12. ‘Reeducatii’ zambeau ca or sa-i elibereze

Principala grijă a “reeducatorilor” era să nu parvină dincolo de ziduri adevărul asupra activităţii lor, să nu fie deconspirată organizarea crimei împotriva umanităţii, comisă în proporţii de masă la Piteşti şi Gherla. Ceea ce-i aştepta pe eventualii “trădători” era moartea – după cum e de bănuit, o moarte cu încetinitorul. Acesta era un alt motiv, în afară de cele enunţate în capitolul precedent, pentru care orice şoaptă era rapid cenzurată şi se trecea la “anchete” în legătură cu cele transmise, “anchete” constând în torturi ce depăşeau tot ce trăiseră “reeducaţii” anterior.

Pentru a fi înţeleasă gazda mea în aceea că acceptase să “depăşească norma”, fapt expus în capitolul precedent, se cade să se ţină seama şi de următoarea peripeţie:

– În celularul de la Gherla, existau mai multe carcere. În fabrică, aveam obiceiul să trec pe la oameni şi să le spun să tacă, să nu vorbească. Zicându-i şogorului câte aţi auzit, îmi luam un risc pe care-l puteam plăti cu viaţa. Erau mulţi ţărani din Ardeal acolo. Eu, fiind tot din Ardeal, îmi plăceau, ştiţi, aveau suflete curate; oameni, domnule, caractere extraordinare. Şi mergeam pe la ei. Şi, într-una din zile, mă vede un tânăr. Probabil m-a urmărit. Vine la mine şi mă-ntreabă: “Ce-ai discutat cu bătrânul?” Eu aranjam din timp: “Dacă vine şi te-ntreabă ce am vorbit, le spui că te-am învăţat cum să lucrezi, să dai randament mai mare, că ţi-am zis să lucrezi, că, oricum, aici te reabilitezi.” – şi nu ştiu câte altele la fel, “că s-ar putea să ne dea drumu-ntr-o zi.” Aşa stabileam cu ei. Ăsta vine şi mă ia din scurt, că ce am discutat cu acela. Acum, aveam şi eu curaj; şi eu eram la muncă. Şi-i zic: “Te bag în p.a mă-ti! Tu mă urmăreşti pe mine?! Dar tu ce vorbeşti, când discuţi cu oamenii? Du-te şi-l întreabă pe el, să vezi ce am spus!” Zice: “Las’ că te-aranjez eu!” “Aranjat” m-am trezit: mă cheamă Livinschi. “Obreja, ai de făcut cinci nopţi la carceră! Ştii pentru ce?” Eu: “Nu ştiu”. – “Ei, adu-ţi aminte, c-apoi ai să vezi tu de ce.” Şi m-au băgat la carceră. Ziua lucram. Seara, după ce mâncam, mă vârau acolo. În carceră, nu te puteai lăsa nici pe genunchi, cu atât mai puţin jos. Trebuia să stai neapărat în picioare. Cinci nopţi le-am petrecut acolo. Când m-au scos: “Să-ţi bagi minţile-n cap, că altfel o-ncurci!”

Nu-mi dau seama câţi cititori îşi pot imagina ce înseamnă ziua să munceşti în picioare, cât e ea de lungă, în condiţiile unei nehrăniri sistematice pe parcursul întregii detenţii de până atunci, după bătăi regulate şi tensiuni nefireşti, perioadă în care s-au adunat şi săptămâni întregi fără măcar o clipită de aţipire şi noaptea următoare să dormi aidoma cailor, de-a-npicioarelea. Frica de reintrarea “în poziţie”, adică de revenire la situaţia din care plecase, mi se pare dintre cele mai normale.

Norocul, în fabrică, era că nu toţi lucrătorii proveneau dintre “reeducaţi”, adică nu toţi deţinuţii muncitori se numărau printre aceia cu psihicul şubrezit de spaimă. În cele ce urmează, vom asista la una dintre acele întâlniri ce îţi redau încrederea în tine, în semeni, în viitor, în viaţă, trepte necesare pentru a putea merge înainte.

