STRUCTURI COMPORTAMENTALE STILISTICE IN “POARTA NEAGRA”

Suita de portrete din perioada detenţiei, adunate de Tudor Arghezi sub titlul Poarta Neagră (Bucureşti, Editura “Cultura Naţională”, 1930), ne prilejuieşte o evaluare a calităţilor autorului de observator al comportamentului uman.

Vom urmări structurile comportamentale stilistice în paginile respectivului volum. Structurile comportamentale stilistice, ilogice în esenţa lor, sunt îngăduite de nişte mecanisme stilistice ale gândirii, aceleaşi ce permit percepţia stilistică sau elaborarea figurilor de stil în practicarea unei arte sau a alteia. Aceste mecanisme stau la originea unor viziuni stilistice asupra vieţii; viziunile stilistice integrează comportamentele stilistice; comportamentele stilistice generează situaţii stilistice. Exemplele ce urmează vor clarifica, pe cât posibil în baza acestui material ilustrativ unic, legitatea acestor înlănţuiri şi rostul lor în existenţa personajului (şi a oamenilor portretizaţi). Definiţiile folosite de noi privesc comportamentul nonverbal; cel verbal l-am evitat pe cât cu putinţă pentru a distinge mai bine categoria urmărită de noi de respectiva figură de stil (deşi în practică cele două tipuri de comportament colaborează aproape necontenit). Aceste definiţii adaptează la obiectul cercetării noastre definiţiile figurilor de stil.
Vom începe cu prezentarea câtorva exemple de comportament emfatic, acesta, prin banalitatea sa, fiind accesibil observaţiei oricărui cititor.COMPORTAMENTUL STILISTIC EMFATIC este cel care  conferă mimicii, gesturilor, atitudinilor, etc. o deosebită greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc. Teatralitatea este caracteristica lui. “Un locotenent în plină explozie de personalitate, (…) îşi expunea , de la distanţă frecându-şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mâna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zâmbet ale bărbatului cu <<fizic plăcut>>” (p. 83). Vasăzică, comportamentul emfatic expune presupusele calităţi ale individului peste măsura îngăduită de necesitate. Dar el mai şi provoacă admiraţia sau măcar atenţia celorlalţi. “Fiinţa Directorului face ocolul întradins al curţii pe lângă ziduri şi apare din fund, între cele două rânduri de deţinuţi, ca să guste o intrare triumfală de dramaturg. În cor deţinuţii strigă: – Trăiţi!… iţi!… (…) Directorul îşi proclamă gulerul lustruit, hainele călcate cu dungă, ghetele de lac, ce-l strâng îngrozitor, inelele gigantice din degetele înmuiate în briliante cu aur” (p. 305).
Aşa cum se schiţează ideea în ultima frază, există un comportament emfatic vestimentar, ca o subdiviziune a precedentului, care se manifestă în selectarea unor haine, a unui stil de a te îmbrăca, de a-ţi îngriji (sau lăsa în dezordine) straiele, conform unui mesaj nu totdeauna formulat şi pe altă cale, dar care subliniază opinia ta despre tine şi, prin reflex, despre lume. Dealtfel, aşa cum vom vedea îndată, Tudor Arghezi menţionează toate acestea în textul său. Citatul este amplu, pe măsura bogăţiei sale în detalii.
