– Slanina cu soricioaica

Povestind ba despre una, ba despre alta din amintirile detenţiei ajunseră la prezenţa câtorva borfaşi în rândurile lor, ale “politicilor”.

– De ce să-i numiţi “borfaşi”?, se opuse P.P. Ionescu, pregătit oricând să înfrunte orice opinie sau afirmaţie ce nu-i aparţinea. “Matiştii” nu-s borfaşi. Şi-au băut şi ei minţile-ntr-o crâşmă; au înjurat chelnerul că le-a pus apă-n vodcă; de la el au ajuns să blesteme guvernul; şi s-au pomenit în faţa tribunalului militar. Asta nu-nseamnă că-s borfaşi.

– Ba erau borfaşi curaţi, nene. Nu vorbesc de “matişti”. De hoţii “cu bună dimineaţa”, cum e cazul lui Gulimănescu, despre care a şi scris unul dintre noi, dacă v-o fi căzut în mână cartea, insistă Vitalie Precup.

– Nu ştiu la ce carte vă referiţi. Şi ce vrea să zică: “hoţ cu bună dimineaţa”?

– Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră “instrumentul” şi. pescuiesc, din stradă, tot ce pot, spuse bine dispus Vitalie Precup.

– Oi fi stat dumneata cu astfel de indivizi, eu nu!, îi ciupi amorul propriu şi demnitatea P.P. Ionescu, inginer proiectant care, în afară de condamnarea sa politică, nu se alesese cu nimic mai de Doamne-ajută dintr-o existenţă searbădă şi disciplinată până la exces; drept care, îşi apăra comoara de orice întinare, ca pe Sfânta Cuminecătură.

– Aşa este, am împărţit aceeaşi cameră cu Gulimănescu. Cred că avea la activ vreo douăzeci şi şapte de condamnări pentru tentative de hoţie. Ştiu că s-au găsit unii care-i făcuseră socoteala că-şi petrecuse mai mult de jumătate din viaţă-n puşcărie. Adevărul e că asta şi voia. O mărturisea singur: cum se apropia vremea rea, încerca un furt, să-şi asigure existenţa peste iarnă la. căldurică. Fiind foarte bine cunoscut la Văcăreşti, i se creau condiţii, era bătut pe spate cu simpatie. Un înţelept în felul lui, care socotea închisoarea preferabilă viscolului şi degerării. Dacă n-avea nici un colţişor al său pe pământ, ce să facă nenorocitul? Trăgea la adăpost. Preschimbase spaima-n fericire. Altfel, o lepădătură tare cumsecade şi cu haz. Un singur necaz avea: că de data aceea greşise şi nimerise între “politici”, la regim sever.

P. P. Ionescu pufni pe nas în câteva rânduri, nemulţumit că nu putea replica sfidător, cum îl îndemna firea sa încăpăţânată.

– La drept vorbind, reluă Vitalie Precup, ai şi mata dreptate. Am stat şi cu un alt cetăţean, care nici vorbă să fi semănat cu Gulimănescu, deşi era de-adevăratelea condamnat de drept comun. Băgase cuţitul într-un comisar, înainte de preschimbarea poliţiei în miliţie. Încasase o condamnare de zile mari, pentru cei optsprezece ani cât numărase atunci. După ce efectuase jumătate din ea, a fost acuzat de tentativă de evadare şi judecat din nou; s-a trezit, printr-o minune, de care numai justiţia comunistă era capabilă, condamnat ca “politic”. Am dormit într-un pat cu el, la Jilava. Un om şi jumătate. Numai borfaş nu putea fi numit. Dar cum să-i spun?

Exemplele se înşirau ca mărgelele pe aţă. P. P. Ionescu păzea de orice pângărire statutul privilegiat, din punct de vedere moral, al “politicilor”. Era îndârjit cât încăpea. Vitalie Precup scotea, ca un scamator din joben, tot felul de pilde pentru a-şi susţine experienţa de viaţă. Aşa se petrece totdeauna: cine n-a cunoscut o anumită situaţie mai neobişnuită nu se lasă convins nici în ruptul capului de autenticitatea ei.

În cele din urmă îşi aminti următoarea întâmplare, narată lui de către o ţărancă, pentru care păţanie cu iz insolit, reţinem şi noi atenţia cititorului, căci la timpul împărtăşirii ei eram de faţă şi am consemnat-o cu toate stângăciile înduioşătoare de exprimare:

“Am fost vârâte-n beci. Acolo, aveam un gardian Georgescu. Venea şi ne bătea la tălpi. Mai eram cu doamna Iulia şi cu o alde aia: Silica, o sfântă, să-i dea Dumnezeu sănătate, pe unde o fi şi ea. Şi-i spunea Georgescu doamnei Iulia că o-ngroapă-n pământ de vie, până-n gât, şi-i pune şipot cu apă rece să curgă-n capul ei.

