PSEUDOFICTIUNEA

Mângâierile Seherezadei (H. Gramescu)

Haralambie Grămescu s-a născut la 18 ianuarie 1926 în comuna Pleniţa, jud. Dolj. După absolvirea ciclului elementar a urmat liceul în Craiova şi ulterior la Piteşti. Debutează în ziarul “Lupta Ardealului”în anul 1949. A început cursurile facultăţilor de Filologie şi Medicină, dar nu le-a isprăvit. A fost nevoit să părăsească Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”în 1952. De un an era referent la Uniunea Scriitorilor. În perioada 1954-1957 este redactor la E.S.P.L.A. Devine informator al Securităţii. Apoi este arestat şi condamnat. Se eliberează prin graţiere. Funcţionează ca redactor la “Luceafărul”între 1965 şi 1968. Debutează în volum cu Elegii şi egloge, în 1969. Urmează volumele Norul lui Magellan şi Ode şi epode, în 1972. E lector la Editura Minerva între 1970 şi 1972. A tradus mult: Balzac, Briusov, Antokolski, V. Inber, K. Simonov, M. Aligher, Arany János, Salaman Ernö, Majtényi Erik, Ibsen, precum şi povestirile cuprinse în ciclul arab 1001 de nopţi.

În anul 1994 îi apar amintirile: Pactul cu diavolul, subîntitulate: Roman (Editura Pleniţa).

PACTUL CU DIAVOLUL de Haralambie Grămescu este subintitulat: ROMAN, deşi este cert o carte de memorii, iar autorul, în mai multe rânduri insistă asupra autenticului expus (acest roman al vieţii mele, p.42, nota 1; realitatea (…) istorică, a întregii mele cărţi, în care tot ceea ce istorisesc respectă cu obstinaţie, cel puţin în intenţie, adevărul, p.192, nota 1), după cum şi implică o sumă de scriitori contemporani (cunoscuţi şi prieteni) în aventurile descrise în paginile ei. Poate că subtitlul ascunde o intenţie comercială – vinderea cărţii publicate pe speze proprii -, poate că traduce un sentiment destul de frecvent, acela că viaţa ne este …un roman.

Din genul romanesc, în afara epicului, lucrarea nu reţine prea multe, cu atât cu cât povestirea este difuză, (artistic?) încâlcită, fără motivări ale acţiunilor – nu din vina autorului, ci dintr-aceea a Securităţii care l-a arestat şi condamnat neîntemeindu-se pe vini limpezi, acuzatului revenindu-i prea anevoiasa sarcină de a călca pe urmele ei confuze în căutarea sa însuşi.

Un portret, al conului Jorj, se cuvine menţionat; chiar citat: prezintă unul dintre tipurile pitoreşti ce nu pot lipsi dintr-o aglomerare umană, mai ales dintr-o închisoare (deşi Haralambie Grămescu nu a cunoscut penitenciarele, ci a fost reţinut până la eliberare în arestul Securităţii, la dispoziţia ei).

Conu Jorj avea în făptura lui uriaşă de ogar rusesc o atare măreţie încât nu m-a mirat că maiorul Enoiu chiar  s-a şi ţinut de făgăduielile date. În înfăţişarea conului Jorj  era o fălnicie aş zice imperială atunci când se ridica în picioare cu cei doi metri şi ceva ai lui, cu vocea-i de bas profund, cu ochii-i mari albaştri, uşor migdalaţi tătăreşte, frumos ca un Perun gata să spargă bolta cerurilor – fără să fie nici gras, nici slab, mai de grabă suplu decât mătăhălos, atunci, la cei vreo patruzeci şi cinci de ani câţi avea – era deci normal ca Enoiu – şi el la rându-i un ins bine zidit – să acorde onorurile cuvenite unui atare exemplar de om. Şi, pe cuvântul meu de onoare, una dintre cele mai alese bucurii ale vieţii mele este şi aceea că, din chiar clipa când ne-am văzut, basarabeanul mi-a acordat toată încrederea lui, şi m-am simţit, tot timpul cât am stat lângă el şi sub privirile lui scrutătoare, parcă mai sigur pe mine, parcă mai om.

(…) Conu Jorj sta mai toată ziua tolănit în pat şi-mi povestea cu pronunţia lui uşor basarabenească şi cu vocea-i de bas profund păţaniile din viaţa-i fără pereche. Din când în când îşi mai aprindea câte o Aromă cu care izbutea să mă aducă într-o stare de deznădejde soră cu moartea, întrucât, fiind eu fumător blestemat să consume trei pachete de Carpaţi pe zi şi neavând nici măcar un chiştoc, simţeam că-mi pierd minţile privindu-l cum trage în piept fumul dulce, până la ultimul firicel, din ţigarea aceea boierească şi, isprăvind-o cum arunca mucul în ţucalul împuţit. (…)

Conu Jorj începea să tacă, apoi să aţipească, apoi să pufăie uşurel printre buzele-i senzuale.

Când se deştepta, fuma o Aromă, arunca chiştocul la ţucal (…), după care conu Jorj începea să se scarpine. (…) Scărpinatul ăsta constituia pentru conu Jorj un fel de ritual. Punea în el ceva magic. Începea de la tălpi şi dintre degetele de la picioare, suia încet spre genunchi, apoi pe burtă, pe piept şi, la sfârşit, pe cap. Nu pare să fie cine ştie ce grozăvie, nu? Într-adevăr, nu e o grozăvie. (…) Dar acolo în celula care rezona ca un instrument muzical la cel mai uşor sunet, cum stam eu cu capul sprijinit în palme şi cu coatele pe genunchi, cugetând la beleaua în care intrasem, scărpinatul conului Jorj, când era râcâit de unghiile groase, lungi şi tari ca nişte plectre rânduite unul lângă altul, avea ciudata însuşire de a răsuna nu ca un violoncel, nu ca un contrabas, ci ca un fierăstrău, ca un joagăr scârţâitor, mai dihai decât toate joagărele pe care şi le va fi cumpărat el (…). Erau nişte râcâituri absolut insuportabile. (…) În tăcerea acelei după amieze grele – după ce de multe alte ori îl rugasem cu glas implorator pe dragul meu de conu Jorj să nu se mai scarpine aşa – m-a apucat deodată un fel de amoc, m-am ridicat, vorba Şeherazadei, drept pe cele două picioare ale mele, am scos un răcnet ca de fiară înjunghiată şi am izbit cu capul cât am putut de tare în zidul vopsit albastru-albastru al celulei. Era o tentativă naivă de sinucidere. Pe urmă conu Jorj mi-a luat capu-ntre palmele lui urieşeşti, mi l-a strâns la pieptu-i cu ciudate rezonanţe de joagăre în funcţiune, şi-a cerut iertare până mi-a împuiat scăfârlia cucuiată, m-a certat că de ce nu i-am atras atenţia, că nu-şi dă seama când începe să se scarpine, că o face în mod reflex, că, dacă s-o mai întâmpla, să-i atrag doar atenţia şi nu mai face. Până la urmă îmi venea să plâng nu atât de durerea din frunte, cât de mila părerilor lui de rău şi a căinţei cu care nu mai înceta să mi se tot roage de iertare.

De aici încolo conu Jorj nu mai ştia ce să-mi facă să mă simt mai bine. A ajuns chiar să rişte a-mi strecura ţigara din care fuma, să trag şi eu câteva fumuri  (p.70-73).

Experienţa de privare de libertate a autorului devine pozitivă prin această îmbogăţire a imaginii faunei umane cu care memorialiştii au fost puşi în contact prin temniţe, iar dubla percepere a conului Jorj  – ca un individ vrednic de admiraţie şi simpatic, dar şi ca unul scârbos, cu obiceiuri necontrolate – conferă portretului volum prin utilizarea perspectivei afective, ceea ce nu reprezintă cel mai neînsemnat merit al unui scriitor.