“Înalt cât o scară de zugrav de faţade, cu picioarele imens de lungi, ras la faţă şi pletos în creştetul capului, grefierul e un cumulard, care iscăleşte registrul de ieşire, cântă din mandolină şi scrie poezii. Nesatisfăcut în ce priveşte arta, dar bun funcţionar, sătul de meserie, sufletul grefierului simte îmboldirile academice şi are impresia nestrămutată că ar putea să fie un mare poet sau romancier. Ca să dea o dovadă permanentă de extracţia lui intelectuală deosebită, el şi-a fixat şi o estetică individuală a costumului.” De remarcat precizia diagnosticului arghezian. “Haina lui cu detalii preţioase la mâneci, se despică mult pe bust, prelungind gulerul până la stomac, deasupra cărui stomac gulerul se uneşte în doi nasturi îmbrăcaţi în culoarea ştofei costumului, ca să fugă iarăşi despărţindu-se, pe dedesubtul buzunarelor până la spate, unde haina, modelată pe trunchi, comite câteva fantezii de croială şi de cute, necunoscute în arhitectura croitoriei comune” (p. 68-69). Urmează o la fel de amănunţită descriere a pantalonilor asupra căreia nu mai are rost să mai insistăm. Acum, impresia scontată şi “realizată” (în opinia grefierului) a înfăţişării sale: “Personajul întreg al grefierului, deloc incomodat în deghizamentul lui, pare un fante chemat de pe o carte de joc în puşcărie, sau afirmă o profesie pierdută, de astrolog sau de vânător prin câmpiile Atlantidei, evocând fluturi cu coarne, omizi quadrupede. Raportat la timpurile noastre, grefierul înfăţişează un prinţ planetar, depus de un vis care continuă în realitate, în cancelaria penitenciarului central” (p. 69-70).
Într-o nuvelă, într-un roman, persistenţa unui tip de comportament stilistic şi contaminarea tuturor domeniilor de manifestare a personajului se instituie ca garanţie a unităţii acestuia. A încălca regula înseamnă a risca modelarea unor personaje neveridice. Deşi Poarta Neagră este o suită de tablete privitoare, e adevărat, la aceeaşi lume limitată, dar fără pretenţia unor legături pregnante între personaje, atunci când reapare grefierul, marele scriitor nu renunţă la a insista asupra caracteristicii lui comportamentale stilistice principale, ci o descrie în altă zonă comportamentală: caligrafia. “Geniul grefierului lucrează iniţialele ca nişte broderii, inventând în text, gulere, picioare şi căciuli de fantezie” (p. 301). Nu numai că el creează pe coală o întreagă menajerie, o grădină botanică şi o umanitate, din condei, dar îşi savurează superioritatea când gardianul prim se izbeşte de ea: “Ca să izbutească lectura numelui lui Gheorghe Trişcă, zis şmecherul, zis Napolion. Primul repetă silabele şi le gângăveşte, în ilaritatea depărtată a grefierului, din uşa cancelariei, care cu un ifos răzimat ironic, de Adonis, îşi freacă un cârlig de păr, lăsat pe frunte mai lung” (p. 302).
Atitudinea faţă de frizură este o componentă a comportamentului vestimentar, după cum s-a remarcat utilitatea emfatică a cârlionţului grefierului. La fel, la alt funcţionar al penitenciarului: “Colo, celuilalt, de o frumuseţe de coafor, întreţinută luxos, i se frizează părul castaniu de-a lungul cărării cu un puf umflat şi creţ pe o sprânceană; conştiinţa că e irezistibil dă atitudinii lui (…) călcătura monumentală a unui tambur major” (p. 76-77). Rămâne doar să semnalăm, din ultima comparaţie, un comportament emfatic profesional: “călcătura monumentală a unui tambur major”. În paralel, să cităm exemplul unui comportament profesional fără implicaţii stilistice. Este vorba de un hoţ celebru: “Lache e un ţigan mărunt (…) Agerimea de maimuţă a ochilor lui şi mersul lui cu călcătura  felină, pe vârful degetelor, ca şi cum încheietura călcâiului i-ar sta în mijlocul tălpii, aduc aminte lupul şi hiena” (p. 257).
Să revenim la comportamentul emfatic vestimentar în sine. După cum vom vedea în următoarele două exemple, şi mecanismul simbolic al gândirii (pentru a accentua ideea autorităţii şi, respectiv, a pedagogiei brutalităţii) este implicat în descriere.
Doi ocnaşi în grevă s-au baricadat în celula lor. “Soseşte din oraş directorul, cu pălăria tare. Exerciţiul funcţiunii într-un moment atât de grav îi cere autoritate şi direct – omul trimite să i se aducă şapca neagră cu tresele de aur, pe care o pune cu ceremonialul de gesturi şi atitudini ale unui prelat” (p. 159-160). Aceasta pentru a comanda: “Morţi sau vii trebuie să iasă!” (p. 160).