“Acuma, noi, cât am stat la Securitate, vedeam că bătea-ngrozitor toţi deţinuţii care erau acolo – că pe noi ne băgaseră-ntr-o secţie unde erau vieţaşii şi condamnaţii la două’ş cinci de ani, la ultimul etaj, şi noi eram în prevenţie. Şi îi bătea îngrozitor, Georgescu. Şi nu ştiam cum să facem să-i întindem o cursă, să-i scăpăm şi pe ăilalţi şi pe noi de ticălosul de bătăuş, că plângeam în fiecare zi când auzeam ce bătăi.

“Şi persoana aia, de era tot cu noi, Silica, a avut ideea: a intrat în concubinaj cu acest Georgescu. Şi, deci, pe noi ne ducea la veceu, ne ţinea acolo, ne încuia şi, întretimp, această persoană rămânea acolo, în celulă, şi el se ducea, în fine, acolo, cu uşa deschisă. Doamna Iulia, când Silica i-a zis că s-a copt buboiul, s-a dus şi a anunţat directorul închisorii. Şi au urmărit o săptămână de zile, până când, în sfârşit, l-au prins. Şi pe urmă l-au dezbrăcat, l-au îmbrăcat în haine vărgate, au eliberat o celulă acolo şi l-au băgat, şi ne-au anchetat şi pe noi dacă şi noi am avut relaţii cu el sau ne-a vorbit ceva urât şi noi am declarat că ne-a propus şi nouă urât. Şi l-au arestat din momentul de-atunci, l-au arestat şi alt nu mai ştiu. Decât ştiu că Silica a fost o sfântă, că n-a mai venit altu’ cu bătaia, nici cu şipotu’ de apă rece-n cap, înmormântată de vie”.

– Domnule P. P. Ionescu, reluă conversaţia Vitalie Precup, după ce-i relată în cuvintele sale personale cele de mai sus, în loc să fim froasaţi că am fost închişi şi cu delincvenţi de drept comun, mai bine am remarca nobleţea acelei Silica. Până să aflu de ea, am invidiat nespus Franţa, că a produs o Boule-de-Suif, cunoaşteţi personajul lui Guy de Maupassant. Ei bine, sunt mândru că o avem şi noi pe Silica noastră, oricât rămâne ea mai gen Miţa Baston.

– Iertaţi-mă, dar mie personal, fapta ei mi se pare abominabilă. Să faci plăcerile unui călău ca acel ordinar de Georgescu.!

– Şi pentru stârpirea şobolanilor sacrificăm slănină afumată. Doar că e unsă cu şoricioaică, nu?. O să vă mire ce vă spun: amintiţi-vă de Iudita şi de Holofern. Silica este un personaj vechi-testamentar!

De pomană era orice argumentare. P.P. Ionescu se retrăsese în turnul său de fildeş şi nu mai era abordabil. Vitalie Precup se enervă. Izbucni:

– Ascultă-mă, domnule! Cum ai luptat dumneata, cât ai fost închis, împotriva bestialităţii celor care ne chinuiau?! Spune, odată!

P.P. Ionescu se îneca. Era evident că nu-i veneau pe buze decât cuvinte pompoase şi găunoase.

– Ei, bine, triumfă conlocutorul său, Silica a băgat în puşcărie un călău! Nu mi se pare puţin lucru. A învins oprimarea cu propriile arme ale acesteia: minciuna şi delaţiunea. Mă miră, stimate domnule P. P. Ionescu, dispreţul dumneavoastră. Nu credeţi că Silica merită măcar un gând compătimitor?! Sunteţi.!

Urmă, pe neaşteptate, o revărsare de epitete jignitoare, la care celălalt răspunse cu înfocare la fel de mare. În cele din urmă, Vitalie Precup se ridică de pe scaun şi ieşi trântind uşa.

Aşa s-a rupt amiciţia dintre doi foşti colegi de suferinţă, pentru o fiinţă acuzată a fi fost “colaboraţionistă” în însăşi carnea ei.

Nici acum nu ştiu ce să aleg: acel trup nefericit al femeii a cunoscut, cu prilejul dat, plăcerea sau martiriul?