– Reintalnirea

21. REÎNTÂLNIREA

Mi-e cu neputinţă să-mi amintesc dacă mai întâi am conceput acest subiect sau am primit acel telefon straniu.

M-a sunat o femeie, o doamnă, o domnişoară, nici eu nu ştiu prea bine: poate că nu era măritată sau, dacă era, îşi păstrase numele părinţilor.

– Domnule profesor, mi-aţi fost recomandat ca specialist în yoga. Aş avea nevoie, pentru nişte probleme de sănătate, de părerea dumneavoastră. V-ar deranja să poftiţi pe la atelierul meu?

Parcă cineva mi-ar fi şters memoria cu un acid: nimic, dar nimic n-a rămas imprimat în ea în legătură cu locul unde era plasat atelierul său de sculptură!

Ajuns acolo, am recunoscut-o pe dată. Era colega mea din clasa a doua primară: Ioana Kassargian. Cum numele ei cu sonuri nefamiliare mi-era greu să-l reţin la vârsta aceea, îl înregistrasem: Catargi, nume de familie cu care eram obişnuit de la denumirea bulevardului (Lascăr C.) Mai există o lacună în amintirile mele, plasată chiar în acest context: nu ştiu dacă o socoteam în anul cât am fost colegi că era Catargi, ori numai după mutarea ei la altă şcoală, când o evocam în reverii. Cu alte cuvinte, nu-mi dau seama dacă de la început îi ortografiam numele greşit sau dacă trecerea timpului influenţase fidelitatea reproducerii lui în minte.

Cititorul pe bună dreptate se întreabă cui foloseşte menţionarea acestor trepte ale ezitării sau uitării. Dacă nici scriitorul nu ar specifica atari scăpări ale minţii din chingile voinţei, cine să o facă? Şi numai adunarea lor în grămezi va sări în ochi, să trezească psihologul şi să-l pună pe lucru. Iar dacă acesta nu va lămuri originea scăpărilor memoriei, mâine omul va uita până şi faptul că este om. Istoria masacrelor împotriva armenilor o dovedeşte ca putinţă şi cu prisosinţă.

Revenind, pe loc mi-am revăzut gazda aşa cum o cunoscusem pe timpuri: minionă, brună, cu buzele roşu vineţiu, cu dinţii perlaţi, albi, strălucitori, cu părul abanos sârmos, uşor cârlionţat, cu mădularele rotunjite de carnea ce le îmbrăca sub pielea mătăsoasă, măslinie, cu lumini ce mă topeau când se fixau asupra mea, coborând din pupilele-i împrejmuite de bezne misterioase, cu gene lungi şi arcuindu-i-se înapoi către pleoapele superioare de pe marginile inferioare ale cărora se iviseră să înţepe zorii comuni tuturora. Nu ţin minte nici un cuvânt schimbat cu ea, nici un gest ce să-l fi făcut cu intenţia ei. Doar unul al său: o mângâiere firavă şi trecătoare a palmei calde pe obrazul meu de copil devenit brusc bărbat, pentru o clipă de neuitat, şi la fel de repede recăzut în copilărie. Împrejurările acelei atingeri suave nu le-am păstrat în depozitul trecutului meu conştientizat. Ştiu doar că mă aflam în picioare, alături de pupitrul ei, aplecat peste ea, cum sta ghemuită în bancă, într-o recreaţie, că ne priveam fericiţi, că ne zâmbeam într-o dăruire totală, deşi inconştientă. Atunci a survenit frolarea acelei palme şi a vârfurilor degetelor ei. Mai atribui uităturilor sale multă dragoste atunci când şi-a legănat mâna peste obrazul meu. Aşteptarea mea parcă ştia ce urma să se petreacă şi se lăsa cotropită de o stare prefigurând un posibil leşin, atât de tare mă durea mângâierea ce nu mai venea.

Nu mai pot adăuga altceva privitor la dânsa decât că avea tot în clasa noastră un frate, mult mai înalt ca ea, am impresia că şi decât mine, delicat, frumuşel, blonziu, pe care tare îl simpatizam, fiindu-i atât de apropiată rudă.

Apoi au plecat la altă şcoală, cum am pomenit-o. Nu i-am mai întâlnit niciodată, nici n-am mai auzit vorbindu-se despre ei.

