu şi am scris tot timpul. Dar am fost arestat. De aceea nu public.”

– “Şi dumneavoastră aţi cunoscut temniţa, domnule profesor?! Şi eu. Am fost luat în 1956 şi m-am eliberat în 1960. Dumneavoastră în ce perioadă aţi căzut?”

– “În 1958.”

– “Cum asta? Doar eraţi un om prudent şi nu vă ridicaţi să scuipaţi împotriva vântului, ca atâţia alţii?”

– “Aşa este. Numai că mă urmărea Ţuckman!”

Sau să fi spus: “Ţuckerman”? Nu-i cunoaşteam bine numele acelui profesor de limba română de la Matei Basarab, atât de antipatic, vulgar, ‘pe linie’, brutal şi agresiv, cu un aer de răzbunător permanent, cu o constituţie atletică şi părul creţ şi roşu, în vârstă de patruzeci şi ceva de ani, gata oricând să acuze, dacă te luai după suliţele privirilor uscate cu al căror oţel albastru întunecos urmărea pe coridoare elevi, profesori şi femei de servici. Nu predase la clasa mea niciodată, spre norocul nostru, al meu şi al colegilor mei.

– “Ce avea cu dumneavoastră? Chiar de un confrate să se lege?”

– “Într-un consiliu pedagogic am avut un diferend şi m-a acuzat că sunt antisemit, după cum îl contraziceam.”

Fusese condamnat opt ani, cred a-mi aminti, din care făcuse şase. Se eliberase înstrăinat de lumea sunetelor. M-am jenat să-l întreb dacă aceasta se datora palmelor cu care fusese gratificat în cursul anchetei, cu specială cinstire a pavilioanelor, sau vreunei bâte scăpate peste ceafă, ori a pumnilor încasaţi, dintre care unii nimeriseră în plin urechile. Originea fudulirii sale ar fi putut consta şi într-o grăbită sclerozare, datorată umezelii, frigului, betoanelor. Dacă nu ar fi fost condamnat, putea auzi şi în clipa aceea, ca un “juvete robust”, scleroza continuând a întârzia, nu? Cine poate nega?

– “Şi ce aţi făcut de când v-au eliberat?

– “Un prieten de odinioară m-a ajutat să fiu angajat la Academie. Am funcţionat doar câţiva ani, că m-am pensionat.”

Brusc, am decis să dau pe faţă motivul vizitei mele.

De câţiva ani debutasem, cum am spus-o, în “Vânătorul şi Pescarul Amator”. Publicasem şi în “Luceafărul”, în “Ramuri” şi prin alte părţi în provincie. Îmi făceam iluzii foarte mari asupra puterii mele de a promova pe careva în tărâmul literar; de fapt, nici pe mine nu mă puteam ajuta. Dar era vorba despre profesorul care-mi dăruise cel mai mult… Eram dator să-l sprijin la rândul meu, oricât de schilav aş fi fost.

Se înduplecă. Bag bine seama că eram aşteptat precum ‘omul care aduce ploaia’. “Trebuie să răsară şi steaua mea”, îşi spunea, desigur, în minunatele clipe când se lăsa adiat de optimism.

Se ridică. Ieşi. Reveni cu un dosar bogat.

Îl răsfoi niţel şi extrase vreo douăzeci de pagini. Mi le înmână, mulţumindu-mi pentru dragostea ce-i arătam.

Ajuns acasă, m-am repezit cu patimă la versurile ce-l reprezentau. Dar m-am descurajat repede: erau balade pe jumătate ciocănite modernist, pe jumătate doinite popular, despre gospodării colective, staţiuni de tractoare, fabrici şi… Gagarin. Moda triumfa cu nădejde în toate. Nici un har, nici o perspectivă.

T. Păunescu-Ulmu murise de bună seamă în anchetă, atunci când va fi fost întrebat despre relaţiile sale cu legionarul Radu Gyr. Aveam în faţă zdrenţele aruncate de securitate la coşul de gunoi şi ce se ridicaseră de acolo, să ia locul profesorului meu din adolescenţă.