– E adus în fabrică un cetăţean. Un tip solid şi foarte îndârjit împotriva lor. Îmi zice unul dintre şefi: “Dă-i ăstuia ceva de lucru şi vezi ce poate să facă”. – “Domnule, la ce vă pricepeţi?” – îl întreb. “Nu mă pricep la nimic.” – “Chiar la nimica? V-au adus aicea; oricum, e mai bine decât dincolo.” Credeam că a trecut şi el prin “demascări”. Zice: “Îi bag în p.a mamei lor pe toţi ticăloşii ăştia!” – şi adaugă: “Sau eşti şi dumneata de-ai lor?”

Grea întrebare, când ţi-o pune un necunoscut despre care nu ştii ce hram poartă.

– Zic: “Domnule, eu sunt pus să-ţi dau de lucru aici. La ce te pricepi dumneata? Hai să-ţi dau ceva uşor”. I-am dat ceva. Mă gândeam: “Nu l-or fi adus aici să mă tragă de limbă?” Livinschi se tot uita spre noi. În sfârşit, pleacă. Omul n-a putut să lucreze ce i-am dat. “Dă-i altceva” – îmi spune Livinschi. Mă duc la el: “Domnule, n-ai putut să faci şi dumneata mai mult, să n-ai discuţii cu ăştia?” Iarăşi înjură. Zic: “Hai să-ţi dau altceva de lucru, mai uşor”. – “Ascultă, domnule – zice -, cum să lucrez?!” Şi-şi sumete pantalonii şi mâinile până aicea. Când l-am văzut, îl întreb: “Dar ce ţi s-a-ntâmplat, domnule?!” Avea braţele rupte-n două-trei locuri şi picioarele la fel. Zice: “De pe front, domnule. Am luptat împotriva ruşilor!”

Celuilalt i-a fulgerat ceva prin cap. Şi-a luat curajul în dinţi.

– .Că l-am văzut în halul ăla şi cât de pornit era împotriva lor. Îi zic: “Nu mai vorbi contra lor, că nu-ţi dau drumul. Să ştii că ce scriu ăştia la dosar aici contează. De aia ţine seama Securitatea şi nu-ţi dă drumul. Dă-i dracului, că nu rezolvi nimic dumneata aşa. Dacă mă asculţi, o să ieşi. Uite, părinţii mei nu ştiu nimic de mine. Nu vrei dumneata să le scrii o scrisoare?” – “Ba da. Unde stai?” – “Nu notezi nimica, să te prindă, că ai încurcat-o şi dumneata, o-ncurc şi eu. Dacă află că ţi-am dat adresa, înseamnă că eu dispar dintre cei vii. Iar dumneata rămâi aici mult şi bine.” – “Am înţeles. Spune-mi.” – “Bicazul Ardelean, judeţul Neamţ, Ion Obreja. Spune-le ce ştii dumneata, că sunt sănătos şi probabil că-ntr-o zi o să vin şi eu acasă.” – “Domnule, te servesc.”

O săptămână mai târziu, n-a mai fost de văzut în fabrică. Aurel Obreja şi-a închipuit c-a plecat.

– Când m-am eliberat, mi-au povestit tata şi mama că, prin ’51-’52, a venit la ei cineva. Mi l-au descris. El fusese.

Această geană de sclipire omenească ne îmbărbătează să avem tăria de a reveni în întunericul pe unde am bâjbâit până acum. Îl întreb:

– Domnule Obreja, Livinschi şi cu ceilalţi trecuseră şi ei în fabrică sau doar conduceau camerele?

– Nuuu! Ei erau stăpâni! Circulau pretutindeni. Nu-i oprea nimeni. Tremurau şi mulţi dintre caralii în faţa lor; ştiau ce se întâmpla, dar nu puteau să facă nimica.

– Aţi rămas în fabrică până la eliberare?

– Nu. Au scos deţinuţii politici din ea şi au băgat deţinuţi de drept comun sau nu ştiu ce au băgat în locul nostru.

– Prin ce an?