Confruntarea cu tribunalul îi prilejuieşte lui Haralambie Grămescu să scrie câteva dintre cele mai preţioase pagini ale ‘romanului’, unde prin împingerea în prim plan a martorilor acuzării, rarisim prezenţi în lucrările de memorialistică a detenţiei, aduce dovada totalei dezagregări a moralei sub comunism, a decăderii umane sub orice limi-tă acceptabilă, în cazul unora dintre ei; în cazul celorlalţi, spre cinstea lor, a unei crescute responsabilităţi confraterne. Ei se află în faţa Justiţiei pentru trei inculpaţi dintr-un singur lot: Florin Gugu, Adriana şi autorul.

Cei aduşi să depună împotriva lui Gugu s-au dovedit oameni de caracter. Mai întâi, s-au lepădat de declaraţiile date în anchetă, n-au recunoscut nimic din ceea ce fusese consemnat de către anchetatori, pretinzând că li s-au luat declaraţiile sub ameninţări şi mai ales că s-a mistificat ceea ce spuseseră ei – şi declarau acum că nu l-au auzit niciodată pe Gugu spunând ceva rău despre regimul comunist, că domnul Gugu doar i-a ajutat să-şi formuleze nişte plângeri către autorităţi când li se făcuseră nişte nedreptăţi, că este un om cu suflet mare şi aşa mai departe. Oricât s-au burzuluit cei din completul de judecată să scoată de la ei vreo acuză (erau o femeie şi un bărbat), oricât i-au ameninţat, n-au izbutit nimic. Cei doi s-au ţinut tare: “Chiar dacă ne arestaţi aici pe loc, noi nu putem să-l învinuim, după ce ne-a făcut atâta bine!”(p.143).

Se cunoaşte faptul că astfel de martori, iniţial trecuţi prin anchetă de parcă erau pregătiţi să fie aruncaţi în acelaşi lot cu acuzatul, se înfăţişau intimidaţi şi ameninţati în modul cel mai înfricoşător. Lupta temerii cu conştiinţa era grea, când venea clipa procesului: oamenii riscau vieţile copiilor, părinţilor, ale tovarăşului de viaţă, după caz; altfel luat, îşi riscau liniştea sufletească pe tot restul vieţii, presupunând că deveneau uneltele anchetei.

Ar fi fost interesantă surprinderea de către scriitor a trăsăturilor lor când se împotriveau propriilor declaraţii, surprinderea sentimentelor, aşa cum erau degajate de spiritul revoltat împotriva celor ce îi chinuiseră moralmente, ca şi a juzilor care, acum, le puneau întrebări podite cu ameninţări. Dar neinsistarea autorului asupra acestor detalii (cele mai grăitoare într-un roman) este uşor de înţeles: trecând eu însumi printr-un proces politic, după o anchetă de o lungime aproximativ egală cu a anchetei sale, trebuie să recunosc că mintea îmi era atât de aburită în faţa instanţei că nu percepeam mai nimic din cele ce se petreceau cu mine; astfel încât mă şi miră puterea lui Haralambie Grămescu de a se situa atunci într-un concret atât de viu.

Declaraţiile se diferenţiază când vine rândul martorilor aduşi împotriva Adrianei, anume sora ei mai mică, Lili, încărcată cu o dramă ce-i îngreuiase existenţa suficient: soţul îi era arestat şi condamnat peste zece ani; fratele surorilor, Traian, şi bărbatul fiicei lui Lili, student ce locuia şi mânca la Adriana fără plată, numit Răducanu. Numai Lili, neînfricoşată nici de ameninţările preşedintelui că o va aresta acolo în instanţă, nici de întrebările răstite ale acuzatorului care vroia s-o facă să adeverească numaidecât anticomunismul Adrianei şi planurile acesteia de a fugi în occident, a susţinut cu fermitate că Adriana, ca secretară a lui Cezar Petrescu, îşi câştiga existenţa în mod cinstit, că n-a auzit-o niciodată rostind vreo vorbă de nemulţumire şi că e foarte nedumerită cum poate să fie învinuită de aşa ceva (idem).

Aici, uluirea noastră n-are margini, căci nu la fel se arată a fi legătura familială dintre ceilalţi şi acuzată. Dimpotrivă, parcă ei ar privi, în boxă, o căţea turbată, urâtă de mult timp, şi pe care a bătut, în sfârşit, ceasul, s-o arate cu degetul hingherilor pentru a fi ridicată, cărată, jupuită şi făcută mititei şi săpun.

Nea Traian şi soţul Rodicăi au fost ceva de speriat. Nea Traian declara cu gravitate că da, a auzit-o pe Adriana exprimându-şi duşmănia faţă de realizările socialismului. Când i s-a dat voie avocatului Adrianei – vestitul Guido Bondi, scriitor nu lipsit de talent, (…) – să pună întrebări martorilor, Traian răspundea nesmintit: – Atitudinea anticomunistă a Adrianei era limpede! Apărătorul ceru îngăduinţa să persevereze. Îi fu acordată. Dar acelaşi, imperturbabil, cu toată greutatea vârstei sale în jur de cincizeci de ani, insista şi el: Nici între patru ochi Adriana nu spunea altfel categoric! (…) Bondi îşi relua insistenţele, dar Trăienuş nu se abătea cu o iotă de la mărturia lui “sinceră”(p.144). Mai mult, inventând, ori acceptând născocirile anchetatorului, al treilea martor, Răducanu, o doborî pe acuzată cu falsificări ale realităţii, deosebit de grave. Cât despre tânărul muzician, cel care se înghesuise în garsoniera Adrianei, şi mânca din traista ei, acela s-a dovedit parcă şi mai nemernic, adeverind cu zel că Adriana îşi exprima frecvent anticomunismul, şi chiar a transmis în străinătate prin diverse persoane, pe care el nu le cunoaşte, informaţii importante pentru securitatea statului nostru… (idem). Bineînţeles că nu i s-au cerut dovezi, după cum pe nici un anchetator nu-l  duruse capul să le caute.

Fosta soţie a autorului (cea care face corectura volumului, astăzi) a trăit, cu cea mai intensă sfâşiere şi cu o totală necunoaştere a termenilor precişi ce i se impuneau a folosi, pendularea între cerinţele Securităţii şi respectul adevărului.

Sanda (…) s-a speriat de tot şi întreaga ei declaraţie a fost rostită cu glas tremurat şi bâlbâit, cam în felul următor:

Preşedintele: “Recunoşti cele ce ai declarat la anchetă?”

Sanda: “Recunosc, domnule preşedinte, dar eu am spus una, iar domnul anchetator a scris altceva!”

– Aşadar nu recunoşti ce ai semnat?

– Recunosc, dar nu aşa cum scrie acolo, că eu n-am spus că fostul meu soţ era duşman al regimului.

– Deci, încă o dată: recunoşti sau nu recunoşti ce ai semnat la anchetă?

– Recunosc, dar nu aşa cum e scris acolo.

– În cazul acesta, pentru inducere în eroare a organelor de anchetă, îţi atrag încă o dată atenţia că poţi fi arestată pe loc. Recunoşti sau nu declaraţia pe care ai semnat-o?

Atunci eu m-am ridicat şi am rostit solemn:

– Domnule preşedinte, vă rog să acceptaţi declaraţia aşa cum a fost consemnată la anchetă  (p.145).