Sau: Primul de noapte e un personaj încălţat cu jambiere, fudul de ghetele lui cu nasturi şi cu tocuri înalte, subţiri. În veriga lui sună o sută de chei şi, ca un simbol, prin verigă trece biciuşca. Primul de noapte are toată înfăţişarea mândră a unui călăreţ descălecat” (p. 300-301).
În alte situaţii, o lume cu orgolii rigide care abordează semnele impunerii respectului cu surle şi fanfare (să nu cumva să scape atenţiei umilite a acelora aflaţi sub stăpânirea dreptăţii…) este ritmată de ritualuri la fel de rigide, de condiţionările comportamentelor stilistice ale repetiţiei.
COMPORTAMENTUL ANAFORIC este acea structură comportamentală stilistică ce constă în repetarea aceluiaşi gest, atitudine, mimică (sau complex de gesturi, atitudini, mimici) etc. la începutul a cel puţin două structuri situaţionale ori similare.
La lectura următoarelor exemple ni s-ar putea spune: e firesc ca, în baza regulamentului, sosirea unui convoi de condamnaţi proaspeţi să treacă printr-un şir de “probe” identice. Vom atrage atenţia că, în cadrul celor expuse mai jos, distingem comportamente profesionale impuse de regulament şi altele (bătaia, furtul) strict personale. În plus, nici cele regulamentare (dezbrăcatul, tunsul, despăduchiatul) nu ni se par fireşti, deşi uzuale, căci, în epoca descrisă, în penitenciar pătrundeau oameni a căror situaţie este exclus să fi necesitat astfel de măsuri de precauţie sanitară (ne referim la statutul social al “colaboratorilor”). Astfel aplicarea literei regulamentare devine ciudată, ba chiar absurdă şi deci neîncadrabilă în comportamentele stilistice profesionale.
După ce ai trecut prin “poarta neagră”, ritualul “recepţiei” este totdeauna identic. Directorul face “cercetarea” noilor veniţi: întrebări asupra “cazului”, urmate de o demonstraţie “educativă”. “Bătaia consistă într-un asortiment de palme ajustate, trimise în figura clientului cu îndoitul efort al braţului şi al pieptului ce-l împinge. Întâia palmă este expediată cu o mare putere mecanică, pentru motivul că individul se găseşte sosit în închisoare. A doua palmă e puiul viguros celei dintâi. A treia palmă este dată pentru că pălmuitul s-a ferit.” (p. 306). Şi aşa continuă ritualul anaforic până la douăsprezece plezniri cu inelele, căci, în fond, “închisoarea are în fund o infirmerie” (ib.).
Urmează, în cadrul acestei situaţii anaforice, care precede situaţia de chiriaş fără plată al statului, defilarea prin faţa Primului de zi sau de noapte. Dezbrăcarea în scopul înregistrării obiectelor personale. Ea este obligatoriu însoţită de o diminuare palpabilă a averii mobile, în favoarea Primului. “Când îi vine rândul, scoate din buzunar un portmoneu de mătasă albastră, cu o monogramă de aur (…). Pipăindu-l, gardianul întreabă, ca să înscrie în registru: – Cât ai în el? – 900 de lei, mă rog, răspunde dulce vocea contabilului de Bancă. La numărătoare, gardienii au găsit însă suma de 120 lei, şi cheamă pe contabil mai aproape. – D-ta, de-acolo, fă-te-ncoace. Vasăzică şi minţi? Contabilul de Bancă încă nu a înţeles. El afirmă sus şi tare că are 900 de lei în portmoneu. Un torent de stoluri de palme cade pe obrajii lui, uşor umflaţi de atingerile d-lui director” (…). Şedinţa se încheie cu o formă legală. Contabilul a recunoscut că portmoneul lui conţinuse suma de 120 de lei” (p. 316-318).