– Prin ’51-’52; o dată cu ridicarea lui Ţurcanu, de care am auzit. Toţi “reeducaţii” zâmbeau că a fost pus în libertate şi că o să-i ducă pe rând să-i elibereze. Însă nu s-a petrecut aşa. Pe noi, o parte, care am fost luaţi martori la procesul lui Ţurcanu, ne-au izolat şi imediat după închiderea fabricii ne-au trimis la Jilava. Nu ştiam pentru ce au făcut asta. Ne-au risipit prin diferite celule. Au început anchetele, chiar acolo. Pe mine m-a chemat un locotenent-major tânăr: “Ia spune-mi ce ai făcut dumneata în 1941. Unde ai fost?” Ce legătură să fi avut 1941 cu întâmplările noastre? Zic: “Vara aceea am fost trimis într-o colonie de elevi din Craiova”. – “Îţi mai aminteşti vreunii dintre elevii care au venit acolo, din aceia mari mai ales?” I-am spus o serie de nume de-ale băieţilor, şi mai mari şi mai mici. “Mai gândeşte-te, mai gândeşte-te.” L-am recunoscut. Era un fost coleg din Ardeal, refugiat. Îl chema Blaj. Fusese şi el în colonie.

Situaţie pirandelliană. Subiect pentru dramaturgie, prin ineditul întâlnirii celor doi; prin statutul lor social conflictual; prin crezurile deosebite; prin experienţele personale antagonice; prin unitatea de loc, timp, acţiune ce le era impusă de împrejurările întrevederii; prin posibila răsturnare a relaţiei fiecărui personaj cu Puterea; iniţial, aceasta din urmă era deţinută, formal, de ofiţer; însă urma să se dovedească ulterior că forţa psihică aparţinea, de fapt, victimei care învinsese prin refuzul ei de a colabora. La ridicarea cortinei, omul în uniformă apărea ca un salvator, ca un emisar al dreptăţii. În final, adevărul avea să-l pună la stâlpul infamiei. Toate se anunţau potrivite nici că se putea mai bine pentru clădirea unei drame tensionate în care să se confrunte două lumi.

Dar viziunea artistică asupra existenţei era exclusă acolo unde se implica M.A.I.-ul. Regulamentele îngheţau viul. Nimic din ceea ce este firesc nu mai funcţiona.

– Zice: “De alţii nu-ţi mai aminteşti?” Râdea. “Nu-mi mai aduc aminte de alţii” – deşi îl recunoscusem. S-a temut să nu se afle că ne cunoşteam. Îmi spune: “Domnule Obreja, o să vină alt coleg să te ancheteze”. O uşoară înmuiere a tonului, o atât de vagă umbră de simpatie. “N-are rost să ascundeţi cele prin care aţi trecut. Să declaraţi tot. La proces, la fel.” Aveau dispoziţie ca, în astfel de situaţii, dacă se trezeau faţă-n faţă cu un cunoscut, să-şi vestească superiorii, pentru a fi înlocuiţi. S-a conformat.

Când a început cu adevărat ancheta, ea s-a revelat ca una dorită, acceptată de anchetat, o anchetă – pentru a rămâne-n universul teatral – cu funcţie cathartică, o anchetă politică fără precedent în comunism: victima era ajutată să-şi acuze călăii, participa la un act justiţiar drept, pentru prima dată în istoria justiţiei pe dos din epocă.

Oare era vorba despre un act justiţiar cu adevărat drept?

– Mi-au cerut să dau declaraţii privind toate prin câte trecusem şi câte le văzusem. Le-am dat. N-aveam nimica de ascuns. “N-aveţi decât să-i judecaţi pe toţi bătăuşii. Nu eu o să mă opun.” Mi-a dat nişte explicaţii: că faptele avuseseră loc din ordinul lui Horia Sima, zicea, pentru compromiterea regimului comunist. Cum “din ordinul lui Horia Sima”?! Să se omoare legionarii între ei? Până la ultimul? Să se bage unii pe alţii în balamuc până la sfârşitul vieţii? Doar pentru a arunca această crimă asupra stăpânirii?! Nici o minte întreagă n-ar fi crezut că un comandant îşi decima singur oamenii, să rămână fără nici unul, pe deasupra atrăgându-şi şi condamnarea întregii omeniri!

Şi mai caraghios este că, prin această acuzaţie, Securitatea îşi recunoştea o impardonabilă slăbiciune: ordinele lui Sima erau puse în practică prin organele ei. Comandanţii penitenciarelor cu pricina, ofiţerii politici, medicii M.A.I., toţi gardienii, inspectorii de la centru, absolut toţi se aflau în solda legionarilor! Îşi asuma Securitatea răspunderea de a susţine această aberaţie – posibilă, de altfel, sub comunişti, ca orice nebunie?!