Când mi s-a adresat la telefon, nu am făcut nici o legătură între numele Kassargian şi Catargi, cum o ‘botezasem’ şi o ţineam minte eu, în aiureala mea. Deschizându-mi uşa, m-au izbit chipul, tenul şi statura ei şi am recunoscut-o fără vreo îndoială. Ne despărţeau de acele zile de odinioară aproximativ treizeci şi cinci de ani şi trauma unei puşcării de patru ani în capcana căreia zăcusem.

Am dorit, totuşi, să mă edific. Pentru asta mi-am acordat oarece timp de observare, de ascultare a glasului său, de proiectare a siluetei femeii dinainte-mi asupra ecranului primelor patru clase urmate la şcoala primară franceză: ” Maison des Français” . Nu mi-au trebuit mai mult de zece minute pentru a mă întări în convingerea că nu greşeam câtuşi de puţin: era într-adevăr una şi aceeaşi persoană. Şi nu pricepeam prin ce merit deosebit înaintea lui Dumnezeu mi se dăruise fericirea de a o revedea, ba mai mult de a fi solicitat de ea să-i vin în ajutor cu ceva.

Mai grăbit decât să-i aflu nevoile (cine este gata, în orice împrejurări, să atribuie celui din faţa sa slăbiciuni prevestitoare de moarte? Mai curând suntem porniţi a minimaliza motivul oricărei plângeri a sale. Aceasta probabil pentru a stinge tensiunea clipei când privim în faţă nenorocirea apropiindu-se de noi), mai grăbit decât să-i aflu nevoile, ziceam, am înclinat să-mi opresc privirile pe un album de artă, gros cât latul palmei, cu o copertă lucioasă, cartonată solid, abundând în nuanţe de albastru, tipăritură pe o suprafaţă de un format mai mare decât o coală de scris, zăcând pe o măsuţă nu destul de apropiată de noi ca să-mi îngăduie a întinde mâna să-l ating, dacă m-aş fi încumetat s-o fac.

Uitând cu desăvârşire pentru ce fusesem invitat acolo, setea mea de carte necunoscută de artă m-a orbit şi am întrebat sculptoriţa ce conţinea.

– Vitraliile catedralelor din Franţa. Cu atât m-am ales din bursa pe care am avut-o la Paris.

– Poate o să-mi daţi voie, într-o zi, să stau aici s-o răsfoiesc…

Asta se traducea cu: ‘Lasă-mă s-o iau în poale, să mă uit la poze, că de altceva nu-mi mai pasă acum…’ Însă tălmăcirea nu ajunse la ea astfel încât să-mi răspundă imediat şi plină de bunăvoinţă: ‘De ce să laşi pe altădată? Răsfoieşte-o chiar în clipa asta…’ Nu. Fără a-şi părăsi politeţea, confirmă vag:

– Cum să nu…

Şi uită de discuţia pe care o provocasem. Am simţit că-mi sta în datorie s-o iscodesc de ce mă chemase. Mai întâi, însă, am dorit să mă edific asupra altui lucru.

– Când am vorbit la telefon nu am fost conştient că vă cunoşteam. Nu aţi fost elevă la “Maison des Français” într-una dintre clasele primare?

Răspunzându-mi afirmativ, nu păru surprinsă de întrebarea mea. Dar nici nu puteam discerne pe figura ei că era conştientă de legătura dintre noi dinainte de a fi făcut eu menţiunea. Figura îi strălucea de o solicitudine blândă, parcă apărută abia atunci pe chip.

– Am fost colegi în clasa a doua primară. Aveţi şi un frate.

Nici nu negă, nici nu confirmă. Zâmbea în perspectiva momentului când aveam să mă potolesc, lăsându-mă să-mi consum entuziasmul acela inutil. Nici măcar nu-mi dădeam seama dacă era de acord cu adevărul celor rostite de mine sau mă credea victima unei înşelări momentane, cum ni se întâmplă uneori când cunoaştem pe cineva, înşelare care n-o interesa în nici un fel, ci aştepta să mă eliberez din ea şi să revin la discuţia serioasă ce se pregătea să aibă cu mine.

Astfel stând lucrurile, m-am depărtat singur de starea de imponderabilitate ce mă cuprinsese la amintirea palmei ei atingându-mi obrazul când avusesem şapte ani.