O dezbrăcare “la piele” e continuată de măsuri igienice: “Maşina de tuns a intrat lacomă cu dinţii ei deschişi în părul negru ondulat (…). Apoi, un brici muşcător pustii toată podoaba bărbăţiei lui” (p. 319). Duşul, şi gata. Structura anaforică a luat sfârşit.
Situaţia delimitată de ziua-lumină are şi ea structurile ei de repetiţie comportamentală. COMPORTAMENTUL EPIFORIC este acea structură comportamentală stilistică (complex de mimici, gesturi, atitudini etc.) repetată la sfârşitul unor structuri situaţionale identice sau similare. Directorul penitenciarului “primeşte, seara, raportul primului gardian, care a primit înaintea lui raportul tuturor gardienilor, adunaţi la trei lovituri de clopot, în gangul întunecos (…). Gardianul Prim se prezintă, trânteşte călcâiele milităreşte şi fără să surâdă, debitează o frază în care se plasează obligatoriu numărul deţinuţilor găsiţi la numărătoarea de seară, efectuată de el cu asistenţa funcţionarului de servici al cancelariei şi a ofiţerului sau a sergentului de gardă. Directorul primeşte raportul cu o înfăţişare de idol deranjat şi ochii lui, privind pieziş, măsoară vârful mustăţilor urcate la nivelul pleoapelor şi încheie acest act de autoritate (…): – Bine! Poţi să pleci!” (p.64-65).
Pe lângă comportamentele anaforice şi epiforice “profesionale” ale deţinuţilor (participarea la numărătoare, în poziţia de drepţi, primirea fără crâcnire a palmelor, la sosire, dezbrăcarea etc.), impuse de ritmul de existenţă al penitenciarului, se disting comportamente de acelaşi tip, personale, construite de anumite temperamente ce aleg sau îşi impun o ordine precisă, mecanizată, a desfăşurărilor zilnice. Un industriaş colaboraţionist “se cheltuieşte în mişcări repetate, dimineaţa la sculare” (p.19). Ziua de încheiere a săptămânii (altă măsură situaţională) are un specific comportamental anaforic şi ea: “dis-de-dimineaţă, Duminica, îşi face mustaţa cu fierul şi îşi rade guşa de purcică, pentru primirea săptămânală a soţiei” (p.19-20). La un alt deţinut, tot dintre “boieri” (speculanţi îmbogăţiţi de pe urma ocupaţiei sau ziarişti filo-germani) aflăm un comportament epiforic încheind situaţia zilei. În portretul Marin Gureşoiu se enumeră etapele unei structuri comportamentale epiforice personale de seară: spălatul, cititul şi obişnuinţa ca, “la culcare, să-şi puie, în toate serile, mustăţile într-un bandaj agăţat de urechi” (p. 147). Exemplul este important deoarece această structură comportamentală e observată de un om simplu, avertizat că săvârşitorul ei suferă de o boală ciudată (poate epilepsie). Or, pentru neavizat, ritualul este atât de ieşit din comun, în toate etapele lui, încât este interpretat ca un şir de semne ineluctibile ale maladiei, ceea ce îl duce pe Gureşoiu până în pragul nebuniei din spaimă.
STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ STILISTICĂ IASTERON PROTERONICĂ aparţine acelui comportament ce răstoarnă ordinea firească (cronologică sau logică) a mimicii, gesturilor, atitudinilor etc., anticipând ceea ce s-ar cuveni să urmeze. Datorită unui comportament de acest tip al stăpânilor ei (înainte de a căuta cum se cuvine nişte haine, aceştia au denunţat-o pe slujnica Măria Nichifor pentru hoţie) femeia se află într-o situaţie iasteron-proteronică creată de forurile administrative care au uitat s-o judece. “A trecut un an şi jumătate şi ar fi putut să treacă o viaţă dacă direcţia temniţei nu căuta, pe căile lungi ale ierarhiei, să aducă aminte arhivarilor care o uitaseră, că în puşcărie se găsea o femeie nejudecată (…). Repede (…), Măria Nichifor fu citată, judecată şi, în faţa unui dosar gol, condamnată la 15 zile închisoare” (p.129). Situaţia se complică aprosdochetonic (COMPORTAMENTUL APROSDOCHETONIC constă într-o reacţie neaşteptată la o provocare precedentă a mediului): “după condamnare, s-a putut afla că stăpânii îşi găsiseră boarfele furate, într-un dulap, în care, distraţi, le puseseră într-o seară de dans” (p. 130).
STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ METONIMICĂ este acel comportament stilistic bazat pe contiguitatea logică dintre noţiuni, sentimente, trăiri, şi care constă în înlocuirea unei acţiuni prin alta cu care cea dintâi se află într-o relaţie logică.
“Eram un boiat de treabă. No m-aşi fi potot oita com tai o găină… N-am avot vicii, no am fomat, n-am jocat corţi” (p. 92), istoriseşte cel care, însurat şi cu prunc fiind, şi-a ucis amanta tânără şi iubăreaţă prin patru lovituri de cuţit (“era cot braţol meu de lung”, ib.). “- Îţi plăceau însă femeile străine… – No am fost viţios, no am fumat, repeta legătorul, obsedat de virtuţile cetăţeanului nefumător” (p. 94). Iar Tudor Arghezi, cu un subtil simţ psihologic al proceselor stilistice neconştientizate, îl surprinde pe acela de metonimizare a realităţii, fără a şti (este firesc) la cât de importantă cercetare a condiţionării tropice a existenţei umane pune o piatră de temelie: “Consolarea supremă a legătorului de cărţi, în ceasul când asasinase, rămânea virtutea că nu fumase.  Printr-o dispoziţie de spirit, comună tuturor deţinuţilor (atenţia la generalizarea profesională, n.n.) care au trăit în intimitatea îndelungată a crimei lor, legătorul de cărţi pierduse noţiunea răspunderii lui principale şi din tendinţa, poate inconştientă, de-a şi-o micşora, se înfricoşa de gravitatea amănuntelor, fapta lui se diviza şi se subdiviza, pulverizată, teama începea să se manifesteze aiurea decât pe terenul crimei, judecata se schimonosise,  raţionamentul devenea inadmisibil şi absurd” (p. 94).
Tocmai remarcarea unui număr mare de astfel de raţionamente inadmisibile şi absurde pe care se întemeiază multe comportamente umane şi care provoacă situaţii la fel de inadmisibile şi absurde impuse trăirii individuale sau de grup ne-a făcut să bănuim existenţa, alături de mecanismul logic al gândirii, a tot atâtea mecanisme stilistice câte familii de figuri de stil există, ale căror reflectări în comportament le urmărim aici.
Întorcându-ne la colegul de detenţie al scriitorului, să urmărim metonimizarea şi pe alte planuri. “Pentruco ajunsese o destrăbălată care se întindea co toţi borbaţii, am ameninţat-o – so mă scuzaţi – co voi cumpera on salam… Dar atot a fost, o ameninţare… No e adevărat că aşi fi făcut ceva cu el, no-i adevărat!” (p. 94-95). Iar când scriitorul îl mângâie că pedeapsa este şi o necesitate sufletească a făptaşului, şi-l întreabă: “Te-ai simţi bine, achitat de crimă?”, ucigaşul izbucneşte din străfundul viziunii sale metonimice: “Credeţi co mo achită şi de acozarea cu salamol?” (p. 95).