Fiecare dintre aceia aflaţi în noua anchetă era despărţit de ceilalţi. Stăteau risipiţi prin diverse camere.

– Colegii ne-ntrebau ce era cu noi. Le-am povestit. Nu le venea să creadă. Am stat, de pildă, cu Horia Gheorghe Hulubei, nepotul savantului. I-am istorisit. Se uita la mine şi nu-mi dădea crezare. De ajutat, totuşi, anchetele astea mi-au ajutat la ceva, zâmbeşte naratorul. Pentru a suporta trecerea timpului, scoteam un oberlicht de la fereastră, umezeam geamul şi-l acopeream cu un strat de săpun şi altul fin de D.D.T. Îl împărţeam în patru. Mi-am făcut pensule din rogojină şi desenam portretele cui voia să-mi pozeze. Nu acceptau toţi. Le era frică. Şi, într-o zi, am fost prins de miliţian: “Ce faci acolo?” – “Desenez, dacă nu pot face altceva.” Se uită şi el. “Să nu cumva să le ştergi.” – “Nu le şterg, domnule sergent-major.” Se duce şi-l cheamă pe şeful de secţie. “Care-i ăla care a desenat?” – “Eu.” – “Să nu cumva să le ştergi” – după ce se uită. Pleacă şi-l cheamă pe Ivănică – mare criminal ăla. Vine cu ciomagul subsuoară. Niciodată nu te privea în ochi; n-avea curajul ăsta. Ca un lup din ăia turbaţi era. “Unde eşti, mă, ăla care ai desenat?” – “Să trăiţi, domnule locotenent, eu sunt deţinutul cutare-cutare şi, neavând cu ce să mă ocup, am făcut şi eu desenele astea.” – “Mă, să nu le ştergi, că te omor în bătaie.” La fel cu Vişinescu, ofiţerul politic care a condus bătăile noastre, când eram la “neagra”. Îl aduce şi pe Maromet. A intrat şi el, cu vreo trei-patru-n urma lui. Camera înlemnise. După ce mi-a pus aceleaşi întrebări, bâlbâindu-se, s-a mirat de unde învăţasem să desenez. Voia să ştie ce am fost afară. I-am zis că elev. “Şi ce ai desenat aicea? Sfff-sfinţi de-ai vvvoştri?” – “Nu, domnule căpitan, capetele unor oameni de aici.” – “Pe-pe care i-ai de-desenat?” – “Pe dânsul, pe dumnealui.!” Se uita la desene, se uita la ăia şi, proptit în bâtă: “Să-să le ştergi şi să nu te mai ocupi de lucrurile astea, că-că pppe urmă di-discutăm altfel!” Atât. Şi atunci am priceput eu că noi, martorii, eram foarte preţioşi pentru Securitate. Aveau nevoie de noi întregi şi nevătămaţi.

În timp, se vor aduna foarte multe lucrări de memorialistică privitoare la detenţia politică din România comunistă. O schiţă de portret aici, o schiţă dincolo, treptat o să se precizeze conturul negru-tăciune al acestui zbir dintre cei mai siniştri. Mă tem că nu se va mai găsi altă pată de culoare mai luminoasă decât cea de mai sus. În aceste rânduri unice, apare un Maromet care, deşi primitiv, este atras de miracolul asemănării produs de artă, ca fluturele de lumină. A-l imagina proptit în bâta-i ciobănească şi hlizindu-se la oberlicht -ul lui Aladin cere cărbunele unui Jiquidi pentru a-i nemuri caricatura duioasă pe o coală de hârtie. Iar glasu-i bolovănos străduindu-se să mârâie patern, grijuliu pentru deţinut – păzindu-l de propria sa mânie de răzbunător al “poporului muncitor” -, are nevoie de umorul unui compozitor ca Paul Constantinescu pentru a fi întipărit în veşnicie. Un Moş Teacă din Barbaria. Mă bucur că pot oferi portretiştilor săi din viitor şi o sugestie pentru cum va fi arătat Maromet în intimitate, eventual în familie, deoarece toţi caraliii din cărţile despre penitenciare şi lagăre suferă din pricina unor prim-planuri ale bestialităţii, nesprijinite pe un fundal al complexului celorlalte trăsături ale lor, ce să le dea consistenţă umană. Nu este vina memorialiştilor că ei se îmbulzesc în istorie monocromi. Doar în acest fel se ştiau manifesta în faţa publicului celular. Totuşi, erau familişti. Poate că au iubit şi ei o dată-n viaţă. Poate i-a durut sufletul pentru vreun copil, vreun părinte, vreun câine de pe lângă casă.