Martora aducea în instanţă ceva ce nu era de conceput de justiţia ‘populară’: ca om de cultură, ea era sensibilă la modul în care adevărul poate fi colorat sau decolorat de stil şi de vocabularul pentru care s-a optat în momentul redactării, şi era cunoscătoare a acestei realităţi. Publicarea, astăzi – tristă iniţiativă, dacă nu chiar vinovată! -, a aşa-numitelor documente de anchetă şi proces, a proceselor-verbale, semnate împotriva voii lor, fără timpul necesar lecturii şi cântăririi ei, fără dreptul refacerii textelor de către anchetaţi, ele fiind scrise sau dictate de anchetator, tocmai dintr-această pricină induce în eroare şi devine un nou act de acuzare tot a bietelor victime de ieri. Stilul şi vocabularul defăimător ales (ca să nu vorbim despre certificarea unor vini imaginare) falsifică încă o dată faptele pentru care oamenii au fost anchetaţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi. O atare editare a ‘operei de ficţiune’ a anchetatorilor, sub semnătura anchetaţilor, fără o permanentă comentare şi dezvăluire a siluirii voinţei victimelor, devine un instrument mârşav pus în mâinile tot ale fostei Securităţi, de către oameni bine intenţionaţi (poate, deşi este îndoielnic…), dar care se amestecă unde nu pricep absolut nimic şi nici oala nu le fierbe, rănind din nou sufletele acelora incriminaţi în respectivele ‘documente’.

Revenind la Sanda, ea încerca introducerea în dialog a noţiunii de nuanţă, atât de necesară când e pus în discuţie adevărul; o făcea cu curajul celui care ştia că putea fi pedepsit, dar nu renunţa, oricât i se împleticea limba şi-i bătea inima de tare, nu renunţa să-şi explice, cu termenii strangulaţi ce-i mai răsăreau în minte în acele condiţii, nu renunţa să-şi explice intenţiile autentice ale declaraţiilor precedente.

Ultimului martor, nea Străvoiu, despre care ne comunică autorul că-i fusese prieten şi colaborator la traduceri, omul de care mă simţeam mai apropiat decât am fost vreodată de tata (p.145), îi veni rândul. Pătrunderea lui în sala judecăţii constituie ocazia unei schiţe picante de portret: A intrat în sală aproape împleticindu-se, ochii lui mici deveniseră parcă şi mai mici, pe obrazu-i uşor rozaliu, acum însă livid, pistruii păreau semne de arsură, umerii-i parcă duceau poveri greu de purtat. S-a oprit la pupitrul din faţa completului de judecată, a aruncat spre boxa noastră o privire chinuită şi a început să răspundă la întrebări (…) cu glas stins şi nesigur (p.146-147). Se scurge şi de pe buzele lui minciuna incriminatorie: O dată, la o vânătoare pe undeva prin Bărăgan, la masa de prânz, a spus că, dacă nu ar fi biruit comuniştii în România, el, cu pământul pe care l-ar fi moştenit de la tatăl său, ar fi trăit fără grija zilei de mâine şi ar fi putut să scrie ce-ar fi vrut şi ce i-ar fi plăcut, fără să-i pese de nimeni şi de nimic (p.147). Impulsionat de preşedinte, H. Grămescu explodă. M-am dezlănţuit cu sufletul în gât: “V-aş ruga, domnule preşedinte, să-l întrebaţi pe martor dacă ceea ce spune că aş fi zis eu despre moştenirea de la tata le-am spus eu lui sau mi le-a spus el mie!” (…) Bietul nea Străvoiu s-a făcut şi mai mic, copleşit de împrejurare, a îngăimat ceva absolut de neînţeles (idem).

Deoarece avem în faţă nişte mărturisiri-roman ale unui fost informator al Securităţii, care a semnat angajamentul de a preda Securităţii note cu spusele şi actele celor pe care urma să-i spioneze, interesul său pentru atitudinea şi declaraţiilor martorilor capătă o pondere specială în structura cărţii (din păcate nu şi în extinderea ei), fiindcă aceşti martori se află în situaţia sa de atunci când, arestat prin surprindere şi timorat, nemaipricepând cum să scape din cleştii ce-l strângeau fără cruţare, a căzut el însuşi în abisul complotării cu vrăjmaşul ţării. H. Grămescu nu pare să fie conştient că semnătura de odinioară, prin care se angajase să colaboreze, îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu cei mai răi dintre ei, iar deconspirarea misiunii sale în faţa celor urmăriţi îl aşeza pe aceeaşi treaptă luminoasă cu opuşii lor. Această dublă situare, transpusă în comentarii, ar fi îmbogăţit scrierea cu interesante remarci privitoare la firea spăimântoasă (pe mai bună sau mai rea dreptate) a omului supus terorii şi cu aprofundări psihologice de care încă literatura noastră duce lipsă. Rămâne numai dispreţul său pentru martorii acuzării ce au pactizat cu ancheta şi nu şi atitudinea sa sufletească faţă de sine însuşi, atunci când s-a trezit în aceeaşi postură.

Va sosi curând clipa investigăriii trăirilor sale ca informator.

Cititorii primului volum din ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE cunosc interesul ce-l port viselor avute de foştii deţinuţi politici, interes stârnit de faptul că ei înşişi le acordă suficientă greutate pentru a nu le omite din lucrările lor memorialistice. Nu numai că autorii le reţin ca pe  nişte ‘întâmplări’ asemenea tuturor celorlalte trăite; ei le conferă chiar o valoare suplimentară, aceea de a fi căi de cunoaştere a viitorului, de pătrundere într-o lume altfel interzisă, lumea lui ‘ce urmează să se petreacă’, a lui ‘ce mă (ori: ne) aşteaptă’. Nu uităm că asta se întâmplă cu nişte oameni cărora le-au fost tăiate toate legăturile cu trecutul, prezentul şi viitorul social şi individual, care vieţuiesc în absolută dependenţă de voinţa stăpânilor (unii imediaţi, cu care contactul senzorial este cu putinţă, alţii ascunşi dincolo de zidurile închisorilor, acolo unde se plămădesc destinele, abia deductibili, dar nici măcar totdeauna). Va să zică, nişte oameni ce există doar în raport de stăpâni, numai cum şi cât timp o vor stăpânii, într-o sclavie oarbă, ieşită din balamalele firescului. Deţinuţii politici – fie şi aceia care niciodată nu şi-au îngăduit să acorde viselor un caracter premonitoriu, care le-au considerat, cu superioritate vanitoasă, nişte emanaţii ale biologicului (este şi cazul autorului în discuţie în acest capitol) rămân stupefiaţi de anumite ‘coincidenţe’ dintre conţinutul lor şi viitorul. Drept pentru care se fac emisarii ideii că în vise se ascunde o taină, de nu cumva chiar devin pledanţii în favoarea visului ca modalitate de cunoaştere a viitorului. Interpetările le fac ei singuri sau reţin şi citează interpretările altora – uneori păstrând – ei personal – masca ‘intelectualului’ ce nu se lasă îngenunchiat de ‘superstiţii’, ori care continuă să aibă dubii, oricât de ‘convingătoare’ ar fi o dezlegare a unui vis sau alta… Din nou trimitem la H. Grămescu. În această ultimă situaţie, resimţim şi o uşoară (insuficient de curajoasă) atitudine de ‘simpatie dispreţuitoare’ pentru ‘naivitatea’ celor preocupaţi de cheia viselor, fără ca să micşoreze, acest sentiment, constatarea că, totuşi, interpretarea a fost conformă realităţii revelate ulterior.