– Cine m-a recomandat ca yoghin?

În sfârşit, pusesem o întrebare mai apropiată de scopul aducerii mele acolo.

– Nu-mi amintesc.

Nu voia să fie indiscretă. Nu era prea legal să te fi ocupat de yoga, în acele timpuri; prin acoperirea persoanei ce mă desemnase, îmi dovedea că nu trebuia să mă îngrijorez de fel: aveam de-a face cu un om de onoare.

– Spuneaţi că v-aş putea fi de folos…

Rostind asta, am renunţat la orice tentativă de reînviere a trecutului.

– Sufăr de o boală incurabilă, zise cu simplitate. Scleroză în plăci. Mă aşteaptă paralizia. Am fost sfătuită să recurg la yoga, altă scăpare neexistând. Şi aţi fost numit dumneavoastră ca putând lucra cu mine.

Cum să-i spun că fusese o glumă proastă? Că nu predasem yoga niciodată nimănui. Că dacă deprinsesem câteva noţiuni de hatha yoga, ele abia de-mi foloseau mie pentru a-mi menţine echilibrul energetic, o stare elastică a muşchiulaturii şi tonusul vital suficient de ridicat pentru a munci cu sporul dorit. Cine să o fi înşelat şi cu ce scop, atunci când miza era viaţa sau moartea făpturii ei fragile? Cine dintre cunoscuţii mei să se fi îndeletnicit cu atât de monstruoase păcăleli şi să fi fost atât de inconştient de răul produs în sufletul acelei tinere artiste de geniu, cunoscută oricărui frecventator al Teatrului Naţional, unde sculpturile ce împodobesc holurile îi aparţin ei?

M-am grăbit să neg că aş fi fost potrivit să-mi încredinţeze sănătatea sa şi să-i explic stadiul exact în care mă aflam ca yoghin. Nu ştiu cât eram de convingător în sinceritatea mea provocată de o luare prin surprindere ce-mi încerca şi orgoliul, deoarece, îmi dau seama, Ioana Kassargian îşi făurise, sub imboldul necunoscutului care o înşelase, o sumă de nădejdi anevoie de dislocat sau spulberat, nădejdi profund ancorate în sufletul ei tragic.

M-am retras cât mai repede, confuz, de ca şi când eu aş fi fost vinovat de farsa ce i se jucase pe spinarea mea. Ba chiar simţeam cu adevărat că eu eram vinovat! Şi, într-un oarecare fel, aşa stăteau lucrurile: mă simţeam vinovat că nu eram omul căutat de ea, adică instructorul de yoga ce i-ar fi salvat sănătatea; mă simţeam vinovat că putusem stârni ideea monstruoasă de a fi recomandat drept un taumaturg îndoielnic. “În definitiv, o mare parte din vină este a mea. M-am purtat în faţa cuiva sau a mai multor inşi ca şi când aş fi într-atâta de specializat în disciplina indiană încât să pot salva vieţi… Dar nu este adevărat! Oricât sunt de inconştient, aşa ceva nu fac! Nu m-am lăudat niciodată cu cunoştinţele mele de yoga, altfel decât că pot învăţa şi pe alţii câteva postúri banale dintre cele elementare… Prea prost trebuie să fie careva să ia aceasta drept ştiinţa tămăduirii bolilor incurabile!… Nu m-am considerat niciodată un yoghin. De ce să fi fost luat drept unul?!…” Mi se părea că acela care se jucase cu speranţa Ioanei Kassargian îi înfipsese un cuţit în inimă şi, parcă, îmi ţinuse mâna apăsată pe mânerul lui ucigaş.

Nu ştiam cum să scap mai repede din acel atelier. A afla ce ameninţare plutea asupra micuţei Ioana cunoscută de mine altcândva, ca şi asupra sculptoriţei cunoscute acum era peste puterile mele. Nu voiam să fiu implicat în nici un fel în destinul său cumplit… Îl blestemam pe acela care mă pusese într-o atare situaţie.

Mi-am luat rămasul bun, repetând încă şi încă o dată cât regretam că nu eram în stare să o fi ajutat. Fără să mai înalţ ochii către ai săi, m-am întors şi am plecat pentru totdeauna.