Îmi amintesc că scriitorul Marcel Petrişor mi-a istorisit întâmplarea ce a făcut, când era student pentru a nu ştiu câta oară, ca o tânără să-l introducă în apartamentul unei prietene a ei, într-o vizită neanunţată. Pe când stăteau de vorbă toţi trei, s-a deschis uşa încăperii şi a apărut tatăl amfitrioanei, în papuci. Ea a făcut prezentările, la care, pe neaşteptate, intrusul s-a retras poticnindu-se stânjenit. “Iertaţi-l pe tata. E un mare timid. Şi-i e o frică de moarte de mama; ştiţi, sunt divorţaţi; de câte ori apare careva străin la noi, se teme să nu fie vreun emisar de-al ei.” Adevărul, nebănuit de fiică, era că cel care-şi luase tălpăşiţa fusese anchetatorul prozatorului, unul de neiertat; printre altele, l-a legat cu cătuşele, culcat de-a curmezişul unor şine de cale ferată, noaptea, în preajma Bucureştiului. Pe când trenul se apropia inexorabil, maiorul Enoiu se prefăcea că nu mai putea descuia cătuşele. Iar acum dăduse ochii cu victima sa de odinioară, când şi unde se aşteptase mai puţin. Să adaug că o altă fostă condamnată politic, greu lovită de soartă – şi prin aceea că şi-a născut fetiţa în puşcărie -, avea să se pomenească, peste, să zicem, douăzeci de ani, că prunca devenită domnişoară i l-a adus plocon, la o dulceaţă, pe tânărul pe care-l iubea şi că acesta, la rândul său, când a sosit timpul să vină însoţit de părinţi, deoarece se apropia momentul cererii în căsătorie, a apărut la braţ cu tatăl lui – fostul anchetator al viitoarei cuscre? Astăzi alcătuiesc toţi o familie. Astfel de amănunte întregesc firesc schiţele de portret menţionate. Ele sunt necesare, dar, încă o dată, nu prea se lasă securiştii surprinşi şi ca oameni. E o ipostază pe care o evită, jenaţi.

Că a fost vorba despre arta practicată prin închisori – şi câţi erau aceia care toceau aşchiile de os pe ciment, le încrustau cu câte un vârf tare de sârmă, le preschimbau în cruciuliţe şi medalioane.-, domnul Obreja mi-a arătat şi prima sa încercare de la Târgşor, de a modela acest material necunoscut sculptorului liber. Înfăţişează Maternitatea Sfântă. Cu câtă amărăciune serioasă şi expresivă priveşte Maica la vorbitor şi cu câtă frumuseţe înţeleaptă îl ascultă Pruncul. Dar Ei nu participă la cele istorisite numai în ipostaza grijii Mamei faţă de Copilul care nu s-a despărţit încă de Ea, ci şi într-o ipostază a maturităţii Celui din urmă. Suprapus grupului Lor, chipul mult interiorizat al lui Hristos urmăreşte aceste peripeţii, le recunoaşte. A trăit El însuşi toate caznele acestea, numai că Fiul Omului a trecut prin ele repede şi i s-a dat curând, la capătul unei zile, moartea pentru care a coborât printre noi. Pe când contemporanilor noştri care au crezut în El, în Numele Său, nu li s-a îngăduit moartea, ci li s-au zvârlit dureri, şi suferinţe, şi batjocuri ce au durat cât mintea nu poate cuprinde, căci durata torturii nu seamănă cu durata măsurată în timpul nostru: ea n-are sfârşit. Iar Hristos înţelege mai bine ca oricine cât au răbdat aceia care au crezut mai mult decât în orice altceva în necesitatea omului de a rămâne om, de a nu se lăsa animalizat, cum era în intenţia torţionarilor.

Figura Sfintei Fecioare cu năframă, şi ea suprapusă, cât de severă a devenit cu anii şi cât de tensionată.