În tableta cu titlul semnificativ pentru metonimizarea realităţii, Omul din cinci, memorialistul portretist se miră surprinzând iarăşi acelaşi fenomen stilistic la nivelul social: “Se petrece cu <<boierii>> un fenomen curios. De câte ori e vorba de unul, se numesc toţi ceilalţi”. Remarcăm inversarea tipului anterior de metonimizare. ” – Cine-i domnul care trece? Întreabă câte un puşcăriaş nou. – Ştiţi, ziariştii…” (p. 271). “Suntem cinci, afirmă ochii celorlalţi patru, suntem ziarişti! Vorbele lor sunt aceleaşi, convorbirile sunt aceleaşi, materia dialogurilor e identică permanent (…). Fiecare din ziarişti vorbeşte la plural (…). De câte ori se trimite o cerere, o scrisoare, o petiţie, hârtia se acoperă cu cinci iscălituri şi unul e obligat să vorbească de cele cinci personagii jucate de el (…). Ce să-ţi mai aduc? Te întreabă nevasta. Nu-mi aduce nimic, răspunzi, cu senzaţia că nimic nu mai e pentru tine, că tu nu mai eşti individual, că nici o acţiune a ta nu-ţi mai aparţine, de vreme ce eşti din cinci. (…) Voi mai putea redeveni vreodată unul, te întrebi neliniştit? Voi mai avea dreptul de-a acţiona vreodată singur (…)?” (p. 372-373).
Din punct de vedere al celui din afara grupului, din punctul de vedere al grupului, din punctul de vedere al individului (aceasta este ordinea expunerii în text şi a selectării citatelor), pe rând, unitatea este resimţită ca echivalentă a complexităţii în baza unei legi ciudate a judecăţii (“Doamne, Dumnezeule, izbăveşte făptura mâinilor tale de complexitate!” p. 374, exclamă, încheind tableta, glasul sufocat al mânuitorului de condei), în baza unei legi ce din continguitate face un tobogan pe care, lunecând oricâte fiinţe cu aceeaşi profesie, ele se metamorfozează într-un monstru cu tot atâtea capete aparente, dar nu mai puţin identificabil în fiece individ cu aspect normal.
STRUCTURA STILISTICĂ COMPORTAMENTALĂ COMPARATIVĂ este acea sumă de mimici, gesturi, atitudini etc., care se datorează unui proces intelectual de punere în paralel a două situaţii şi decurge din aceasta ca un efect. Ion Petrescu este cunoscut ca un hoţ “cinstit”. “Furtul lui (…) părea opera unui copil” (p. 376). Dar, provocat de colegi să vorbească, el a făcut cu cea mai mare naturaleţe “teoria morală a furtului profesional” (p. 377). În ea aflăm exprimată şi originea ei comparativă; iar acea teorie este temeiul comportamentului său comparativ.
“Trebuie să furi de câteva ori ca să ajungi om cinstit”, explică el, “dând pilda unui pescar din piaţă, care la 12 ani era în puşcărie pentru primul furt, şi care astăzi are bălţile cele mai mari în arendă şi e proprietar a cel puţin 22 de imobile. – Voi fi al doilea Titircă, zice hoţul citând numele pescarului. O lovitură de 6-7000 de lei de la 3 la 6 luni de închisoare. Faci câteva lovituri de acestea şi-ţi ajunge” (p. 379).
Comportamentul comparativ este caracterizat, ca şi celelalte comportamente stilistice de implicarea totală a raţiunii: “Nici un cinism la el, dar o sinceritate, un entuziasm, o determinare spirituală definitivă” (ib.).
Comportamentul lui Ion Petrescu stă la îndemâna tuturor. “Conştiinţa pedepselor mici, pe cari le asigură Codul Penal hoţilor, facilitând profesia furtului (…) trece la generaţii de indivizi, face şcoală, creează o clasă de bandiţi încurajaţi să trăiască din parazitisn şi prădăciune şi să găsească în ele mijlocul opulenţei şi al imunităţii” (p. 380).
Un ultim comportament al personajelor din Poarta neagră, analizabil din punct de vedere stilistic, este COMPORTAMENTUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC, acea structură comportamentală stilistică presupunând un comportament ce se neagă simultan, în aceeaşi structură situaţională (esse non esse).
Comportamentul simulantului este posibil numai datorită unui mecanism dihotomic-antonimic al gândirii: sunt ceea nu nu sunt.