În clipa acelei retrageri asemănătoare cu fuga unui laş – deşi nu era o atare fugă, pentru că nici o altă laşitate nu mă gonea decât aceea de a nu şti cum vorbi unui om atât de bolnav -, în clipa acelei retrageri, spuneam, mi-a murit şi darul iubirii neuitate şi am rămas sărac. Mi-a sărăcit copilăria.

De atunci s-au mai scurs alţi vreo treizeci de ani. Pe parcursul acestora m-am tot întrebat ce ar fi putut conduce la confuzia ce se făcuse în legătură cu persoana mea, în cele din urmă refuzând a mai crede că cineva fusese atât de ticălos sau de inconştient încât să o fi înşelat pe Ioana Kassargian în mod deliberat.

M-am oprit asupra unei anumite seri din trecutul meu, când, la casa de cultură a sindicatelor medicale, din Piaţa Rosseti, unde urma să mi se joace şi piesa “Şoareci de apă” , atunci când Teatrul Foarte Mic avea să preia sala, am fost invitat să reiau o comunicare pe care o susţinusem în cadrul Cercului de studii orientale de pe lângă Universitatea Bucureşti şi care îmi apăruse, în limba franceză, în “Revue Roumaine d’Histoire de l’Art. Série Beaux-Arts”. (Tome XIII, 1976). Titlul lucrării, în traducere, e: “Un mesaj indian într-o miniatură creştină armenească” .

Destinul ei a fost să stârnească mereu spiritele, fie la Cerc, fie publicată în limba franceză, căci peste câţiva ani cineva a prezentat-o la Academia Armeană şi a făcut-o praf şi pulbere (glumesc: adevărul este că am primit cadou de la naşul meu – Hrandt dobândindu-l de la altcineva cu acest scop – volumul de comunicări conţinând şi această analiză a textului meu, dar fiind tipărit în limba armeană, nu-i cunosc conţinutul, tălmăcit mie într-un mod cam aproximativ…), fie în traducerea românească ce a văzut lumina tiparului datorită revistei “Cunoaşte-te”, unde m-am pomenit şi membru al colegiului redacţional, cu prilejul apariţiei celei de a doua părţi, în ultimul număr al periodicului, din 1996 (este bine de ştiut că aduc cu mine disoluţia oriunde aş fi apreciat; acesta constituie un secret ce prefer să nu se răspândească în rândurile celor care-mi preţuiesc scrisul şi, eventual, m-ar putea susţine cu mijloacele tiparului).

Un alt Rădulescu (s-a recomandat: “medic M.A.I.” şi m-a asigurat că va imprima pe bandă magnetică tot ce aveam de gând să vorbesc, cu asta izbutind să-mi ridice părul măciucă) organizase întâlnirea. Mai mult, comunicarea îmi era ‘ilustrată’, datorită diligenţelor sale, de către o frumoasă yoghină, înaltă, sveltă, blonde cendrée , subţire, o autentică “femme à trente ans”, recomandată de un bust ‘bun de pus în vitrină’, cum am auzit spunându-se, fără a fi fost exagerat de obraznic, de şolduri lunecoase, de picioare înalte şi rasate, ca şi de celelalte farmece presupuse a-i însoţi vârsta atrăgătoare, aleasă a-mi demonstra ‘pe viu’ postúrile pomenite în text, pe când eu, plin de emfază şi elan, o indicam auditoriului de parcă aveam meritul a o fi învăţat personal să se canonească după cum o făcea. Desigur că a fost o seară spectaculoasă şi cu un succes răsunător. Nu m-ar mira ca vreun ins mai slab de înger, prezent la acel eveniment bun să sucească minţile doritorilor de experienţe parapsihologice, să fi prins o slăbiciune pentru ‘eruditul’ ce se adresa celor de faţă cu o mare putere de convingere şi cu argumente nenumărate.

Nu voi continua să-mi caracterizez aici propriul cuvânt rostit atunci, cu atât mai mult cu cât intenţia mea unică este de a-l lăuda, fiindcă lauda de sine e singura ce ar susţine ideea că el se afla la originea părerii că aveam daruri speciale…, că eram ‘un ales’, părere ce condusese la înşelarea sculptoriţei, bănuiesc.

Mai bine vă las să vă formaţi singuri o opinie, citându-l integral pentru dumneavoastră.