Cel dintâi vis transcris de autorul romanului PACTUL CU DIAVOLUL este cel mai prelucrat de scriitor, până la a stârni îndoieli asupra fidelităţii acestuia în raport de conţinutul autentic. H. Grămescu simte nevoia, jenată, să facă o introducere cu caracter general, surprins el însuşi de ispita de a ataca o atare temă (aflată ‘sub demnitatea lui’ de om cu carte).

Asnoapte (12/13 decembrie 1992) am visat iarăşi că mă arestează Securitatea. E pentru a nu ştiu câta oară când mă bântuie asemenea visuri. Nu are rost să le istorisesc (se opune el pornirii resimţite), măcar că mi-au rămas atât de vii în minte încât aş putea s-o fac (menţionează caracterul pregnant al unor atari amintiri), şi poate că onirologii din şcoala lui Jung sau Adler ar şti să tragă din relatarea lor unele concluzii (doreşte să-şi micşoreze ‘vina’ de a fi interesat de propriile vise, prin aceea că, totuşi, ‘oameni serioşi’ şi care s-au impus conştiinţei publice, precum cei citaţi, s-au preocupat de vise fără să fi devenit ridicoli). Mie însă cercetarea “stiinţifică”a viselor mi se pare o strădanie sisifică de a împacheta fumul, eu am o formaţie intelectuală de medicinist, nu pot să cred că studierea viselor poate să ducă la vreo concluzie de luat în seamă şi cu atât mai puţin că pe baza lor s-ar putea face vreo premoniţie (îşi ia măsurile de apărare împotriva acuzaţiei că ar avea ‘preocupări băbeşti’…). Faptul că am visat de câteva zeci de ori că am fost iarăşi arestat nu poate să aibă nici o semnificaţie alta decât obsesia pe care mi-au lăsat-o în subconştient emoţiile de odinioară. Şi, totuşi, câteva dintre visele mele de detenţie sunt cel puţin ciudate (remarcă cititorul că, după ce scriitorul şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a ne convinge că ar fi o greşeala să-l considerăm drept careva susceptibil ‘să creadă în vise’ şi s-a distanţat cât s-a priceput de atari inşi, ajunge să-şi mărturisească atitudinea a doua faţă de ele, cu alte cuvinte că, de fapt, prima atitudine prezentată ochilor lumii nu este întocmai de nezdruncinat). Nu cel cu Carol al II-lea sau cele cu dezlănţuirea războiului atomic, vise colorate, pricinuite evident de dormitul cu lumina mereu aprinsă, când somnul în astfel de condiţii declanşează anumite jocuri ale terminaţiilor neuronice, ci visele cu Şeherazada sau cu Ceauşescu, care nu se mai încadrează în ceea ce am învăţat eu de la Pavlov despre funcţiile sistemului nervos  (p.88).

Cele de mai sus introduc visul la care m-am referit la începutul acestei secţiuni.

Iată visul cu Şeherazada, care a fost un vis erotic. Sexualitatea este atât de puternică în fiecare dintre noi încât, după numai câteva zile de abstinenţă, încep să ne agite cu ferocitate visele erotice (chiar şi la vârste foarte înaintate, cum este aceea la care mă aflu eu acum, când scriu rândurile acestea). De aceea nici nu i-am acordat importanţă atunci visului de care e vorba, fără a bănui în trama lui vreo latură premonitivă.

Acest preludiu într-adevăr ne incită, pentru că nu intră în obiceiurile noastre de gândire a socoti că un vis erotic poate avea caracter premonitoriu.

Se făcea că intram într-un palat extraordinar de frumos, un fel de Alhambra din Granada, cu mozaic arăbesc pe jos, cu coloane tipice arhitecturii maure: strecurându-mă printre falnicii pilaştri ai unei săli uriaşe, am ajuns la uşa unui iatac în care pe un divan verde sta tolănită o tânără cu părul negru revărsat în valuri şi îmbrăcată cu o cămaşă de voal rozaliu care, în loc s-o îmbrace, parcă mai mult o dezgolea în faţa ochilor mei uluiţi de bucurie. Cum m-a zărit, s-a şi ridicat în picioare şi a venit către mine cu mâinile întinse a chemare, m-a luat în braţe, m-a sărutat cum numai în vise se poate, şi m-a condus, cu lunecări de baiaderă, până la divanul verde pe care ne-am prăbuşit înnebuniţi de dor. Lângă divan, veghindu-n fără să ne stânjenească, sta turceşte o copiliţă cu părul blond şi ochi albaştri care îmi surâdea senzual. Şeherazada – căci ştiam, în visul meu, că domniţa desăvârşită care se topea sub buzele mele era chiar nemuritoarea povestaşă a basmelor din Cele o mie şi una de nopţi – mi-a şoptit să nu mă tem, că fata aceea este sora ei care stă de strajă să nu cumva să ne surprindă cineva.

Când s-a isprăvit totul, am  sărit din somn ca ars, bombănind şi afurisind scârboasa senzaţie a urmării unui astfel de vis, şi m-am repezit să curăţ, cum se putea, semnele bucuriei onirice (p.88-89).

Visătorul mărturiseşte a nu fi cunoscut celebra culegere de poveşti decât dintr-o broşurică publicată în colecţia “Biblioteca pentru toţi”, cea de început şi citită pe când era elev. De aceea se miră acum, când reia istoria cu visul, de prezenţa ‘domniţei’ abia amintite. Căci, prin 1965-66 – deci după eliberare -, noua serie a “Bibliotecii pentru toţi”i-a propus să-şi asume traducerea integrală a marelui ciclu arab. Ca atare şi-a petrecut douăzeci şi şapte de ani trudind pentru eroina unui vis erotic. Există oare vreo legătură între acestea toate şi visul meu din puşcăria de pe Uranus? Eu nu cred. Şi totuşi… (p.90).

După această relatare, mai curând jovială punere în temă asupra unui hazard din viaţa sa de traducător literar decât comunicare şi descifrare a unui vis, în perioada finală a puşcăriilor lui, H. Grămescu remarcă iar (ca şi Loredan): Noapte de noapte mă bântuiau visele. Mai ales cele erotice îmi tulburau până la nebunie minţile (p.215). Trebuie să mărturisesc cu surprindere că ei doi sunt primii dintre condamnaţii politici care pomenesc acest fenomen, atât de greu regăsit în spaţiul oniric al celorlalţi datorită condiţiilor deosebit de grele ale supravieţuirii lor, spre deosebire de cele preferenţiale în care a vieţuit autorul cercetat (el nu a părăsit arestul, să cunoască autentica viaţă de temniţă, nici măcar pentru o zi nu s-a-ncuscrit nici cu foametea cronică, nici cu setea, nici cu izolările, nici cu carcerile, nici cu lanţurile, nici cu dubele, nici cu bolile netratate, nici cu încăperile supraaglomerate, nici cu coabitarea cu bolnavi psihic, nici, mai ales, cu bătăile zdrobitoare şi nici cu înjosirea – cea mai cumplită – a demnităţii idealurilor călcate în picioare; va să zică, organismul său mai putea fi bântuit de atari vise ale bărbatului sănătos şi care-şi purta cu sine oarecari rezerve dintr-o alimentaţie normală, iar spiritul său, respirând aproape ca în condiţiile normale afară, nu se martiriza ca al unui damnat fără scăpare şi mai îngăduia unele jocuri ale fantazării), pe când în cazul lui Loredan era vorba despre un tonus vital ieşit din comun, împletit cu o cvasitotală absenţă a vieţii duhovniceşti.