Să ne îndreptăm atenţia către un personaj arghezian. “Fratele lui, sinucis, suferise de un ulcer adevărat şi reproducându-l mental pentru propria lui rânză, al doilea frate îi cunoştea din experienţă patologia, care îi veni în ajutorul comicii lui fantezii” (p. 56). Fantezia aceasta merge până la a-şipicta (căci avea darul), pe ciment, vărsăturile. “Îşi fabricase şi un gest adecuat: strângându-şi stomacul cu braţul, în aşa fel că încheietura interioară a cotului, ajungându-i în dreptul buricului, corpul lui era silit să se cocoşeze din şale, atârnând cu pieptul înainte. Efectul stării lui maladive se mai manifesta prin călcarea răscrăcărată” (p. 58).
În următorul şi cel din urmă exemplu al nostru, simularea (nu a unei boli) se asociază comportamentului emfatic, de la care am plecat în această analiză: “Client al unui birt de centru, medic de nevroze, terapeut al lui Alex. Davila, fercheş, elegant, scurt, de o tăietură de chelner. Vesel întotdeauna, falacios că practică medicina numai pentru somităţi şi gratuit (…), prieten cu toată lumea, legat cu actorii, slăbiciune de mare temperament. Citează pe Freud, ca pe un coleg, şi pe Kreppelin, ca un tiraj decolorat al celui dintâi. Are pentru <<ştiinţă>> un surâs de crai sceptic, căruia i se vorbeşte de graţiile secrete ale unei curtezane de hipodrom (…). Doctorul apărea în uşa restaurantului (…), intra salutând cu un deget, zâmbind ca un portret, înainta ca într-un mare laborator, şi dând mâna cu cei de la masa artiştilor se aşeza în capul mesei şi preda un curs” (p. 42-43). Făţarnicul “nu se adăpa cu vin niciodată – higiena medicului stăpân pe sine!” (p. 44). Umbla cu sacoul pe şolduri, în ghete de lac şi în jiletcă albă” (p. 45).  Reacţia la comportamentul acesta emfatic bogat este jena celor cu care el vine în contact. Actorii “îi adresau cu timiditate întrebări relative la stomac şi intestine, conştienţi că asemenea problene sunt nedemne de un savant” (p. 42). Jocul său dădea roade: “Se povesteau despre el anecdote de mare învăţat, ca despre distracţiile lui Henri Poincaré, şi un respect general învăluia fiinţa lui aleasă” (p. 43). Aceasta despre comportamentul său emfatic. Cât despre cel dihotomic-antonimic, explicaţia este simplă: doctorul nu era în nici un fel doctor – ci doar un alt simulant. Menţionăm ca pe o caracteristică aparte a cazului preferinţa arătată în libertate, actorilor (oameni cu mască) şi, în detenţie, falsificatorilor – cu alte cuvinte “simulanţilor”.
În Poarta neagră există şi referiri la manifestări erotice îngăduite de mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii (invertirea conştientă şi inconştientă în finalurile portretelor Mitică Lăutarul, p. 182-184 şi Aghiuţă, p. 332-333).
Acum, rămâne de dat o lămurire finală: a discuta comportamentele personajelor din punctul de vedere a ceea ce numim stilistica antropologică(ramură a antropologiei stilistice, alături de semantică, semnatica istorică, morfologia şi sintaxa comportamentului, alături de etnoecologie, şi de alte discipline posibile, a căror necesitate nu ni s-a impus încă în cercetări) oferă şansa unei sistematizări foarte clare şi cuprinzătoare a comportamentelor umane ce nu sunt dictate de mecanismele logice ale gândirii, aberante deci. A sistematiza înseamnă a curăţa terenul pentru gândirea critică şi a pătrunde mai lesne într-o operă. Iată o raţiune suficientă pentru necesitatea acestui tip de cercetare, dar există şi alta, superioară: aspiraţia de a înţelege omul cât mai adânc în umanitatea lui complexă, logică, în modalităţile lui ne-logice, stilistice, dar şi în stereotipia lui dezumanizantă.