Un coşmar cumplit mă obsedase zile în şir: se făcea că Alla [soţia sa], la tata-bătrân la Pleniţa, în curtea transformată într-un fel de cocină, grohăia prin mocirla puturoasă (idem). Dacă, în general, dându-se glas viselor, se primea, deîndată, din partea colegilor o explicaţie asupra viitorului, ca simbolizat în ele, de data aceasta visătorul merită doar un sfat, tălmăcitorul încarcerat cu el simţind, probabil, ce gânduri negre ale geloziei usturau inima aceluia care-şi preschimba nevasta în hâdă scroafă: – Să nu te superi pe mine dacă am să-ţi spun o vorbă pe care am auzit-o şi eu de la un ofiţer care a luptat în Rusia. Cică rusoaicele se comportă aşa: după ce îşi petrec toată noaptea cu tine, dimineaţa îţi spun: “Bestie, să ştii că numai trupul meu l-ai avut, nu şi sufletul!”Aşa că, Doamne fereşte, când ai să ajungi acasă, dacă s-o întâmpla să afli ceva, adu-ţi aminte că e vorba numai de trup, nu şi de suflet!  (idem).

Apar şi vise de ordin politic, cum sunt denumite în context, pentru că un persoaj şi eventual tema decurg din situaţia politică a lumii sau ţării. Mai interesantă mi se pare interpretarea lor: când visezi mari personalităţi, mai cu seamă şefi de stat, vei trăi nişte schimbări esenţiale în viaţă, în cazul […tău] va fi vorba de liberare (idem), care, cu adevărat, urma să aibă loc. Scriitorul l-a visat pe Ceauşescu, ca secretar general al partidului, fără a-i fi cunoscut anterior figura sau numele, atunci când tiranul era despărţit de poziţia din vârful despotismului roşu prin câţiva ani buni. O altă interpretare, privitoare la alt tip de vis, este: Când visezi că faci dragoste, şi mai ales sub forma aceasta de mare iubire, te pasc necazuri rele (p.216).

În afară de concluzia că până şi un ins cu educaţie ‘ştiinţifică’ este înclinat să-şi plece urechea la posibilele premoniţii ale viselor, nu se poate extrage, din conspectarea acestora făcută în ‘roman’, decât opinia că lumea onirică a autorului său, oricât de fascinantă îi va fi părând lui, nu se ridică la statutul necesar reproducerii tale quale într-o scriere literară. În schimb, ca parte dintr-o lucrare de memorialistică şi aceste confidenţe onirice slujesc, în felul lor nu prea măgulitor, la completarea portretului spiritual al visătorului. La fel, nehotărârea atitudinală faţă de conţinutul premonitor al viselor dezvăluie şi ea o nehotărâre mai generală a caracterului memorialistului, asupra căreia el nu este dispus să discute.

Irumperea dramei în viaţa lui Haralambie Grămescu are loc în legătură cu circumstanţele existenţei tot mai melancolic şterse a unui critic de artă (şi un mare stilist al limbii române) împins de valul istoriei în afara graniţelor manifestării publice. Numele exegetului la care mă refer este V.G. Paleolog. Cărţile sale, de mici dimensiuni, dar cu o ţinută impecabilă, tratând despre Brâncuşi, mi-au uluit copilăria, găsindu-le, din fericire, între cele adunate de tatăl meu, colecţionar de pictură şi de carte de artă.

Petru Dumitriu, pe când era încă un corifeu al socialismului, reîntors dintr-o vizită la Paris, aduse de la Max Paleolog, fiul precedentului, un radio cu tranzistori, un dar pentru părintele său. Ştiindu-se că H.Grămescu provenea dintr-un sat vecin aceluia unde îşi târa posomăreala fostul moşier, dactilografa autorului CRONICII DE FAMILIE îl contactă şi-l rugă să facă oficiul de înmânare a cadoului, atrăgându-i atenţia că-şi şi asuma un risc politic, pe care memorialistul îl trată cu dispreţ, nepăsându-i lui că regimul nu îngăduia aducerea din străinatate a aparatelor de radio.

Moş Paleolog, un fost moşier cam trăsnit (…) trăia acum vânzând porci la ORACA, întreprinderea care-şi avea birourile în chiar casa noastră. (…) Se abătea de fiecare dată pe la mama să bea un pahar de apă şi să mai trăncănească despre cele multe nevoi de pe atunci ale chiaburilor şi ale foştilor moşieri. Venea de la Corlate cu un fel de cotigă trasă de doi măgari şi îmbrăcat cu un cămeşoi ca al lui Tolstoi, părând, cu barba-i mare şi căruntă, un solomonar sub ale cărui puteri se află du- hurile toate ale cerurilor şi ale pământurilor. Se zicea că ar fi fost căsătorit legal (în temeiul unei dispense acordate de chiar regele Carol al II-lea) cu două femei, una nemţoaică, alta franţuzoaică, şi că, după desfiinţarea moşierilor (…), n-a vrut să plece din Corlate, că unde să se ducă el şi, mai ales, unde să-şi ducă mormanele de cărţi care îi umpleau locuinţa din satul acela de ţigani, foşti robi pe moşiile strămoşilor lui şi între care se simţea el însuşi între ai săi, neştiindu-se prea limpede dacă nu cumva era şi el ţigan. Politică nu făcuse niciodată.

Neizbutind să-l întâlnească, îi lăsă aparatul de radio mamei sale care îi trimise o confirmare a destinatarului, scrisă într-un stil cu adevărat de mânuitor dibaci al condeiului: “Măi tinere vecine de pământ al meu, îmi pare rău că n-am avut norocul…” (p.24-25).

Acest portret este contrazis cu ajutorul unei note de subsol, ceea ce dă o alură ştiinţifică textului – procedeul reapare şi în alte părţi ale romanului -, amintirile memorialistului necoincizând cu datele reale ale personajului. Din ea aflăm că doar în copilăria lui Haralambie Grămescu răsărea V.G. Paleolog în “căruceanul”cu măgari; mai târziu era tras de un cal “dereş”. Iar prin 1950-1955, criticul trăia din vânzarea de antibiotice primite de la rubedeniile stabilite în străinătate. Cam tot pe atunci, doi ipochimeni – unul Gridan, prim-secretar al PMR în plasa noastră, altul Purcărea, şeful Securităţii locale – l-au arestat pe motiv că deţine aur, iar marele critic de artă le-a răspuns oftând: “Hei, dragii mei, aşa-i, într-adevăr, am avut, dar nu mai am, foarte mult aur: capul meu era plin de aur!”(p.24). Necesare atari portretizări ale oamenilor de cultură români înghiţiţi de obscuritate, în epoca ştiută!

Nenorocirea lui Grămescu s-a datorat lui Mihai Gafiţa, un fel de critic literar, de fapt doar un modest prefaţator de cărţi, fusese numit (nu ales) secretar al Uniunii Scriitorilor, şi toată lumea ştia că numirea lui fusese dictată de sus (p.25). În aceasta calitate, îl acostă pe transmiţătorul tranzistorului şi-i puse întrebări cu privire la întâmplare. Drept rezultat, Haralambie Grămescu fu arestat  peste nu multe zile, din Gara de Nord, cărat într-o volgă la sediul Securităţii din Domniţa Anastasia, anchetat şi acuzat fără drept de apel că ar fi intermediat predarea unui post de radio emisie! După ce trase sperietura de rigoare, i se puse în faţa ochilor o coală de hârtie şi, cu bonomie, i se explică faptul că se putea şterge cu buretele încălcarea sa de lege: – Am putea să-ţi acordăm şansa de a ne dovedi ataşamentul dumitale. Dacă eşti de acord, completezi un angajament că ne vei ajuta, iar noi te punem imediat în libertate  (p.31). Victima nu se perpeli între imperativul moral şi frică. Semnă. H. Grămescu nu are pretenţia că l-ar fi împiedicat conştiinţa politică să devină informator: el nu fusese preocupat de lupta împotriva comunismului; dimpotrivă, se angajase cu toată forţa sufletului să ‘cânte realizările regimului’, se aciuise pe la ‘fabrica de poeţi’, adică la şcoala de propagandişti a partidului pe calea versurilor şi prozei de ficţiune, de unde fusese dat afară, spre regretul său, şi-şi văzuse astfel interzisă participarea la corul de osanale generalizate între ‘scriitorii’ epocii. Tot cu volga fu readus la gară, i se depuse în palmă un bilet de tren plătit de Securitate, i se strânse mâna şi se despărţi de încântătorul său însoţitor, ca un la fel de binedispus viitor turnător. Bun servici i-a făcut Mihai Gafiţa, unul dintre tartorii literari ai momentului, căruia, dealtfel, şi Paul Goma îşi datoră arestarea, ca mulţi alţii care din păcate păstrează încă tăcerea asupra iudei cu pretenţii de critic!

Cele petrecute trebuie să fi fost şocante, deoarece autorul nu-şi mai aminteşte nimic despre acel drum care, cu puţină insistenţă, putea deveni unul mitic, al revenirii la origini şi la puritatea de început. Dar Grămescu nu voieşte să-şi încalce fidelitatea faţă de autoportretul decolorat de nepăsare, de uşurătate, de autopersiflare, pe care şi-l desenează pe tot parcursul povestirii.

Întâlnirea cu mama sa e de o gureşă intimitate. La aflarea ‘noutăţii’, dânsa, în necunoştinţă de cauză asupra implicării feciorului în trădarea mai veche (aceea de a dori, cu tot angajamentul lăuntric necesar, să devină o unealtă obedientă a minciunilor propagandistice), îl încurajează ca şi când l-ar fi îndemnat să cumpere gâşte şi nu raţe. Îl învaţă să nu se sperie, îi face dezvăluiri cu privire la propriile dânsei arestări, de ştiinţa cărora îl ţinuse, vinovată, departe, să nu-l îngrijoreze. Treptat, pricepem că fiul i-a mărturisit tot, în afară de semnarea PACTULUI CU DIAVOLUL, cum sună titlul romanului. Iar dânsa, în şuvoiul de simţăminte trezite în acea clipă de cumpănă, exclamă, fericită: Uf, ce s-ar bucura tat’tău să ştie că nu eşti de-al lor, că el cu otrava asta în suflet a murit, ‘cea că te-ai dat cu ei (…) Uf, ce s-ar mai bucura!  Cum gândul îi aduse o îngrijorare – că, poate, îşi cunoştea dumneaei fiul a nu fi fost dăltuit chiar din bazalt – veni cu sfaturile: – Da să nu carecumva să te vinzi lor! Fă-te că te vinzi, ca să scapi, da să nu te vinzi cu sufletul! Minte-i, că şi ei mint, şi nu e păcat să-i minţi pe mincinoşi, da să nu faci ca Petrache… – Care Petrache? o întrerup eu. – Petrache, învăţătorul, că ăsta şi pe tat’tău l-a turnat; şi mai sunt şi alţii în Pleniţa care s-au vândut, da tu să nu faci ca ei, minte-i, că eu i-am spus lui tat’tău să nu te bănuiască… Uf, ce s-ar mai bucura!… (p.32). Leit-motiv-ul bucuriei tatălui la auzul veştii că fiul său nu era comunist ciocănea în timpanele şi tâmplele feciorului care devenise ceva mai rău decât comuniştii şi se încadrase, pasă-mi-te fără s-o ştie, în rândurile celor mai de lepădat lepre ale satului şi ţării natale. Aceasta îi trezeşte nişte amintiri  purtând în ele mustrări neformulate, şoptite numai la urechea interioară a unuia dintre cei doi conlocutori, a aceluia care greşise: Când eram copil, mama mă dădăcea aşa: “Muică, umbli noaptea pe drum ori pe bătătură ori pe unde-o fi, şi-odată ţi se nazare că uite colo, în colţul ăla, e vreun drac ori vreun strigoi, şi te sperii de-ţi sare inima din piept, da tu să-ţi iei inima în dinţi şi să te duci acolo, şi-ai să vezi că nu e nici un drac şi nici un strigoi, că e numai vrun cocean ori vreo frunză de porumb, ori vreo hârtie, ori vreo treanţă pe care o bate vântul… Mie nu mi-e urât nici în cimitir noaptea, că acolo în cimitir sunt toţi ai noştri, şi muma, şi fraţii, acolo e tot satul cu toţi oamenii câţi au trăit înaintea noastră şi de care n-are de ce să-ţi fie frică… Mie nu mi-e frică nici în cimitir noaptea, darmite în curtea sau în casa mea! (p.33).

Întâlnirea îi fu de bun augur: M-am întors de la Pleniţa vindecat de spaime. Cu amuzament provocat de absoluta sa inconştienţă de atunci, H. Grămescu scrie: Am plecat de la ea cu sufletul vesel şi m-am oprit la Cornel, să-i spun şi lui: – Bă Cornele, am călcat pe bec! Iaca şi iaca şi iaca, acum sunt turnător, de-aia mai sunt încă liber, dar, dacă ai să fii vreodată anchetat despre mine, să nu te sperii cumva, să nu spui decât că tu mă ştiai de comunist, că ai vorbit cu mine despre chestiile astea şi că ai înţeles că şi că şi că… (idem).

Evidenţa noii sale poziţionări îl face să râdă! E cinism sau inconştienţă? Cert e că frica nu-l părăsise şi ea poate explica uşurătatea cu care-şi asumă noul rol între semeni, acela de a-i vinde călăului.

Cu oarecare ironie, omul cu spovedania se complace în a înfăţişa pe rând reacţiile mai multor persoane apropiate din juru-i, la auzul veştii. După mama şi cel mai bun prieten, urmează femeia iubită: – Ai făcut bine! Tot aşa a făcut şi Joli (Joli era un fost curtezan de-al ei). Şi i-a tot purtat cu vorba, le-a spus că nu vorbeşte nimeni nimic faţă de el, până l-au lăsat în pace. Dar, întrucât nu se ştie dacă totuşi nu vei fi arestat, ar fi bine să ne căsătorim, pentru că, numai aşa, ca soţie, aş putea să te ajut cumva (idem). Asupra acestei dorinţe, sugerată ca o soluţie finală pentru bărbatul în cauză, femeia revine de câte ori el se simte ameninţat de puşcărie. Şi izbuteşte, până la urmă, să-l convingă a face pasul decisiv, ca unsoare tămăduitoare împotriva spaimei.

Indiferent la temerea sa că nu va fi luat în serios angajamentul făcut şi că, totuşi, i se vor pune cătuşele, şi indiferent la părerile lor, ofiţerul cu care avusese de-a face, îmi cerea să-l întâlnesc săptămânal, uneori chiar şi de două ori pe săptămână şi să-i dau note informative. (…) Primul despre care Brunetul mi-a cerut să-i dau informaţii a fost Florin. Să-i dau, în scris, informaţii: unde se află acum, ce spune, ce face, cu cine se întâlneşte, “totul, totul, totul!”Devenise dur tovarăşul Brunet. Se lepădase de masca binevoitoare şi mă trata cu o superioritate aspră, gândind pesemne că aşa o să mă scap în pantaloni (p.34-35).

Era vorba despre un iubit al mătuşii primei soţii ce fericise viaţa scriitorului informator; Florin Gugu era un fost ziarist la “Curentul”şi “Dreptatea”(sub numele: Gheorghe Floran), fost deţinut politic. Toate, precum se vede, aparţineau trecutului, însă stimulau prezentul.

Victimile îi erau desemnate şi din hazardul propriilor sale planuri de viaţă, pe marginea cărora securistul trasa linii de direcţionare în vederea utilităţii pentru serviciul său. A optat Grămescu pentru Câmpulung ca posibilă staţiune unde să-şi petreacă o vacanţă? Fu delegat să-l tragă de limbă pe scriitorul Mihai Moşandrei, localnic. M-am apucat să-i scriu că sunt un admirator al său, că sunt vânător şi poet, că iubesc câinii, că vreau să-l cunosc… Răspunsul fu gratulant peste poate şi merită reţinut, cu atât mai mult cu cât autorul unei astfel de scrisori urma a fi trădat: Totdeauna rândurile poeţilor fac plăcere, şi cu atât mai mult ale Dvoastră, pline de atâta delicateţe şi juvenil entuziasm  (p.40). I-a găsit odaie cu chirie, la nişte amici, l-a primit în mai multe rânduri în casa sa. Am forfecat împreună regimul comunist şi pe cei care îl diriguiau,  până ni s-au strepezit dinţii şi ni s-au mai înviorat minţile  (idem). În notele informative predate la întoarcere, Moşandrei ieşea bun cetăţean, lăudător al “realizărilor partidului”, ne povesteşte memorialistul. Securistul, în temeiul a ce ştia despre acela, l-a contrazis vehement şi, finalmente, i-a îndreptat atenţia iarăşi asupra lui Florin. Cum îi era evident că cel din urmă se găsea categoric ‘luat în colimator’,  H. Grămescu se decise să-i explice situaţia în care se afla  vârât până-n gât şi chiar să stabilească împreună o tactică de apărare a amândorura, de apărare de cerinţele securistului. Acelaşi lucru îl făcu şi cu Ştefan Augustin Doinaş (Domnule, sunt dator să-ţi povestesc că eu am dat de dracu!; p.48), când fu trimis să-l ‘încondeieze’. Redactau împreună notele informative. Treaba părându-le satisfăcătoare comanditarilor, primi bani să organizeze un “ospăţ”la care să invite sumă de scriitori cu soţiile lor: Ioanichie  Olteanu, Cornel Rgman, Ion Horea, Doinaş, Nicolae Teică şi alţii ieşiţi din memoria sa acum când scrie. E interesantă jena mărturisită: Îmi era ciudă de faptul că mi se spusese că mi se vor da bani ca să-l orânduiesc, probabil că asta mă apăsa, socotind că treaba căpăta astfel un caracter teribil de murdar, întrucât era “plătită”(p.50). Oare celelalte turnătorii ale sale erau gratuite? Am înţeles că deobicei Securitatea îşi ‘încuraja’ material informatorii, pentru care se şi semnau chitanţe consemnând primirea unor sume ridicole; dar ‘afacerea’ era afacere şi legalitatea financiară trebuia respectată şi de M.A.I. Urmă Teodor Balş, şi el avertizat asupra celor ce se petreceau. În schimb, lui George Dan nu mai avu curajul să-i dezvăluie adevărul, deoarece îi intrase spaima că unul dintre scriitorii aceştia puşi în temă asupra rolului său putea fi el însuşi informator şi, deci, să-l ‘ciripească’ stăpânilor comuni.

Într-o bună zi, cu toate eforturile depuse în a servi cerinţele ofiţerului ce-i devenise proprietar pe timp, relaţii, preocupări şi, parţial, pe suflet, H.Grămescu a fost arestat. În îndelungate şi ‘zdrobitoare’ pledoarii mentale, omul din celulă se străduia, când ajungea a rămâne singur cu sine însuşi, să-şi pună la pământ adversarii cu epoleţi. Printre altele, le spunea: Vreme de treisprezece ani m-am comportat ca un zevzec, trudindu-mă să rămân cinstit în mijlocul ticăloşiei. Voi însă m-aţi silit să devin turnător, m-aţi aruncat în rândurile celei mai slinoase categorii de inşi care împut pământul, şi acum vreţi să mă azvârliţi în temniţă pentru că nu mi-a plăcut să vă slujesc astfel (p.76). Fiindu-i aproape imposibil să se dumirească de ce a fost poprit, dădea vina pe faptul că-şi avertizase victimile prezumtive de urmărirea la care erau supuse. Toţi aceia cruţaţi de el, ca informator, ajunseră suspectaţi tot de el, de a-l fi dat în vileag ca deconspirator al secretelor Securităţii, cu atât mai mult cu cât ‘şeful’ său, pe care nu îndrăznea să-l pomenească anchetatorului, apăru în biroul celui din urmă, înmânându-i acestuia un dosar: al turnătorului H.Grămescu! Drept care, tiradele anticomuniste ce le adresa, în minte, Securităţii, se temperară. Judecata în temeiul căreia muşcătura vorbelor nu-i mai fu virulentă este următoarea: Prea suntem părăsiţi de întreaga lume aici la umbra Carpaţilor, în labele unei Asii fără limite. Noul Gingis han ne va decapita pe toţi, fără nici un folos pentru ai noştri, dacă ne vom lăsa căsăpiţi aşa, numai de dragul vitejiei. Ştiu: “Capul plecat sabia nu-l taie,/ Dar cu umilinţă jugu-i încovoaie!”- ştiu: “Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut”!!!… Dar noi suntem datori, faţă de toţi ai noştri, faţă de cei ce au fost şi faţă de cei ce vor veni, să nu murim zadarnic, ci să supravieţuim şi să biruim! Nu pe orice cale, nu cu orice chip, dar nici dându-ne morţii fără nici un folos.

Onoare, da! mai presus de orice! Există însă şi proverbul arab: “Un câine viu face mai mult decât un leu mort!”

Să mă ierte eroii şi martirii noştri. Eu nu sunt şi nu vreau să fiu erou! Şi cu atât mai puţin martir! Eu nu vreau decât să biruim şi să-i văd “eroi”şi “martiri”pe toţi vrăjmaşii noştri, adânc sub pământ – cristoşii şi dumnezeii lor! vorba schingiuitului.

Aici, în celula asta de trei pe trei, sunt ca un câine în lanţ. Dar sunt un câine încă viu. Aşa că deocamdată mai eroic îmi pare să-mi curm mârâitul şi să-mi strâng coada între picioare (p.94).

Textul abundă în caragialisme aidoma acestora; nu trebuie spus mai mult. Iar recurgerea la proverbe dintr-o anumită zonă tematică, aceea a cedării morale, indică influenţa puternică ce a avut-o ‘stilul’ Securităţii asupra autorului. Cum ajungi acolo, eşti luat în primire cu ‘înţelepciune în pastile poporane’, cum ar fi : “Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta!”, ori: “Ce mai contează o bâtă la un car de oale sparte?”. Concis, H. Grămescu n-a vrut să fie nici erou, nici martir, ci să fie eliberat. Nici mai mult, nici mai puţin! Iată de ce şi ajunge la o atitudine pe care cititorul a găsit-o semnalată la momentul cuvenit în legătură cu ‘romanele’ criminale ale lui Belu Zilber: Domnule anchetator, v-am spus tot ce aveam de spus, dumneavoastră însă nu vreţi să mă credeţi. Dacă vreţi să vă spun nişte minciuni, dictaţi-mi-le dumneavoastră, că aveţi experienţă, iar eu le semnez. Decât să le semnez după ce mă puneţi cu fundu-n sus la rangă, mai bine le semnez de buna mea voie, că mi-e indiferent câţi ani îmi daţi, n-apuc eu să-i fac (p.105).

Nu ştiu în ce măsură psihologii au calculat tipurile de atitudine mentală şi afectivă de care dispune omul în situaţiile cu care se poate confrunta (şi acestea sunt limitate la un număr fix pentru întreaga specie). Nu ştiu dacă ei cel puţin şi-au dat seama că reacţiile noastre menţionate se repetă de la un individ la celălalt, fără contact între ei, în conformitate cu secţiunea în care se grupează respectivii indivizi confruntaţi cu tiparul aceleiaşi situaţii. Raţionamentului lui H. Grămescu îi răspunde, pe aceeaşi melodie, raţionamentul lui Dumitru Lungu.

Adevăratul chin al lui Haralambie Grămescu, în cursul anchetei, pentru a reveni de unde am plecat, a fost că nu a prea izbutit să afle de ce pătimea, pentru care motiv fusese ares-tat şi era anchetat. Era ambetant că lucrurile stăteau astfel, dar altfel s-ar fi zis că nu se putea. Îl obseda prima sa greşeală: De n-aş fi semnat legământul stupid, şi mai ales de nu m-aş fi spovedit atâtor persoane, chiar că n-aş fi avut nimic de ce să mă tem (p.165). Nu-şi poate ierta omenia de a-i fi pus în temă pe cei urmăriţi (şi) prin el…

Colac peste pupăză, se petrec, vorba sa, câteva lucruri ciudate (p.173). Se pomeni condus într-o celulă în care nu se afla decât o masă cu un scaun. Pe masă era un teanc de vreo douăzeci de coale de hârtie şi un creion bine ascuţit (p.170). A “mângâiat”creionul (ca un îndrăgostit de uneltele literatului) şi s-a pus pe scris versuri!… După vreo două ceasuri de desfătare autopoetică, apăru caraliul cu o tavă pe care se aflau cinci biscuiţi, un pahar de lapte, trei bucăţi de rahat şi un strugure. A pus tava pe masă, mi-a urat poftă bună şi a ieşit cum venise.

Am admirat bunătăţile de pe tavă. Să mănânc? Să nu mănânc? Probabil că vor să mă recoopteze în rândurile turnătorilor, îmi zic cu spaimă. Altă explicaţie nu există! (idem). Deci se puse pe ‘savurat’, cum zice. Zilnic, timp de două săptămâni, fu lăsat să se înfrupte în tihnă, între zece şi unsprezece, din cam aceleaşi bunătăţi, fără a-i tulbura careva apetitul. La capătul lor, interveni ceva ce nu mai avea nici o logică. Drept e că nu prea găseai logică în majoritatea comportărilor de anchetă ale securiştilor, dar ce afirmă Grămescu a fi păţit e, într-adevăr, una foarte gogonată! S-a încercat să se dovedească, prin probe de caligrafie şi declaraţii, că el ar fi fost autorul romanului DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL, scriere premiată în Franţa, aparţinând unui talentat şi binecunoscut prozator fugit: Vintilă Horia. Apoi că autorul ar fi fost Cezar Petrescu, iar H. Grămescu n-a făcut alta decât să corecteze dactilogramele acestuia. Invenţia era năucitoare, tocmai pentru că autorul autentic trăia şi era mult mai talentat decât memorialistul – acesta o recunoaşte singur – şi decât cel care a compus ÎNTUNECAREA. Oricum, H. Grămescu, în numele literaturii, a beneficiat de un regim alimentar ce, până la urmă, …i-a stricat stomacul! Te întrebi, totuşi, pentru ce acel tratament foarte preferenţial, peste dreptul permanent la ţigări şi, mai ales, peste acela de a rămâne în arestul anchetei în loc să ajungă precum toţi muritorii de rând într-un penitenciar de pedeapsă!… Atari avantaje, după cum bine îşi da seama şi memorialistul, nu erau oferite decât colaboraţioniştilor iţiţi dintre cei reţinuţi.

Până la urmă, tot la aceste propuneri de colaborare se ajunse. Tratarea sa cu hârtie, creion şi tava cu delicateţuri continuă, el abţinându-se, de la un timp, să se mai îmbuibe cu dulciuri: – De ce nu mănânci ce ţi se aduce? – Din mai multe motive, am răspuns sfios. – Anume? – Mai întâi, că îmi provoacă tulburări digestive, ceea ce este destul de penibil. Apoi pentru că nu vreau să mă deprind cu asemenea privilegiu. Şi apoi pentru că este evident că va trebui să plătesc cu ceva atâta bună stare. – Vrei să spui că nu vrei să mai colaborezi cu noi? – După cum ştiţi, de la colaborarea asta mi se trage arestarea! – Nu de la ea, Grămescule! – Domnule anchetator, dacă nu semnam colaborarea, nu aveaţi nici un motiv să mă arestaţi. De ce nu mă condamnaţi pentru deconspirarea pe care am săvârşit-o? – Mă, Grămescule, mă, îmi făcusei impresia unui om cu cap, de ce vrei să-mi schimb părerea despre tine? (p.174). De unde se vede că de oricâte mistere s-ar înconjura beneficiile propuse de anchetă unui arestat, în cele din urmă ele converg către propunerea colaborării; după cum din povestea vieţii lui H. Grămescu se mai ajunge la o concluzie: dacă accepţi să devii informator, aceasta nu te scuteşte de riscurile oricărui om şi anume de acela de a fi condamnat de chiar stăpânii tăi (iubesc trădarea, dar îl urăsc pe trădător…).

Când ajunge memorialistul deţinut să sfătuiască un ţăran, reţinut deoarece refuzase să se înscrie în gospodaria colectivă, cum au făcut-o şi păţit-o zeci de mii, i se face silă de sine însuşi şi se întreabă: O fi fost de vină [că] aşa sunt eu, un defetist, un şovăielnic, gata de compromis când dau de greu – şi-i îndemn, iacătă, şi pe alţii să meargă pe potecile mele? Toată pretinsa mea înţelepciune nu cumva ascunde numai o laşitate imensă? (p.177-178). Asemenea sfaturi defetiste de plecare a capului şi de acceptare a propunerilor Securităţii le dă şi unui legionar dintre bătrâni şi cu lupte grele în urmă-i, pentru care i se refuză pe dată prietenia acordată până atunci de către martir.

Înainte de a încheia această parte a discuţiei noastre despre PACTUL CU DIAVOLUL, mă întreb ce l-a determinat pe H. Grămescu să facă aceste mărturisiri penibile. Că nu şi-a agreat postura de turnător este limpede. Că, venind Revoluţia din Decembrie, nu avea de ales între a păstra tăcerea şi a-şi recunoaşte poziţia, fiindcă activitatea sa de informator fusese prea cunoscută prin însăşi recunoaşterea colaborării sale cu Securitatea faţă de unii dintre aceia asupra cărora da informaţii, este iarăşi clar. Nedumerirea mea vine din altă parte: nu descopăr în scrierea sa acele pagini unde să descifrez, mai pe faţă sau mai ascuns, regretul irosirii unui talent şi a unei vieţi, irosire datorată temerii sale din tinereţe; nu descifrez acele sentimente ce să zguduie prin autenticul lor, atât de necesare în procesul prin care trece ţara noastră acum, în procesul de purificare, cel mai util pentru a se pune temelii sigure viitorului.

Autorului i se cade acordată atenţie pentru curajul de a-şi povesti păţaniile ce l-au înjosit. Aş fi preferat să adopte un stil mai puţin ‘amuzant’, mai puţin ‘sans gene’, mai puţin autodefăimător într-un mod ce transformă totul în derizoriu, pe scurt, aş fi preferat să plâng cu el pentru cele ce a trebuit să sufere un intelectual român căruia i s-a impus să-şi lepede omenia.